Altfel
Roman
levmallev
martie 15, 2017
2

Capitolul I: Don’t kiss me!

 

Mi-am imaginat o hartă şi am fost să iau una. Pentru că era prea mare, am dat la o parte câteva lucruri. Nu-mi place să mut lucruri prin casă, dar de data asta era altfel şi nici nu băusem prea mult. După ce i-am făcut loc, am privit-o minute bune şi parcă lipsea ceva. Fumam şi m-am dat în spate cât am avut loc. Am văzut că aşa fac oamenii prin muzee pentru a surprinde detalii. Dar tot lipsea şi am hotărât să schimb ceva. M-am dus la librărie de unde am cumpărat hârtie la metru, vreo doi metri. Am acoperit harta cu ea. Aveau şi creioane colorate. Am dat doi lei pe ele. Erau la reducere. Am întrebat-o pe tipă de ce sunt reduse. Doar nu sunt demodate. A dat din cap ca şi cum…eu doar vând aici. Pentru carne duceţi-vă în altă parte. Ok? Ok! Şi am iesit uimit de răspunsul pe care l-am primit. Mi s-a părut de căcat atitudinea ei. Probabil că în lume se colorează din ce în ce mai puţin, altfel nu-mi explic. Chiar acolo în faţa librăriei totul era drept şi altceva părea că nu mai e de făcut. Motiv pentru care, cu doar doi lei am cumpărat trei cutii de creioane colorate. Acasă le-am împrăştiat pe jos şi am lipit hârtia peste hartă. După care mi-am aprins o ţigară şi mi-am turnat ceva de băut. Am ieşit la fereastră, apoi m-am întins puţin pe pat şi am băut. Încă nu ştiam cum să fac, cred că am şi aţipit. Era ca dracu’.  Orice aş fi făcut, tot nu mă trecea nimic. De câteva ori mi-a sunat telefonul. N-am răspuns. M-ar fi îndepărtat şi mai mult. După un timp s-a auzit o bubuitură şi am avut un moment d-ăla de fericire. M-am repezit să desenez un oval. Şi am desenat un oval pe hărtia albă şi altele mai mici în interiorul lui. În cele verticale am desenat puncte. În cele orizontale tot puncte. Foarte multe puncte de diferite culori care intrau unele într-altele. Din când în când mă îndepărtam, străluceau şi parcă nu mai erau doar nişte ovale. Sincer să fiu cheştia asta m-a înfricoşat şi mi-a venit ideea să lipesc post-it-uri colorate peste ovalele creierului meu. Norocul meu că aveam în casă şi nu a trebuit să cobor la librărie. Cine ştie ce s-ar fi pornit în lipsa mea, plus că îmi era lene şi oricum nu aveam de gând să dau prea curând de mutra tipei care vinde. Aşa că după ce am lipit post-it-urile, am scris pe fiecare “oraş”.  Nu oraşul ăla sau ăla. Lucrurile ar trebui să fie mai simple de atât şi să se vadă. Doar “oraş” mi s-a părut suficient, mai ales că harta îmi aparţine şi pe harta mea fac ce vreau.  E harta mea! E harta mea! Urlam. Deja vedeam războaie din cauza asta. Avioane dintr-o parte în alta. Punctele alea fugind unele spre altele se striveau. Altele o luau în direcţii diferite şi puteam să văd teama cum se ia de pe hartă pe mine şi invers. În haosul ăla, din ovalul mare înspre ovalele mici ţâşneau şi alte puncte de care nu ştiam nimic şi brusc am simţit multă frică în tot rahatul ăla. Nu ştiu de ce, mi-am scris numele pe hartă. Am crezut că poate aşa opresc totul. În fine. După ce mi-am revenit puţin, am văzut numele acolo sus, deasupra creierului meu scris cu litere de tipar aşa cum scrie pe harta geografică a româniei, HARTA GEOGRAFICĂ A ROMÂNIEI, iar reacţia mea fost ceva de genul: şi ce dracului am făcut? Eu nu am decât o maşină pe numele meu.

A sunat iar telefonul. De data asta am răspuns. Era tipa de la librărie. În timp ce vorbea derulam o listă cu prietenii pe care ii am. Cine dracului o cunoaşte pe asta!? Mi-am cerut scuze şi am rugat-o frumos să repete pentru ca nu am înţeles nimic. Apoi am rugat-o să se prezinte din nou că şi asta mi-a scăpat. Tonul ei era altul. Parca a zâmbit! Ce dracului! Mi-am spus. Fără să vreau am făcut o glumă. Dar eu sunt speriat! Nu o cunosc pe tipa asta, cu toate astea ea pare că mă cunoaşte şi încă foarte bine. Am hotărât să ne întâlnim peste câteva ore şi am închis în timp ce priveam harta. Cel mai mare zbucium văzut vreodată de mine era acolo pe perete, fără să iau în cosiderare telefonul primit. Altfel ar fi arătat şi mai rău. Timpul trecea şi trebuia să mă pregătesc, dar nu înainte să beau iar ceva, mi-am spus. Eram prea agitat să mă vadă librăreasa în halul ăla. Oricum nu prea aveam cu ce să mă schimb. În baie erau rufe nespălate şi în bucătărie la fel. Casa arăta ca un kraken mort, împuţit şi era deja 5şiunsfert. Când coboram scările, mi-a trecut prin cap să nu mă duc la întâlnire. Mai aveam vreme să mă răzgândesc. Ce-o să se intample dacă nu mă duc? În primul rând de unde ştia numărul meu meu de telefon!? Ceva lipsea în toată povestea asta şi chiar îmi lua tot cheful. După ce am ieşit din bloc, am luat-o ca un roboţel pe strada în jos, făcând ce fac toţi oamenii din mâini şi picioare. De fiecară dată ma gandesc la cu totul altceva, nu la mers. Cred că mersul e ca o cheiţă pe care o bagi într-un ceas să-l întorci şi mişcăm mainile şi picioarele cum mişcăm mainile şi picioarele pe stradă în jos la ora 5şişaipe sau oriunde în altă parte indiferent de oră,  în timp ce ne gandim la toate alea aşa cum mă gândeam la librăreasă. Chiar dacă situaţia în care mă aflam era mai mult decât bizară, încercam să îmi imaginez cum arăta. Mi-ar placea să aiba curul mare şi bombat, buze cărnoase şi să fie plinuţă. Curul ăla pe care să pui mâna şi femeia să şi-l adore. Să nu-ţi ia prea mult să o faci să înţeleagă că virgulă curul ei are personalitate şi că până la urmă e un cur de cur ce mama dracului! Nu e un fursec pe care să-l bagi în gură şi să-l înghiţi. E curul din care dacă vrei să muşti şi sa-ţi  ia toată viaţa. Cred că îmi doream să semene cu o bibliotecară. Poate pentru că toată lumea ştie cum sunt bibliotecarele şi să-mi zică fără menajamente: vreau să te fut! Să mă fută. Zic. Evident că astfel de femei îmi plac. Deşi câteodată am nevoie să fac eu asta. De cele mai multe ori cred…mă rog, uite cum nehotărârea mă împinge să fac tot felul de…să le zic chestii mai bine, nu lucruri. Chestiile pot fi imprevizibile. De exemplu o chestie s-a târât pe podea, s-a suit pe piciorul meu şi m-a muşcat dracului. Am fost la un pas de moarte! Tot aşa şi cu librăreasa. Mă întâlnesc cu ea şi habar nu am de unde mă cunoaşte…ce-o să mi se întâmple!? Mai bine fug în direcţia cealaltă acum pâna nu e prea târziu, deşi pentru o clipă în timpul convorbirii am avut impresia că mi-o trage şi nu părea să o deranjeze. Siguranţa ei îmi spunea că mi-a mai tras-o şi altădată în felul ăsta.

Hmmm! Iar bat câmpii, doar o văzusem dimineaţă şi nu avea curul ăla!

