Aventurile lui Pufulete (Concursul 1)
Poveste
Dorina64
martie 12, 2017
0

– Imediat îți aduc un morcovior, Pufulete, spune Bianca îndreptându-se spre bucătărie.

Iepurașul, rămas singur, face o tumbă în micuța lui locuință, mai mult din plictiseală. O urechiușă i se agață de ușa căsuței sale și ca prin magie aceasta se deschide.  Sfios, dar dornic de ceva nou, iese la plimbare prin cameră. Cu lăbuțele pe covor încearcă să depisteze pe unde s-ar putea ascunde. Zgomotul din fața blocului îi sugerează spontan un răspuns. Sare pe calorifer și de aici, doar un pas ar fi până la marea aventură. Respiră adânc și încearcă să decanteze sentimentele. Stăpâna lui, o fetiță de vreo cinci anișori, îl iubește și toată ziulica se joacă cu el, însă când ea merge la grădiniță e nevoit să stea singur între patru pereți.

Îi este frică. Gândurile o iau razna și se așează cuminte pe marginea geamului. Se uită la copiii din fața blocului care se joacă șotron. Încearcă să-i imite, însă o lăbuță lunecă și Pufulete cade ca un bolovan în grădina cu flori a vecinei de la parter. Lângă banca din fața blocului un dulău se joacă cu o mingiucă de cauciuc. Nestingheriți, gălăgioșii își văd de jocul lor. Pufulete, pentru o clipă, ridică privirea înspre fereastra Biancăi, însă regretele s-au ascuns în blăniță și iepurașul a luat-o la sănătoasa când dulăul, plictisit de joacă, a început să-și facă rondul pe lângă bloc.

– Pufulete, ți-am adus sălățică. N-am mai găsit morcovi! Te superi? afirmă fetița intrând în grabă.

Surprinsă de faptul că vede cușca goală, aruncă o privire prin încăpere, apoi se uită sub pat.

– Pufulete, unde te-ai ascuns?

Tăcerea o determină să deschidă și dulapul, dar… nimic. Iepurașul absent este strigat cu disperare. Lacrimi încep să înmugurească pe obrăjorii Biancăi. Suspinele și strigătele fetiței ajung până la bunică.

– Ce s-a întâmplat, draga mea?

– Buni, nu-l găsesc pe Pufulete.

Și cele două încep căutările până obosesc. Bunica se așează pe fotoliu și zărește fereastra deschisă. Imaginația ei se agață de conturul crud al realității învăluit într-o tristețe iremediabilă. O ia pe fetiță în brațe, îi șterge lacrimile și simulează o liniște constructivă.

– Cred că știu unde este Pufulete.

– Hai, buni, zi repede! Unde-i?

– Probabil i s-a făcut dor de familia lui.

– Of, buni, cât mister… crezi, probabil. Ești rea!

– Ție ți-ar plăcea să locuiești printre străini?

– Dar Pufulete e prietenul meu! Eu nu sunt o străină, buni.

– Așa crezi tu, însă nu te-ai gândit la suflețelul lui. Cum stătea sărăcuțul acolo închis. Nu cred că asta-și dorea.

– Bine, bine, dar eu acum cu cine mă joc?

– Poate vom cumpăra o pisicuță.

– Nu, nu, nuuu… Eu îl vreau pe Pufulete! Auzi la el, să plece la familia lui. Dar eu ce sunt? Eu sunt familia lui!

Încurcată printre suspine și lacrimi, fetița se prăbușește cu capul în pernă și oftează până când somnul îi decantează lin gândurile.

 

Între timp, Pufulete, hoinărește prin oraș. Vizitează vreo două parcuri, unde morcoviorii Biancăi sunt înlocuiți cu frunzele de păpădie. Iubitor de culoare, gustă chiar câteva petale de lalele căzute în iarbă. Fugărit de un cățeluș, era cât pe-aci să fie călcat de o mașină. Speriat și tăbărât de oboseală se ascunde într-o tufă de lămâiță unde noaptea trece peste el fără să-și de-a seama.

Chiar dacă zorii de zi promit mult soare, pe Pufulete îl apasă singurătatea. S-ar întoarce la Biencuța lui, însă e derutat. Blocurile seamănă între ele și sunt așezate ca ciupercile pe marginea șoselei. Aleargă dintr-o tufă în alta și analizează cu atenție copiii care circulă pe trotuar sperând să-și zărească prietena. Obosit, se oprește lângă o băltoacă și își umezește gurița, apoi merge mai departe. Și merge, și merge, până iese din oraș.

O altă seară își lasă amprenta peste firavul animăluț. Își pregătește culcușul într-o tufă de măceși și resemnat încearcă să se odihnească. O lacrimă călduță udă pământul și parcă strălucește. Tresaltă. „Cum să strălucească lacrima?”

– Bună seara, fricosule!

– Eu… fricos? Dar tu, tu cine ești?

– Sunt licuriciul Știe-Tot. Ai plâns adineauri.

– Eu? Nici vorbă.

– Nu-i frumos să minți Urechilă.

– Și nu mă cheamă Urechilă! Numele meu este Pufulete.

– Dacă n-ai fi așa înțepat, am putea fi prieteni.

