A fost o vreme
Jurnal
huxley
aprilie 20, 2017
0

A fost o vreme cand eram mai solar, cu sufletul mai usor, asemeni unui fulg, cand aveam 10 ani si o multime de vise imi desfatau mintea, cand oamenii mari imi pareau atat de inalti si lumea lor imi era doar tangentiala… Ma jucam mult cu gandurile, cu apusurile, cu fiecare fruct, cu fiecare raza a lunii care cadea pe pervazul camerei mele… Ziua zburam cu bicicleta peste tot, saream intr-un picior pe fiecare sotron pe care il gaseam desenat pe trotuar, mancam ciresele cele mai rosii si cele mai mari cu o bucurie lacoma. Noaptea ma odihneam in alte lumi: ma pierdeam in paduri fantastice de crini albi si rosii, inalti ca arborii, rataceam pe strazi fosforescente, inotam liber in lacuri limpezi de munte. Ma urcam cateodata pe acoperisul casei si ma intindeam acolo, lasandu-mi privirea si inima sa se scufunde in inaltul cerului, imaginandu-mi cum ar arata sistemele planetare ale fiecarei stele, ramanand uimit de nesfarsirea de intuneric si lumina… Apoi ma umpleam tot de nelinisti care-mi faceau tamplele sa zvacneasca pentru ca toate acele lumi imi pareau atat de inaccesibile. Cerul imi era atat de adanc si de greu de inteles… Citeam in carti despre ani lumina, despre civilizatii disparute,  despre genialitatea aztecilor, despre Dumnezeu, care trona cu bunatate peste toata istoria, dar nu ma hotarasem ce sa cred despre mine si despre anxietatile mele…

 

In luna mai ieseam pe inserate cu prietenii pe un camp de la marginea orasului, prindeam carabusi in palme si ii ingramadeam pe toti in sapca. Gleznele ne erau ingropate in dezmatul acela de prospetime al ierbii si al buruienilor tinere, care nu cunoscusera inca deloc arsita. Deliciul suprem era sa le dai drumul tuturor carabusilor deodata si sa-ti inchipui cat de mult se bucura acele fiinte ca au scapat de mainile noastre mari, ca de urias care-i facusera captivi timp de un ceas. Apoi imi imaginam cum ar fi sa fiu arbore, sa cresc incet, aruncandu-mi bratele spre nori, intr-o lumina de un albastru moale, calm, mediteranean, cum din degete aveau sa-mi rasara zeci de frunze… Ma surprindeam a fi atat de vegetal in toate cautarile mele… Ce legatura cromozomiala ar fi putut sa existe oare in trecutul meu fiintial intre mine si arbori? De ce ar dori cineva sa fie vreodata arbore?

 

Viata si bucuriile ei telurice avea doar inceput si miez: nu exista nici un sfarsit al ei. Nicaieri. Simteam atunci viata ca pe un raspuns fluid, care umplea cu generozitate toate golurile mele interogative.

 

Apoi am inceput sa cresc: strazile se ingustau treptat, oamenii mari nu mai erau chiar asa de inalti, campurile nu mai aveau acel nimb de mister, insa cerul a ramas la fel de adanc si de plin de stele. Atat de multe stele… Parca mereu mai multe decat cu un an in urma. Pierdusem ceva ce nu mai puteam inlocui si ma pierdusem, intre timp, in tumultul multor intrebari fara raspuns…Multe au ramas si astazi fara raspuns…

 

Editeaza textul
0 votes, average: 0,00 out of 1 (0 voturi)
Trebuie sa fiti logati ca sa puteti vota.
Loading...

Scrie un comentariu

You must be logged in to post a comment.

ChatApasa aici pentru chat !+