Un câine cu o eşarfă mov agăţată de zgardă, se îndrepta spre mine. Mi-am ţuguiat buzele şi le-am strâns puţin. Apoi le-am eliberat şi a ieşit sunetul ăla pentru câini. Hei, ce faci? i-am mai spus. Ii simţeam coada pe picior. Bătea destul de puternic. Era aproape 5şinouăşpe minute şi se uita cumva în ochii mei. Poate e un semn şi m-am aşezat pe bordură. Fără să vrea mi-a tras o coadă peste ochi. O avea destul de groasă şi după cât de lent o rotea, nu părea preocupat de omenii care treceau pe acolo. Avea un soi de atenţie pentru cheştiile care nu se văd. Poate să nu mi se întâmple ceva, dragul de el!. Nu ştiu cât am stat acolo, dar se făcuse destul târziu. O vreme nu m-am gândit la nimic, apoi am început să clipesc repede şi mai repede, poate reuşeam să surprind acea cheştie pe care o căuta. La un moment dat, m-am trezit dezbrăcat în faţa unei vitrine. Nu ştiu ce simt piloţii la 2000 de m altitudine şi la vitezele alea, dar eu mă priveam şi simţeam acea bucurie ca de copil. Se ducea din tălpi până în creştet şi când nu mai aveam aer, atunci era în inimă. Pentru o clipă nu am realizat ce mi se întâmplă şi zâmbeam ca după primul futut. Îmi plăcea că ăla din vitrina avea ceva nou, aşa că nu l-am acoperit cum mai fac unii: aruncă repede un cerceaf! Mi-am spus că un corp românesc e un corp românesc, fără brizbrizuri şi alte căcaturi, influenţe… şi după cinci minute am început să-l frec. Mă lipisem cu totul de vitrină şi nu stiu cât a durat treaba asta, dar un lucru era cert. Trăirea aia era pură, românească şi era a mea pentru ca într-o altă limbă nu avea cum să fie la fel şi m-am apucat să scriu dedesubt…Aici sunt degetele mele, buzele mele şi ăsta e corpul meu românesc!  Când mi-am revenit, câinele mă lingea pe faţă. L-am mângaiat pe bot şi am făcut cale întoarsă. M-am minunat când am trecut pe lângă vitrina aia strălucitoare, pe lângă toţi oamenii ăia care se opreau în faţa ei. Deja mă simţeam altfel şi slavă Domnului că nu eram narcisist cum începusem să cred.

Îmi place eşarfa ta! i-am spus. O să locuieşti la mine şi o să te cheme Ford.  Ai botul unui ford mustang negru. A lătrat o singură dată de parcă ar fi dat un rateu şi l-am băgat în casă. Am scos din frigider o bere, m-am aşezat pe fotoliu şi l-am strigat. Ford, vino aici! Mi s-a părut mişto să-l strig pentru prima dată. Nici măcar nu a tresărit, altfel, totul era perfect şi a durat ceva. Vreo două-trei luni. Aveam harta mea, câinele meu, timpul şi scăpasem de timiditate. Ieşeam dezbrăcat pe balcon, întindeam o pătura şi priveam in gol fericirea. Era mişto să o simti ore intregi si să nu ştii de unde vine. Gunoiul tot dezbrăcat îl duceam. Credeam că dacă schimb ceva, mă ratez. Iar dacă întâlneam vreun vecin care se holba la mine ca la un nebun, îl salutam şi-l întrebam de soţie, chiar dacă ştiam că aia de lângă el era soţia. Nu trecea mult şi mă trezeam cu soţia la uşă. Să-i gust plăcinta, ori cea mai bună prăjitură pe care am mâncat-o vreodată şi întotdeauna sfârşea prin a mă întreba despre cealaltă soţie, apoi zâmbea cu subînţeles.  Evident că nu aveam ce să-i spun, dar în felul ăsta se obişnuiau cu apucăturile mele, nu mai pun la socoteală că devenisem cel mai de treabă tip de pe scară. Cel puţin pentru ele.

Să-mi iasă bine totul, făcusem un compromis, deşi nu îmi plac regulile. Pentru fiecare gest, cuvânt, etc., trebuia să bag câte un deget în suflet. La început nu puteam decât să vizualizez degetul. Cu toate astea, am simtit ba aromă de cireşe, ba de mentă, ba de cacao, tot felul de arome, amestecate chiar. Cred că am şi scris asta pe undeva şi mi s-a sugerat că aş putea lansa o modă nouă, dar că ar fi bine să fac puţină ordine înainte de a începe. Dă-le dracului de culori şi de dimensiuni! am spus. Dă-o dracului de ordine alfabetică!  Dă-le dracului de priorităţi! Nu aş face altceva decât să încurajez superficialitatea. Parcă e mai bine random aşa. Plus că nu poţi îndesa cu degetul în suflet, ceva ce ţine de comunicare. După mine, dezordinea sufletului este cea care contează pentru a te considera om. În niciun caz nu mă aştept să traiesc o sută de ani ca un robot. şi cinzeci e bine, dar măcar ăştia cinzeci cu toate degetele băgate să îmi ajungă. Pentru mine asta înseamna creşterea duratei medii de viaţă şi până la urmă n-am nevoie să fiu exemplul nimănui. Motiv pentru care într-o vreme am vrut să-mi schimb numele. De cate ori mă apela cineva, aveam impresia că de fapt intenţia lui este sa acceseze şcoala unde am învăţat, femeile pe care le-am avut în ultimii 5 ani, casele, maşinile, banii, pe mama, pe tata, orice are legatură cu numele meu, dar nu pe mine. Totul se întâmplă făra acordul meu şi uite-l cum descarcă şi încarcă date după bunul lui plac. Mă întâlnesc cu un fost coleg din şcoala generală, am senzaţia că pentru el nu sunt decât un nume de pe rândul 2, penultima bancă, colegul Gratielei. Că sunt pula aia scrisă cu litere de tipar şi multe alte căcaturi pe care si le aduce aminte. Ah! şi pula mi-e accesată tot după tehnica încarcă+descarcă. Dar în ceea ce o priveşte treburile sunt puţin mai complicate. Dacă V_ul e boldat ori italic, urmat de restul prenumelui, se înţelege perfect unde vrea sa se ajungă cu ea şi atunci procedez cu degetul. În momentul ăla semnificaţia intră în random, primeşte o aromă şi la următoare întâlnire, nu conteaza cu cine, nici nu apuca să deschidă gura că deja sunt protejat.

Până la urmă toţi oamenii cred în ceva şi nu ştiu cum să o facă mai bine. Aşa o fac eu cu degetul şi cred că e altfel. Băi! I-am zis unuia. Du-te-n pula mea, nu vezi că sunt fericit!? După care am ridicat geamul. Era într-o sâmbăta şi mă simţeam bine încă de la prima oră, aveam o lumină despre care se ştiu prea puţine lucruri şi toate sunt doar cuvinte.

Ca şi cum stăteam picior peste picior pe o canapea neagră din piele şi pentru că nu ştiu cum e să fii femeie, eram femeie.

Ok. Locuiam la câteva staţii de târg. Am mers pe valea oltului până la intersecţia cu bulevardul Timişoara şi am făcut stânga. După un kilometru şi ceva am tras pe dreapta într-o parcare unde era un câine ud şi mi-am adus aminte că nu demult am desenat un cerc zburlit şi am scris în el câine ud. Pe Ford l-am lăsat pe bancheta din spate. I-am spus să nu mai bălească atât că mă întorc repede. Am încuiat portiera şi după ce m+am îndepărtat câţiva metri am întors capul aşa cum fac când îl las singur în maşină. După cum se uită îmi dau seama dacă o să fie cuminte sau dacă are privirea aia pe care a avut-o şi ultima dată, când s-a pişat pe scaunul meu. de data asta părea că e bine şi i-am zâmbit. Într-un fel mi-a zâmbit şi el şi n-am ştiut ce să mai cred. Apoi am traversat strada şi am intrat în târgul unde cu câteva săptămâni înainte am văzut  o maşină de scris Underwood în stare bună. Tipa cerea pe ea 300 de lei şi când m-a vazut interesat, începuse să îmi spună istoria ei. Eram prea fascinat de felul cum arată. Aş fi privit-o o zi întreagă fără să mă satur deşi, câteodată e bine să ştii de unde vine chiar şi o maşina de scris. Tipa povestea într-una şi de la maşină, a ajuns la gigi. Gigi în sus, gigi în jos, gigi, gigi…mă simţeam ca atunci când după ce toată noaptea am visat că fut nişte cheştii, iar a doua zi nu ştiam ce dracu erau alea. Deci. Cu 300 de lei în buzunar încercam să îmi aduc aminte cum arată tipa. Nu mai ştiu dacă era mică sau înaltă, grasă sau slabă îmi trecea prin cap doar gigi. La dracu! Şi îmi doream maşina aia. După o oră de căutări am plecat cu gândul că mi-ar fi plăcut să o pun pe birou şi să o privesc. Desigur, aş fi putut să revin peste o săptămână, peste încă una şi în cele din urma să o cumpăr, dar nu prea merg prin târguri şi nu vreau să schimb asta chiar şi pentru ceva care îmi place foarte mult, mai ales că am aflat atât de multe lucruri despre gigi.

Pe drum mi-am spus că există un echilibru. Nu acum, nu peste o săptămână, dar o sa îl am şi e mai mişto să nu ştiu când. Ajuns acasă am deschis calculatorul si am scris mare cu font Garamond numărul 16,  GIGI UNDERWOOD şi lumina aia era încă acolo.

  Apoi m-am gândit că prin mişcări repetate pot să îl ucid. Gigi trebuia să moară. Gigi era peste tot şi ce era mai nasol, îmi dădea brânci să fac tot felul de lucruri, plus că femeile îl urăsc. Du-te-n pula mea, Gigi! Am strigat după ce am ejaculat şi spre uimirea mea erau flori, flori peste tot. Parcă se mutase întregul univers în camera mea albastră.

 Gigi, tu eşti!? Traversase toată furia aia şi privindu-l mi-am dat seama că nu era ca toţi ceilalţi. Dintr-o datâ părea mai bun cu visele lui, cu iubirile şi futaiul de care e în stare şi cu degetul îndreptat spre mine avea toate motivele să fie aşa. Ce dracului era să ii mai spun!? Şi ce dracului era să fac!? Doamne, Gigi Underwood e un nume special şi obsesiv aşa cum mi-a sugerat cineva şi îmi place!  De obicei în astfel de momente am tot felul de reacţii normale. Urlu de fericire_mă arunc pe pat, înjur şi zâmbesc tâmp atunci când nu râd nebuneşte, dar de data asta am rămas încremenit pentru că după multe săptămâni de nimic, ma lovise inspiraţia şi de sub Gigi Underwood, m-am apucat să scriu o poveste despre prima mea gagică.

După câteva pagini, nu eram sigur de introducere. De regulă introducerile sunt de căcat dacă-s prea lungi şi nici prea scurte nu mă fac. E ca atunci când te duci la budă şi e ocupat. Evident intri în panică, te frămânţi de pe un picior pe altul şi pentru că nu mai rezişti te caci pe tine. Citeam şi mă întrebam de ce dracului să scriu despre cineva care mi-a dat păduchi laţi şi care avea o pizdă urâtă. Plus că în timpul liber o făcea pe bani şi cum avea destul timp, strânsese o mică avere. De fapt asta nu m-a deranjat, nici măcar nu aveam când să cheltuim banii pentru că ne futeam mult. Odată trebuia să o ducă unul în Turcia si am fost foarte afectat.

Până la urma aici ori acolo, tot pizda aia o am! Vorba ei.

Da, dar am o problemă cu spaţiile largi!

Nici eu nu am fost convins că mi-a ieşit pe gură ce trebuia, iar ea nici atât şi ce putea să facă, a rămas şi ne-am iubit mai mult. Aproape să mă bat şi cu ăla de i-a scos pasaportul. Unul Cristian care avea o Honda gri. Parcă o şi văd parcată în faţa blocului, iar el puţin mai înalt decât ea, urlând la mine.

Băăăăăi pulă! 

După care am băut vin şi ne-am împăcat. Pe atunci locuiam la mama şi pe lângă închiriasem o garsonieră prin rahova. Vreo 250 de lei împărţiţi la trei, aproximativ  optzecişitrei de lei de căciulă pentru futut şi în noaptea aia era rândul meu, aşa că am mers cu fata acolo. Deşi îmi doream foarte tare o sahariană şi îmi promisese că o să îmi aducă una din turcia, acum eram amândoi în bucătărie. Ea dezbracată cu spatele la mine ii puteam privi tot curul ăla în sus şi în jos, în stânga, în dreapta şi cu toate astea ceva era greşit.  

Avea un semn din naştere undeva pe buca stângă spre interior şi până atunci nu îmi sărise în ochi. Mi-a trecut prin cap ca e însemnată. Auzisem tot felul de poveşti despre femeile astea şi treptat începuse să se dea din ce în ce mai tare prin bucătărie până când m-a apucat de pulă şi mi s-a făcut rău. M-am trezit pe marginea patului, cristoase şi a luat-o de parcă nu văzuse aşa ceva, iar expresia aia de vrăjitoare pe care n-am să o uit niciodată, m-a lovit în creier şi toată noaptea mi-a fost că o să facă dracului ceva. Eram năucit şi nici măcar nu s-a deranjat să îmi spună ce naiba i-a venit şi dintr-o dată s-a aruncat pe jos de parcă nu mai simţea nimic. Uluită de spaima mea, m-a strâns în braţe până n-am mai putut să ii vorbesc. Adică am putut, dar a fost jenant şi m-a strâns aşa, cu toate alea printre noi, iar inima mea parcă se izbea într-una … să se izbească! Zicea. Cu 300km/h iar si iar … deja mă călărea de vreo cinci minute şi brusc a căzut lată.. Asta m-a durut! I-am spus.

 

 

Capitolul II:

 

Dragostea ar putea fi o femeie cheală

 

Sună telefonul. Număr neafişat. Îl las să sune de câteva ori şi nu răspund. Mai ţârâie de câteva ori şi se opreşte. Oare cine ar putea fi? Gândul ăsta mi-a tăiat inspiraţia. Ford doarme la picioarele mele şi recitesc ultima propoziţie scrisă:

 

Adică am putut, dar a fost jenant şi m-a strâns aşa, cu toate alea printre noi, iar inima mea parcă se izbea într-una … să se izbească! Zicea. Cu 300km/h iar si iar … deja mă călărea de vreo cinci minute şi brusc a căzut lată.. Asta m-a durut! I-am spus.

 

Gata, s-a dus! Nu-mi mai vine nimic. Parcă eram dintr-o dată orb, acolo chiar in faţa mea. Ford doarme la picioarele mele. Are obiceiul să-şi lipească fundul de mine, să mă simtă şi dacă nu-l las, se cară, mormăie nemulţumit. De data asta nici măcar nu ştiu când a venit şi mi-a plăcut că nu l-am alungat. Să nu-l trezesc, am mai rămas puţin la birou. Am deschis internetul, deşi habar nu aveam ce o să caut. Mi-am adus aminte că de curând, văzusem un film în care, unei tipe ii căzuse tot părul şi purta un fel de turban să-şi acopere chelia. Cred că avea o boală ceva. Tipa era într-un bar şi explica că nu-şi dă cu ceară aşa cum fac unii bărbaţi. Mie mi s-a parut foarte sexy şi cred că ii era mai bine fără păr. E unul din cazurile alea în care nici măcar nu-ţi trece prin cap cum ar fi arătat cu păr. Până şi cum a pronunţat cuvântul ceară în engleză mi s-a părut mişto. Aşa că am dat search pe youtube la wax şi din tot ce am găsit, Wax – Building A Bridge To Your Heart mi s-a părut cel mai potrivit pentru starea în care eram. E foarte probabil ca mâine să nu-mi mai placă, dar nu asta contează. Important e să faci lucruri şi să simţi tot ce ţi se întâmplă chiar atunci şi nu după câteva zile, ori luni, uneori chiar după ani. Decât să regret ceva, mai bine contruiesc în fiecare zi, ziua mea, să nu se piardă nimic. Am urmărit videoclipul de mai multe ori, mai ales pentru construcţia imaginii. Eram absorbit şi uitasem de telefon şi tocmai când credeam că e momentul meu perfect din zi, sună iar. Acelaşi număr neafişat. Răspund putin deranjat.

 

-Alo! Ce vrei?

Din partea cealaltă niciun răspuns

 

-Alo!?

-aaaa….scuză-mă! Victor?

-Da, el.

-Eu sunt!

-Care eu?

-Am vorbit acum câteva luni. Sunt fata de la librărie.

-A! Librăreaşa!

-Da.

-Mda

Trebuia să ne întâlnim.

Ştiu.

 

N-am putut să ii spun că într-un fel mă bucur că s-a întâmplat aşa. Că îl aveam pe Ford. Şi nu cred că era un moment bun pentru explicaţii şi poate nici nu dorea. Nu am ajuns şi ar trebui să fie suficient. Dar într-un fel mă simţeam vinovat, aşa că am schimbat tonul.

 

-Îmi pare rău că nu am putut veni. Am avut motivele mele.

-Puteai să suni.

-Am pierdut numărul de telefon.

-Lucrez la parterul blocului tău la aceeaşi librărie!?

-Ah, şi nu-mi place librăreaşa. Am un nume.

-Ok.

-Doar atât?

-Păi nu ştiu cum te cheamă.

-Nu-mi vine sa cred!

-Îmi pare rău. Mi se întamplă deseori, iar ăsta e unul din momentele în care mi se întâmplă.

 

Râde. Cred ca ar fi vrut să mă înjure, dar râde în loc să mă lovească. Se abţine să facă altceva. Îmi pot da seama.

 

-Nu e un moment potrivit, ii spun.

-Şi când ar fi potrivit?

 

Nu ştiu ce a fost în capul meu, dar ca să scap de situaţie, probabil, ii spun că o să trec pe la librărie într-una din zilele următoare. Mai ales că vreau să cumpăr câte ceva.

Iar râde în felul ăla. Ştiu că am fost rău, dar nu m-am putut abţine. Inspiraţia mea se dusese dracului şi cum o am destul de rar în ultimul timp…mă rog!

Ne luăm la redevedere într-un alt ton şi am inchis telefonul împăcat, că măcar ăla, a fost momentul nostru bun. Închid. Îmi aprind o ţigară şi mă frec prin cameră fără nicio ţintă. Ce dracului! Îl scol pe Ford şi ii spun că ieşim la o plimbare.

Am chef să beau o bere pe teraşa de lângă parc. E una din puţinele dăţi când am nevoie de zgomotul de afară ca de o linişte.  

 

Ce frumos e! Ce ochi are! Îti vine să-l mănânci!…tot drumul am fost împiedicaţi de câini, de oameni cu câini, de copii, de bunicii lor, de mamele lor…Ford în sus, ford în jos, Ford era peste tot şi ca un făcut, trebuia să port discuţii interminabile în locul lui. În fine. Am intrat în parc şi m-am îndreptat spre terasă. Odată ajuns, am comandat o bere şi pe Ford l-am băgat sub masă, ferit cumva de privirile celor de la mese, ferit şi eu de conversaţiile alea idioate care nu au în ele decât preţiozităţi de genul: Ce câine frumos! După privire cred că e şi deştept, nuuu-i aşa!? Vai, cuţu cuţu! Cum îl cheamă? Ford!? Fooooord! Fooooord! După cinci metri la fel, după alţi cinci şi tot aşa cât o zi de post negru, până ţi se ia. La a doua bere am încercat să găsesc motivele pentru care oamenii nu mai au timpul de partea lor. Motivele pentru care se prostesc prin parcuri şi nu doar prin parcuri, preocupaţi de orice altceva, doar de ei nu. De fapt se înstrăinează tot mai mult de ceea ce sunt şi trăiesc prin vise, obiecte, dragostea din filme, fututul care vine prin pereţi,  prin părinţi, prin copii, prin filme, prin diplome, prin cărţi, emisiuni TV, muzică, prin lumina din cluburi, baruri, cinematografe; prin tipele care se urcă pe mese şi îşi aruncă cururile în aer, prin barbaţii care poartă chiloţi mulaţi şi care aparent exprimă forţă, dar mamele lor sunt acolo cu mâinile pe ei, spălând toată nenorocirea aia; trăiesc prin analize exagerate, chiar şi prin căcatul de dimineaţă, dacă e galben, negru, moale, împrăştiat; se grăbesc cu el în borcane speciale, nu în alea de 400 de grame de la bunica cu dulceaţă şi murături. Îl strecoară îngrijoraţi în geanta Vuitton, în tot felul de alte genţi şi se urcă în autobuze, tramvaie, metrou, alţii în maşini străine să nu moară dracului de tineri, de bătrâni, de oamenii care sunt, pentru că deşi habar nu au cum să trăiască, mai vor sa facă iar căcatul ăla bolnav, nu conteaza unde, trebuie doar să-l ducă încă o dată şi încă o dată, apoi să iasă prin parcuri să exclame: Vaaaai! Ce câine frumos! O minciună în care trăim poate nu de la început, dar de suficientă vreme cât să uităm de ce mai avem suflet. Ne-am obişnuit să purtăm carnea ca pe o haină. O laşi acolo, o laşi aici, pe unul, pe altul, să ţi se facă sexul şi o arunci prin birouri, prin case, prin locuri, prin pule, prin pizde să se facă simţită, să se tragă de ea, să te doară, să îţi placă, să fie peste tot carnea ta, în braţele celorlalţi şi ieşi prin parcuri: Vaaaai! Ce câine frumos! Imitând orice altceva, dar nu carnea de care eşti în stare. Îl invidiez pe Ford. El nu trăieşte într-o cuşcă. Nu se urcă pe garduri să vadă până dincolo şi nu vede ţâţe, pentru că el nu are nevoie sa fie om, el ştie ce înseamnă să fii om. E unul din motivele pentru care este un câine, pe lângă faptul că poate alege să lingă orice şi oriunde, probabil ăsta e primul motiv.

 

Îl împing uşor cu piciorul: Ce-ţi pasă! Tu nu trebuie să porţii discuţii idioate, nici să te gândeşti la ele!

 

La întoarcere am ocolit mult, atât cât se poate ocoli să te fereşti. Ne-a luat ceva timp, dar a meritat. N-am nimic cu oamenii. Sunt frumoşi, dar uneori am nevoie să fiu singur ca atunci când eşti îndrăgostit şi orice altă propunere e fără rost. Eşti îndrăgostit şi cineva îţi dă soluţii că aşa nu e bine, ştie el despre ce vorba, că tu eşti zăpăcit şi nu ţi se potriveşte. Nu mai eşti pentru asta, ori că e prea devreme şi în unele cazuri deja e târziu şi oricum eşti prea orbit de plăcerea aia nebună căreia ii spui dragoste. Nu ştiu de ce oamenii cred că dragostea e nebună dacă nu e şi a lor. Şi de ce cred că te pot opri pe stradă să-ţi spună: Vai ce câine frumos! Sunteţi singur? Cu alte cuvinte, ce simţi legat de asta? Şi dacă răspunzi, ţi se bagă pe gât. Până la urmă poate că dragostea şi singurătatea nu sunt atât de diferite. Poate că âmpreuna ar putea fi soluţia lui A+B, mai mult decât poţi să lipeşti într-o viaţa şi atunci ce rost mai are să fii oprit, să ţi se spună: doar atât?? Nu ştiu de ce dracului nu eşti lăsat să mergi până la capăt cu tine şi după ce ai aflat cum funcţionează, să te întorci să ii duci şi pe ceilalţi până acolo, de mână, aşa cum fac părinţii cu copiii lor. Ce dacă copiii aleargă şi cad? Nu stai pe ganduri. Ii iei de mână, pentru că sunt copii. De curând cineva mi-a spus ca nimic nu e simplu. Păi n-ar fi mai simplu să renunţăm la toate formulele pe care le folosim să calculăm imposibilitatea lui simplu şi să ne dea mereu complicat? Mai bine înlocuim acel egal cu nu îmi pasă. Vreau să încerc şi asta, dacă mai am timp…să fac totul! Încă mai avem vreme să schimbăm ceva indiferent de ce ni se spune prin parcuri, prin cărţile de istorie, la TV sau de altcineva foarte deranjat, gen: bă animalule! Încă mai avem timp să fim cel mai simplu lucru care nu am fost niciodata, oamenii!

 

Mi-am adus aminte că o prietenă mă rugase să scriu un eseu prin care să răspund la unele întrebari. L-am făcut, deşi nu cred că evaluarea mea psihologică ar scoate la iveală răspunsul la prima întrebare…care sunt lucrurile care dau sens vieţii omului şi nici la întrebarea numărul doi pe care oricum ai suci-o nu o poţi separa de prima. Separarea asta cu enter şi de la capăt alta întrebare, mă face să mă întreb ce sunt eu…om? Sau că viaţa mea e cumva separată de ceva? Din păcate faptul că trăim într-o societate care are ca scop separarea, se reflectă şi în întrebarile din test. Motiv pentru care mă voi juca puţin.

Lucrurile vieţii omului care nu au sens în orice situaţie, nu doar atunci când simţi sacrul ca pe o dimensiune sipritual contemporană.

Ăsta ar fi un rezumat bun, dar o să încerc puţin mai mult. Până la urma e foarte simplu. Nimic nu are sens câtă vreme punem astfel de întrebări. Viaţa mea nu are legătură cu nicio întrebare, dacă încep să mă întreb, viaţa mea nu mai are sens. Înseamnă că nu mă cunosc atât de bine, tocmai pentru că am răspunsuri. Orice răspuns indiferent care ar fi el, îmi reduce dimensiunea de om. Dacă în esenţă sunt altceva şi pentru că nu ştiu ce sunt, îmi spun om? Hei, uite! Sunt un om! E de căcat că suntem nevoiţi să ne mulţumim doar cu atât. Aş spune că sunt al LOR şi nu al meu aşa cum ar trebui să fie. Dacă aş fi doar al meu, nu mi s-ar mai pune astfel de întrebări pentru că nu ar mai avea cine să întrebe, pentru că s-ar lua de la unul la alttul ca o boală şi toţi am găsi acel ceva de care acum suntem lipsiţi şi cred că asta ar putea fi primul pas spre acei oameni. Şi dacă tot vorbim de dimensiuni , omul contemporan face tot aceleaşi căcaturi pe care le-a făcut şi cel care a murit cu mii de ani în urmă. Are acelaşi puli şi face exact aceleaşi lucruri. Poate are în plus câteva jucărele de la sexshop care nu ţin tocmai de dimensiunea lui spirituală. Cu alte cuvinte nu există spiritual, doar carnea e sacră, pentru că nici măcar nu am încercat mai mult de atât. Doar pentru că ni s-a dat un dumnezeu la care sa ne rugăm, care sa ne ierte pentru tot ceea ce facem, unde e spiritualul în asta? Când unui om ii dai ceva, într-un fel îl condiţionezi. Dar dacă nu ii dai nimic, e obligat să simtă şi poate aşa găseşte mai mult înăuntrul lui decât ar putea găsi dincolo de el. Cum spuneam. Ni s-a dat un dumnezeu şi astfel ni s-a luat tot şi atunci despre ce spiritual vorbim noi aici? Despre ce dimensiuni ale lui? Care viaţă? Care sens? Viaţa noastră nu e în noi şi nici nu a fost vreodată aşa cum am crezut. Viaţa noastră e în Ei.

Vreau să cred în ceva, dar ăştia de pun întrebări mi-au luat totul!

Cine sunt eu?

Şi cine sunteţi voi şi cu ce drept?

 

  1. Care sunt lucrurile care crezi că dau sens vieţii omului?
  2. În cazul tău, care sunt lucrurile care dau sens vieţii tale?
  3. Ai putea descrie o situaţie în care ai simţit că ceva dă sens vieţii tale? Cum ai descrie ce ai simţit?
  4. Ce înseamnă pentru tine sacrul?
  5. Ce înţelegi prin dimensiunea spirituală a omului?
  6. În ce măsura crezi că omul contemporan acordă atenţie dimensiunii sale spirituale şi cum?
  7. Cum se manifestă în viaţa ta nevoia/atenţia pentru dimensiunea spirituală?
  8. Ai putea descrie un moment din viaţa ta de intensă trăire spirituală?

 

*Am deschis televizorul, am luat o gură de bere şi am pus sticla pe întrebările alea, cred că până la urmă singura explicaţie e teama de moarte.

 

După ce am butonat tv-ul fără niciun rezultat, m-am gândit că ora e de vină şi am pus un cd cu Metallica-Thunderstruck. După câteva repeat-uri şi beri, am coborat în stradă. Starea pe care o aveam nu ieşea prin nimic să se vadă. Aşteptam să explodez, să mi se întâmple ceva rău. Cât am stat acolo în mijlocul străzii, în mine, se ridica ceva în picioare. Ce era să fac şi cum să reacţionez la asta? Era ceva nou şi poate doar când îmi spunea câte unul, un pardon şi ăla printre dinţi, să mai respir, să ma dau la o parte, să simt…să-i răspund: nu-i nimic! Nu luaţi în seamă chiar tot! Se ridică ceva în mine, dar e ok, nu vă faceţi griji! Să fi trecut cinşpe minute în care totul se transformase în cel mai mare camion văzut vreodată în drum spre iad. Camion care bascula corpuri la fiecare colţ de stradă şi din ele se făceau oameni. Oameni care treceau pe lângă mine şi se loveau grăbiţi de umerii mei. Oameni pentru care o maşină, un câine, o bicicletă galbenă, sunt unul şi acelaşi lucru, cu singura diferenţă că_câinele n-are niciun drept şi trebuie eutanasiat. Oameni pentru care moartea reprezintă doar confortul lor şi care nu are nicio legatură cu teama lor, cu frustrările lor, cu neputinţa şi toate corpurile alea basculate la fiecare colţ de stradă, pentru că în iad nu ajung decât cei vii. Am vrut să strig, să mi se desfacă corpul, să se vadă tot ceea ce s-a ridicat în picioare şi să plece. Poate că oamenii se vor împiedica de ce mai rămâne şi mă vor arunca în camionul care trece prin  fabrica de corpuri fără niciun fel de avertisment…unde se fac doar gesturi preţioase.

Dar ca o salvare, acolo în faţa mea se deschidea librăria şi de data asta nu am ezitat. Oricum mai devreme sau mai târziu trebuia să mă întorc. Înăuntru, singurul lucru pe care îl puteai auzi, era doar hârtia care se lua de pe degete. Oare de ce ce unii au nevoie să citească pagini şi pagini pentru a cumpăra sau nu o carte? De ce nu sunt afară cu ceilalţi? Ce caută aici? Dacă eu nu sunt afară şi sunt înauntru, de ce nu am chef să răsfoiesc şi cum se cheamă asta? Şi dacă deschid o carte, există probabilitatea ca după doua-trei pagini să îmi fac o impresie greşită? Să renunţ la mesajul care m-ar putea elibera într-un fel sau altul pe la pagina 170 şi să ratez întregul, şi poate cel mai bun final din câte am aflat vreodată până atunci? Poate‼! Aşa că mai bine aleg să nu deschid cartea pe care intenţionez să o cumpăr, iar dacă autorul ştie să se folosească de avantajul ăsta, voi citi şi următoarea carte pe care o va publica. În felul ăsta unele după altele cuvintele se fac praf pentru alte cuvinte, iar la sfârşit, când crezi că asta e tot…simţi puţină fericire.  Există şi varianta în care finalul ar putea fi de fapt următorul nivel şi nu acolo afara,  în fabrica de corpuri. Pur şi simplu te ridici în picioare! Altfel spus, Next Level. Fericire absolută! Orice altceva se poate cumpara doar cu gesturi preţioase.

 

  • O altă dimensiune a vieţii noastre!

 

Când am auzit asta, recunosc că am rămas uimit. Îmi iau ochii de pe raft şi librăreasa era acolo. Încurcat şi ca să îmi ascund privirea am scos un ăăăăăăă cu degetul arătător întins spre ea. A zambit şi:

 

  • Ştiu! Nu eu am uitat cum te cheamă.
  • La dracu! Eu aleg cărţile după fotografia autorului. Cred că e cea mai bună manieră de a afla în ce urmează să te bagi.
  • Bună!
  • Hei!
  • …era doar un gând.
  • Să nu uiţi să mi-l povesteşti.
  • Îmi place cum povesteşti.
  • Erai destul de ameţit în ziua aia. Iar zâmbeşte

 

Eu nu prea…şi nu ştiam cum să încep. Ce zi?

 

  • În care zi?

 

(Zâmbeşte() Zâmbeşte()_ Zâmbeşte). Vrea şi ştie că poate să ucidă!

 

 

  • Îmi cer scuze, dar am uitat titlul cărţii de care ai întrebat. Ţi-am spus că nu o avem. Apoi ai întrebat de alta. Poşta… Ţi-am spus că nici pe aia nu o avem. Te-ai dus până la raftul ăla şi pareai uşor iritat. Cu mâinile în buzunare, te aplecai uşor în faţa, apoi te dădeai în spate, îţi căutai echilibrul cred. Erai destul de ameţit şi am crezut că o sa cazi peste toate alea(făcea un gest cu mâna spre rafturi şi mi se părea minunată aşa cu mâna prin aer şi cu zâmbetul ăla puţin încurcat de povestea ei) Te-am întrebat dacă pot să te ajut cu ceva. Ai spus că îţi pare rău că eşti în halul ăla. Nu e tocmai potrivit să cumperi o carte după ce ai băut mult, puţin, nu contează! Ai băut şi gata! Iar asta nu se face…ai mai spus. Cam aşa a început totul. Nu mă aşteptam că o să te prindă ora închiderii aici şi nici că am să formez numărul de telefon pe care l-ai scris pe coperta cărţii cumpărate de tine şi pe care mi-ai dat-o s-o citesc şi ai spus că mai important este ce poţi face cu o carte, decât cu un număr de telefon. Mi-a plăcut şi asta m-a determinat să trec peste faptul că nu ai sunat. Nu obişnuiesc. ()zâmbeşte.

 

Nu pricepeam ce legatură are zâmbetul ei cu ziua aceea şi mă simţeam ca Trevor Berbick în runda a doua când Tyson la doar 20 de ani, 4 luni și 22 zile, la trimis la podea . Cum să o continui? Ce să zic? Cu cât o lungeam, îmi era din ce în ce mai greu să suport momentul.  Am mai avut eu d-astea, dar niciodată într-o librărie. Nu mai pun că dintr-o dată mi se părea draguţă librăreasa, adică Ioana. Deja ii spun Ioana‼! Am mai avut eu zile d-astea, dar niciodată într-o librărie şi mai ales cu Ioana, care lucra acolo. Mă luase cu ameţeală. Îmi venea să fac ceva extrem. Să scot pula şi să îmi acopăr gura cu mâna. Să privesc în podea, să tac. Să-mi aprind o tigară şi să tac. Să mă creadă nebun. Când eşti nebun şi fumezi, nu-i a bună. Plus că stai cu pula pe afară de parcă nu ţi-ar păsa că poţi să dai foc. Atunci cei din jur sunt foarte atenţi la nebunia ta. Ori inspir milă şi va chema salvarea să mă ducă la balamuc, ori o apucă teama şi va suna la poliţie, pompieri, etc., oriunde unde apucă şi tot la balamuc o să ajung. Totuşi Ioana pare fată bună şi e posibil ca gestul meu o să o impresioneze suficient încât să vină să mă viziteze joia, lunea şi sâmbăta. Vara o să stăm pe singura bancă din grădina spitalului şi ea o să-mi spună că mă iubeşte, iar eu o să fumez şi o sa mă bat cu toti nebunii. Negreşit o să-mi citească din cine vrea ea.

 

  • Am ceva care cred ca îţi va prinde bine.

 

Mă, dar fata asta chiar zâmbeşte tot timpul!

Se duce la intrare, închide uşa şi întoarce semnul cu deschis-închis. Trece pe lângă mine şi merge până în spate. Aveam inima în gat. Pe dinăutru horcăiam ca un porc după ce l-ai tăiat. Dacă putea auzi ce mi se întâmplă, ar fi sărit pe mine cu mâinile şi picioarele să nu mor. Pare genul ăla! Se întoarce cu o sticlă de tequila în mână şi două pahare. Toarnă în pahare şi sângele meu era pe jos şi nu mai aveam de ce să horcăi. Eram gata şi parcă mă târau unii din locul ăla, la locul unde ea urma să mă tranşeze. Şi tot sângele nu o făcea deloc sensibilă!

 

  • Ce faci?
  • Asta o sa te mai relaxeze. Parcă nu eşti tu.
  • E a doua! Îmi arată sticla.
  • Nu îţi mai aduci aminte?
  • Dar poţi să-mi explici.

 

Ziua aia începuse să mă enerveze şi zâmbetul ăla la fel. Se folosea de faptul că eram încurcat de situaţie şi ce s-o fi gândit, hai sa i-o trag! Începusem să cred că se răzbună pentru că nu am sunat-o ni-

Cio-

Da-

Tă. Dacă stau să mă gândesc nici când m-a sunat ea nu s-au schimbat mare lucru. Era ca şi cum nu m-a sunat, iar eu eram acolo din întâmplare. Toarna în pahare şi…

 

  • De data asta fără lămâie. Nu mai avem.
  • Aveam?
  • Tot tu ai cumpărat şi lămâia şi sticla asta şi cealaltă pe care am baut-o…ah, lămâia care a rămas, am folosit-o la ceai. Ăsta e motivul pentru care…şi întinde paharul spre mine, apoi îl dă pe gât. Îl pune lângă al meu. Îşi mai toarnă unul. De data asta am băut împreună. După ce le punem pe masă, îl umple doar pe al meu.

 

  • Nu mai bei?
  • După ce îl dai pe gât pe ăsta.
  • Asta am mai făcut noi data trecută?
  • Şi asta.

 

Siguranţa ei, felul în care îşi atingea amintirile, nu ştiu…aveam tot felul de stări şi amestecate. Ne-am apucat de băut fără să o mai întreb. După ce s–a golit sticla, am închis librăria. N-avea storuri cum vezi prin filme sau pe stradă la unele librării. Avea o uşă de termopan culoarea lemnului şi vedeai prin ea tot. I-am zis că o să fac un afiş să-l lipească pe uşă: Nu fura din librării! Nu te juca cu-cuvintele altora, foloseşte-le pe ale tale si dacă tot nu-ti iese, intreab-o pe Ioana. Zâmbetul ei mă ţinea în braţe şi am luat-o pe stradă în jos până-n primul bar, unde întâmplător ne-a şi plăcut, fără să iau în considerare setea pe care o aveam.

 

  • Sentimente… ti le cumpar eu pe alea pe care nu le-ai avut niciodata. Iti dau dublu! Deja bausem bine si mi se parea misto in bar. Motiv pentru care mi-am dat drumul la gura!

 

Si am sarit de la una la alta, evitand subiecte gen, articol. Pentru asta avem alte spatii unde putem dezvolta ceva mai mult decat o putem face in barul asta, spunea ea. Avea un fel de a-si desface buzele la ultimul cuvant din propozitie, ca atunci cand femeia are buza de jos lipita de cearceaf si tu impingi, se desface pe o parte si orice iti spune printre dinti are doar buza de sus care E enorma! Vrei sa musti din ea si din toata carnea care iti intra printre degete. Ii privesti formele! Mainile tale pe soldurile ei si te abandonezi cat poti de mult in timp ce corpul face ce trebuie sa faca. Pastrezi imaginea asta si te muti cu totul in ea sa-si muste buzele, sa se faca singura femeie de care esti in stare, sa simta ca esti peste tot. Apoi te strange de umeri sa intre in tine si cu toate alea printre voi sa inceapa iar cu ultimul cuvant! Oare daca i-as spune tot ce imi imaginez, m-ar crede nebun? O vreme am incercat sa ascund asta, dar cu toate eforturile mele si-a dat seama ca sunt captiv in ultimul cuvant.

 

  • Nu e prima data cand mi se intampla. Sa stii ca buzele mele nu se misca asa intentionat. Pur si simplu nu le pot controla. E ca mersul pe bicicleta. Nu conteaza ce cuvinte si cui ma adresez, pedaleaza pur si simplu.

 

Nici nu am stiut cum sa continui propozitia. Mi-era ca spun ceva aiurea. Ceva care ar fi scos si mai mult in evidenta faptul ca imi doream sa simt cum i se fac buzele intre buze si atingerea lor…dar daca s-ar fi speriat? La fel de bine putea sa lase dracului tot si sa ma sarute_oricum tot ce am fost in stare sa fac, a fost sa schitez o fericire scurta care uneori nu are nevoie de cuvinte. A avut chiar si un rezultat neasteptat, pentru ca s-a inrosit toata si am avut sansa ca pentru prima data in seara aia sa o privesc goala. Parca se dezbracase sa ma uit in ochii ei. Stiu ca sunt un ciudat si ca ar fi trebuit sa-i spun ca nu ma mai pot abtine, dar am facut-o mult mai tarziu cand am luat-o de mana printre toate mesele pana in holul de la toaleta. Speram sa gasesc una la comun, dar cand am ajuns acolo erau doua. Am ales repede sa nu se razgandeasca si am intrat la femei. Femeile sunt altfel in cazuri d-astea si devin delicate cand si-o trag unii dincolo de usa. In cel mai rau caz isi lipesc obrazul de partea cealalta si se bucura in tacere.  La barbati e mai complicat. De fapt totul e complicat la ei. Chiar si aia care nu au coaie, incep sa le creasca daca se aud doua buci plesnind. Fac din ele pietre si le arunca in usa, pentru ca ei nu pot face liniste cata vreme exista d-astia care sunt intotdeauna dincolo. Si ies afara, se anunta unii pe altii…vino repede ma! Sa vezi nenorocirea! Abia asteapta sa iesi afara sa te ingramadeasca cu coaiele Lor si toate coaiele alea te ingramadesc sa te striveasca, sa nu cumva sa faci un pas gresit. Cu alte cuvinte indiferent daca tipa care e cu ei la masa e cea care se uita insistent si nu tu, esti futut. Isi scot pulele afara. Dau cu ele in tine sa-ti arate cine sunt ei si cine esti tu, frikoidule!

 

I-am tras blugii stretch, pana langa genunchi si am inceput sa musc din pulpele-i usor palide. Nu m-am intrebat nicio secunda ce caut acolo si nici daca va intra cineva peste noi. Ma simteam de acolo! Aveau culoarea si forma perfecta pentru mine, dar ea nu stia asta si incerca sa le acopere.  Habar nu avea ca asa vreau si am prins-o de incheieturi. Fara maini am incercat sa fac totul. Cu obrajii, cu buzele, cu limba, cu caldura din gura, cu aerul ala cald pe care-l suflam cu tot chipul meu si nu stiu cat timp am facut asta, dar cu siguranta peste tot in baia aia era o lumina calda si carnea ei din carnea mea n-am sa uit niciodata cum isi arunca buzele in dragostea noastra! Avea o pasiune cum nu mai simtisem la o alta femeie. Era cea mai fermecatoare din barul ala si probabil din inca vreo suta de baruri din oras. Si dupa ce ne-am futut, am ramas lipiti unul de altul cateva minute. Totul a fost atat de intens incat nu imi mai aduc aminte cum ajuns la ea acasa, deasupra orasului, unde am adormit goi pe un cearceaf alb si daca ar fi existat un ghid pentru a invata fericirea, cred ca s-ar fi chemat ceva de genul in cinci pasi simpli, ori in 7 pasi simpli,  poate in Noua pasi simpli, dar oricum, cred ca nu l-as fi cumparat, tot ca mine as face-o.

 

A doua zi, nu stiu daca ma facea sa par mai nebun decat sunt, dar stateam in cur pe marginea patului cu pumnii stransi in cearceaful pe care am dormit si nu intelegeam ce e cu momentul ala. Incercam sa privesc spre fereastra si nu vedeam daca dincolo de ea e lumina sau ce? Cadeau ingeri atat de desi… oare asa se face ziua azi? Dupa cinci minute cred, de fapt habar nu am cat, mi-am schimbat pozitia cu coatele pe genunchi. Cu pumnii si mai stransi in cearceaf, priveam pe fereastra sa inteleg. Asta pentru ca nu m-am priceput niciodata atat de bine la ce mi se intampla si la ce-o sa vina maine. Ceva_ul era acolo si nu-mi puteam lua ochii de la el, altfel nu pot sa-mi explic de ce se dezlipea de la fereastra si intra in camera. A intrat pana a trecut de mine si am intors capul sa vad care-i treaba cu el. Tot curul Ioanei se scalda in ceva_ul si parca tot ce era in jur se punea pe mine, iar eu nu puteam sa mai respir si nu-mi puteam lua privirea si nimic din ce mai aveam sub el. Am crezut ca o sa ma sufoce si ca pana acolo mi-a fost. Ca nu ma mai poate ajuta nimeni, nici macar daca fugeam, nici macar pumnii stransi in cearceaf sa-mi vina vreo idee_orice…lumina aia nici atat si clipeam rar sa inteleg de ce, sunt descult!? Nu stiu cam ce imagine ar fi avut vecinii cu mine fugind pe hol. Eu! Cu pumnii stransi in cearceaf si cearceaful in urma mea. Eu…de-as fi fost o mireasa nebuna care alearga departe, pentru ca nu intelege ce ar trebui sa faca cu ce i-a mai ramas dupa nunta. Macar de-as fi fost la mine acasa!

 

Cand s-a intors cu fata spre mine, cu buzele usor intredeschise si a bombanit un buna dimineata stins, credeam ca o sa mor. Unii mor prin spanzurare, altii se arunca de pe blocuri, poduri, din balcoane, unii se ineaca, altii mor sub metrou, pana la urma nu conteaza cum, tot moarte e, dar privind un cur si sa nu intelegi ce ti se intampla, e cea mai buna moarte.

‘neata! i-am raspuns. Mai prin toate filmele, scenele astea mi se par aiurea. El nu stie, ea nu stie ce s-a intamplat si o dau in tampenii: noi? Si arata cu degetul de la unul la altul si celalalt aaaaa, Nu! Cu siguranta nu. Concluzia e OK si se cara fiecare pe unde apuca. Asa ca am fost direct. Nu inainte de a ma mai uita inca o data la curul ei sa vada si ea ce am vazut eu.

 

  • Ne-am futut?
  • A fost…!
  • Ok, deci ne-am futut.
  • Vrei o omleta?

 

Chiar daca nu stiam unde e bucataria m-am ridicat si am luat-o spre usa unde ar fi putut sa fie. Taram cearceaful dupa mine, cum il taram pe hol cand mi-am imaginat ca o sa ies pe hol si nu stiu de ce dracului ma mai interesa ce dracului vor crede vecinii! Ce tampit sunt! In momentul ala am dat vina pe o lipsa acuta de exprimare si cand m-am trezit in holul de la bucatarie cu ea atat de goala pe pat, m-am intrebat ce dracului fac cu cearceaful dupa mine si de ce strang pumnii tare. Ce tampit sunt‼! Si m-am intors in camera. Stateam in picioare langa pat si nu stiam cum sa scap de cearceaf. Sa-l pun langa ea, sa-l arunc pur si simplu si unde cade, cade…sa o invelesc? Mi-a venit sa o intreb daca are ceapa. Parca eram din nou elev si la tabla fiind, trebuia sa desenez amiba. Chiar daca aveam note bune la desen, imi era teama ca in loc de amiba o sa desenez euglena verde. Intotdeauna le-am confundat pe astea doua. Se caca la fel, respira la fel si se inmultesc la fel, doar ca una-i verde. Mai aveam sa ma mut de pe un picior pe altul, de pe un picior pe altul si sa par si mai prost decat paream si sa o intreb daca ceapa e de anul trecut. Alt moment nu-mi gaseam si eu sa ies la tabla! Dintr-o data, am simtit o fierbinteala in cerul gurii, ca atunci cand ti se face calciu direct in vena. Dupa care mi s-a pus ceva pe ochi si am lasat cearceaful sa cada langa pat. In sfarsit, eram intr-o lucrare de Rembrandt cu o femeie goala si am pus un genunchi langa ea si m-am lasat pe o parte pana am dat cu gura pe soldul ei. Era moale si ma simteam ca atunci cand imi aducea Tovarasa de desen, plansele de la lucrare. Toate aveau scris cu rosu 10(zece) si ma credeam cel mai bun. E misto sa ai si momente d-astea in tempera. Te simti mai aproape de tine, adica te simti tu si astfel reusesti sa ii aduci si pe ceilalti langa tine. Nu stiu de ce, intotdeauna mi-a placut culoarea asta, verde!

 

 Cand s-a facut de pranz, am realizat ca e duminica si ca urmeaza luni. Nu mai aveam un job permanent de cateva saptamani. De muncit munceam, dar acasa, pentru un amic si in rest imi petreceam timpul dupa cum ma taia capul, iar lunea pentru mine era duminica de a doua zi. Chiar daca nu ma obisnuisem cu timpul liber si intotdeauna in jurul pranzului aveam emotia aia, ca maine trebuie sa ma scol inca de dimineata si sa o iau de la capat prin tramvaie si autobuze. Asta mai mult la inceput, ca dupa o vreme nu mai stiam in ce zi sunt si cea mai buna metoda era sa ies in strada sa aflu. Si daca oamenii nu vor pe strazi, dar cu toate astea ii vezi impinsi de credite, de copii, de datorie civica/ori sunt calcati in picioare si daca nici macar o moarte neasteptata nu-i mai mira si pare ca e ultima lor zi de trait, e Luni si e altfel. Daca exista o mica ameliorare la nebunia asta si ti se scoala, adica ti se acorda si putina incredere, +atentie, +chestii si ti se spune: ai noroc ma! Ca nu e luni! E Marti. Miercuri e atunci cand se iese la bere si barurile incep sa sa-si faca brandul dupa cinci-sase beri, si cand se discuta mult despre weekend. Uneori miercuri esti futut deja, iar cand se vorbeste mult despre vineri, atunci e ziua in care se fac mai toti oamenii si e sigur Joi. Vineri si sambata, seamana intre ele si dupa mine, sunt singurele zile care trec. In rest, simti la fel, te bucuri la fel, cu siguranta diferenta ca dupa Sambata vine duminica si dupa duminica vine luni. Iar Duminica e azi, cand stai in pat si nu stii ce sa faci mai repede sa nu te prinda saptamana pe picior gresit, asa cum s-a intamplat si duminica trecuta, cand te-a lasat cu toate bucuriile neterminate. Deci pentru mine azi e duminica si Ioana e inca aici. Tocmai am avut cateva momente carnale pe care ne-am catarat invingatori, iar acum doarme dezbracata si ma uit la curul ei. De fapt eu sunt in patul ei si ea doarme dezbracata. E a nustiucata oara cand il privesc azi si tot obraznic e. am mai trecut prin asta si am incercat sa exprim ceva prin cuvinte, dar de data asta parca e altfel. Daca intrebi pe cineva ce simte cand apuca o femeie, nu o sa se potriveasca niciodata nu ceea ce simti tu, chiar daca ar fi vorba despre aceeasi femeie. De fiecare data cand mi se intampla, imi ies chestiile alea din maini si intra cu totul in ea. Acolo se comporta ca niste statii de emisie-receptie si toate informatiile trec prin carne de la unul la altul. N-am inteles daca transmit vreun mesaj care ar trebui sa ma trezeasca sau dimpotriva, sa ma lase dracului si mai prost! Poate ca e cifrat ca manuscrisul lui Voynich si ar trebui sa iau la mana niste chestii, sa le rasfoiesc, sa-mi petrec mai mult timp intelegand… dar habar nu am cum,  pentru ca nu am avut niciodata mai mult timp de atat! Recunosc ca m-am bucurat doar de trairi, de aura lor probabil…cata vreme o sa am trupul asta imi va fi imposibil sa fac mai mult. Oricum, daca poti face mai mult, nimeni nu te ia in serios. Te vor crede nebun si te pot interna repede. Foarte repede! M-am gandit de multe ori sa renunt la placerea asta imediata si sa astept imaginile. Imaginile alea‼! Care sa-mi dea raspunsul la intrebarea: Ok, da’ cine sunt? Si cine e ea? Ea cine e? si nu vreau la nebuni!

 

Stiu doar ca o cheama Ioana si lucreaza la librarie. E o tipa cu un cur misto si pana acum e mai mult decat m-as fi asteptat sa fie. Uite cum doarme goala langa mine in timp ce butonez tv-ul! Uite cum pot sa o ating! Cu toate astea mai multe nu stiu despre ea si inca nu sunt sigur ca as vrea sa stiu. Uita-te! Cum ii ating curul! Vezi!? Mai ales ca inainte de ea, credeam ca dragostea ar putea fi o femeie cheala si cum nu am avut niciodata o femeie cheala…pfuf!

 

A adormit iar! Ar trebui sa o conving!?   

 

 

 

 

 

Capitolul III:

 

Baruri, karaoke si tequilla

 

 

Am mancat si omleta, discutand despre cum ne-am cunoscut si m-a intrebat cate gropi pot sa feresc ca sa nu mai fie niciuna. Pe dracu’!? In lumea asta e peste tot la fel si oricat ai vrea sa inlocuiesti sau sa repari ceva, pana la urma tot o sa cazi si chiar daca te ridici, daca te lupti, daca iti faci prieteni, sa nu crezi ca ai putea scapa vreodata. Asa ca mai bine dai totul pe fata si stai intins pe burta cand ii spui vrute si nevrute. Apoi te uiti la buzele ei si renunti pentru o vreme la tine. Cat timp va sta acolo ar putea fi ca dragostea. In fine! Tot in ziua aia am iesit in oras, dar nu impreuna. Si acum dupa atata timp nu-mi pot explica de ce. Presupun ca atunci cand se face lumina in tine si vezi tot ce e acolo unde nu ai ajuns niciodata, lucrurile o iau razna. Azi ……cand m-am trezit, eram deja la a treia bere nefiltrata si realizasem ca asa nu rezolv nimic. Dar dupa trei tequila lucrurile aveau sa fie altfel, cu telefonul in mana scriind mesaj dupa mesaj, mesaje pe care nu le-am trimis niciodata dealtfel si care in mare parte sau dus dracului cu o apasare de tasta. Nu inainte ca telefonu’ sa ma interogheze: Sunteti sigur? Evident tampitule. Dang! Cand eram pe la garaj si am facut asta, s-a gasit unul sa ma intrebe de ce. Pentru ca e mai simplu si pentru ca in felul asta am parte de mine, i-am raspuns. N-a inteles nimic, dar a dat din cap ca si cum a avut o revelatie.  Aaaaaa!

Ce de lume! dupa care am baut impreuna sa vada ca sunt obisnuit cu astfel de reactii.

Si cum scriam eu mesaj dupa mesaj cu o alta bere in fata, pentru ca mai mult de trei tequila nu beau niciodata, se aseaza un tip langa mine. Salut, omule! zice el. Salut! si ma gandeam ca n-as putea sa ma bag niciodata in seama in felul asta. Cum merge? intreaba. Pai cum sa mearga, sunt aici. Ah! continua el. Ai vreo gagica si nu merge treaba cu ea. N-as putea spune ca am o gagica, dar oricum nu imi trebuie motiv sa beau. Dar? Ma, sa-mi trag una, asta de unde a mai venit? Tu ai vreo gagica? zic. Da! si zambea in coltul gurii. Nu stiu daca satisfacut de relatie sau pentru ca tocmai isi comandase o halba de bere gandindu-se ca a lasat-o pe proasta acasa. Mai! si isi rotea degetul deasupra tejghelei. Inca una pentru colegu’ spune barmanului. Nu era cazul, dar multumesc. [Mai!? e ceva cu care ne place sa exageram si oricum nu cred ca ne-am putea obisnui cu asta]. Oamenii ar trebui sa fie mai buni de atat. Pentru prima dara de cand se asezase langa mine, ma privea fix. Apoi si-a tras berea mai aproape si tot o invartea. Da, am o gagica si credeam ca e mai mult de atat, dar face diverse lucruri.

El nu stia ca in dimineata aia mi-am bagat fata intre buci, de mai multe ori, plus ca tipei i-a si placut, pentru ca isi departa tot mai mult picioarele ca si cum ceva era acolo si se tot intindea de parca cazuse de la etajul zece pe asfalt.

Cu doua brate intinse ca velele, dadeam din maini. hai sa avem suflet si sa facem ceva cu el, i-am zis. Ma dezbracasem si nu intelegeam de ce se bagase dragostea in halul ala. Pana atunci nu ma mai rusinasem atat de tare, asa ca trebuia sa ma salvez. de regula zic cateva ceva indiferent de moment, dar de data asta cand i-am vazut pizda simtindu-se atat de bine,  luandu-mi degetele, buzele, tot ce aveam la mine, doar atat am mai putut. si a trecut o ora, au trecut doua…si ce sa facem cu el!? mi-a zis. e mult prea tarziu, nu vezi cat de futut e?” cand am plecat i-am lasat o scrisoare:

 

 

 

 

dupa “Credits_17” de Dario Marianelli

 

M-am tot gandit, cum I s-au dat omului toate si cum a gasit pentru darul asta doar vorbe frumoase. motiv pentru care in ultimii ani am incercat sa ajung acolo unde a primit si dragostea.  am facut-o in multe feluri. m-am folosit chiar si de defectul cuvintelor. la inceput destul de mult si intram in detalii fara rost. o lungeam ca intr-un film porno, cand de fapt fututul e mult mai simplu de atat si mai curat. apoi am folosit vulgarul de care sunt in stare, pe care l-am si trait de altfel crezand ca in felul asta pot anula bariera dintre mine si peste ce nu pot trece. si asa am ales sa spun tot ceea ce simt, pentru ca in felul asta am dat afara toate trairile alea pe care le repetam constiincios zi de zi, saptamana de saptamana, pana am ajuns sa fiu din ce in ce mai usor, mai aproape de tot ceea ce mi se intampla. ca sunt viu, ca intr-un fel fac loc la altceva mai bun, nu stiam bine la ce, dar sigur ceva mai mult decat un cuvant si sigur nu doar dragostea.  inainte credeam ca pot sa iubesc oamenii doar privindu-i,  dar acum am nevoie de mult mai mult. am nevoie de mine sa ma arat, sa nu mai fiu doar omul de pe strada pe care poti sa-l omori fara sa conteze, pentru ca  dupa toate incercarile simt ca in golul ramas e ca in noi la inceput, pentru ca atunci nu stiam cum sa aratam mai bine.

***

Nicio zi diferita, dar mereu aceiasi scrisoare si am ales sa nu o mai fac cu mintea, cu pornirile de care sunt in stare, cu carnea asta care ma obsedeaza chiar daca de cele mai multe ori e ok si imi aduce aminte de buzele tale. am ales…sa nu mai traiesc din cuvintele care se aseaza unul dupa altul habar nu am cum, mai ales ca nu stiu daca sunt cele mai potrivite pentru ceea ce traim. dar cu toate astea continui sa iti scriu. poate ca sunt lucruri marunte, nepotrivite, ori poate ca le-ai mai auzit intr-o alta zi, altfel, si ai sa iti aduci aminte si ai sa razi, dar n-ai sa imi spui nimic pentru ca nu vrei sa arat ca un “nebun”. In schimb am sa spun eu pentru tine, pentru ca nu sunt altceva decat un barbat rau pana la capat asa cum sunt toti barbatii. si capatul asta nu e dat de mamă, ori de moarte si de curaj nici atat, nici de razboaiele lui, e dat de acea dragoste de femeie de care nu suntem in stare. acea dragoste despre care nu stim mai nimic, pentru ca nu avem mainile.Unii spun ca treaba asta e data de la Dumnezeu si nu conteaza care, Ăla, ori poate Acela si ma tot gandesc ca daca nu as fi avut de la bun inceput atatea intrebari! Pana la urma, dragostea de care avem nevoie e simpla ca o femeie si am aflat ca mai presus de a o iubi, e ca ea sa fie libera si in acelasi timp toata teama ca intr-un decembrie o vei pierde.  

 

 

 

 

 

…………………………

NETERMINATA

Editeaza textul
1 vote, average: 1,00 out of 1 (1 voturi)
Trebuie sa fiti logati ca sa puteti vota.
Loading...

2 Responses
  1. salutari! da, si multa poezie. multumesc frumos!

  2. proza, proza dar si multa poezie in textul tau. salutari!

Scrie un comentariu

You must be logged in to post a comment.

ChatApasa aici pentru chat !+