În timp ce negociază ei tratatul de prietenie, o mulțime de luminițe li se alătură. Rămas fără cuvinte, Pufulete privește în toate direcțiile cum monotonia întunericului se sparge în prezența familiei licuriciului Știe-Tot.

– Vrei să mă impresionezi, licuriciule?

– Nicidecum. Te văd trist și singurel, nu știu, poate că am putea petrece noaptea împreună.

– Eu noaptea dorm, nu petrec, spune Pufulete în timp ce se ghemuiește lângă o tufă.

Liniștea parcă s-a ascuns pe undeva prin apropiere. Și asta nu din cauza bâzâitului provocat de micuțele insecte, ci datorită faptului că o căruță deșirată și vai de ea trece pe lângă ei. Într-un zbor compact, licuricii cercetează mișcarea roților. Neacceptând frigul nopții, iepurașul urmează convoiul. 

Sare în vehiculul din lemn pentru ca excursia nocturnă să fie mai confortabilă. Se așează lângă un butuc, însă aude un mârâit. Noul său prieten, licuriciul Știe-Tot, îi arată pericolul ascuns între lemne. Nu așteaptă să facă cunoștință cu dulăul care dă semne de trezire, ci dispare în iarbă. Lasă căruță, uită de licurici și aleargă spre libertatea după care a tânjit de nenumărate ori în casa Biancăi. Nu-l poate opri nici răcoarea îmbibată pe lăbuțe, nici teama de necunoscut.

Când crede el că pericolul a trecut, analizează linia orizontului. Câteva salturi îl despart de o pădure. Simte că printre copaci va fi protejat de invazia civilizației. Inhalează curaj din măreția copacilor, apoi pătrunde printre arbuștii de la marginea codrului spre interior. Face chiar câteva tumbe, până se împiedică de o crenguță ruptă cu spini. Încearcă să se adune. Un zâmbet dulceag se schițează pe chipul lui plăpând.  În fața sa, câteva tufe de zmeură așteaptă vizitatorii înfometați. Ridică o lăbuță spre cea mai apropiată zmeură și fructul copt alunecă pe frunzele uscate de lângă el. Bucuros se ospătează și continuă joaca până-l răpune oboseala. Cade ca un lemn în lumea viselor.

 

O ploaie cu clăbuci îl readuce la realitate. Blănița, udă ca un biscuit muiat în lapte, simte răcoarea pământului. Apa îi curge de pe obraz spre botic, umezindu-i puțin privirea. Nu poate sta, așa, ca un ghem. Cercetează cu atenție zona în speranța descoperirii unui locșor mai ferit de intemperii și umiditate. La trei copaci distanță zărește o scorbură. Nu-i trebuie mult și… țuști în ea.

– Hooo, că n-au năvălit turcii, se aude o voce din interior.

Ar vrea el să dea bir cu fugiții, însă nu mai poate. O lăbuță parcă îi este agățată. O ușoară durere se instalează în piciorușul imobilizat.

– Au, mă doare!

– Și ce-mi pasă mie? Ai năvălit în casa mea fără să bați la ușă.

– Ușă!? Care ușă?

Gazda simte faptul că vizitatorul are suflet bun și îi dă drumul din prinsoare. Iepurașul intersectează brusc solul, lovindu-se de o piatră. Amețit, se ridică greu. Când își revine, ce să vezi? În fața lui o roșcată cu coada cât trei zile de post se plimbă de colo până colo. Înlemnește.

– Hei, Iepurilă, ai ieșit de la duș și ai nevoie de prosop?

– Îmi cer scuze. Am crezut că-i o scorbură părăsită.

– Nu ești de prin partea locului, așa-i?

– Ai dreptate.

Deodată urechiușele veveriței se încoardă pentru câteva secunde. Tace, însă o ia la sănătoasa prin pădure. Pufulete, din spatele pietrei, zărește un vânător cu pușca în mână pășind misterios după roșcată. Tremură. Privește cu neputință spre direcția în care a dispărut veverița. Un zgomot îi amplifică temerile. „O fi picat o alună?” Vânătorul dispare și momentan liniștea este amfitrioană. Dornic de a-și diversifica meniul, se apropie precaut de locul unde căzuse fructul. Spre surprinderea lui descoperă un telefon mobil: „Să fi lunecat din buzunarul vânătorului?”

Prinde curaj. Alungă brusc poticnelile și toate variantele de răspunsuri la întrebarea: „Cum a apărut un mobil în pădure?” și îi trimite un mesaj Biencuței, apoi dispare. Uită și de veveriță, și de vânător, fiindcă în zorii zilei următoare se va întâlni cu stăpâna sa la marginea orașului.

Ar vrea să se teleporteze în amintirea zilei când a lunecat pe fereastră. Tânjește după afecțiunea fetiței, însă timpul neiertător îl împinge spre viitor, cu haltă în prezent. Și prezentul se adeverește a fi neiertător cu bietul iepuraș. Când credea că se îndreaptă cu pași repezi spre siguranța din casa fetiței, o vulpe cu coada stufoasă îi taie calea.

– Hei, drumeagule, ce cauți pe proprietatea mea?

Negăsind răspuns adecvat în blănița tremurândă, fuge spre marginea pădurii care se creiona în semiîntuneric.

– Doar lașii spală putina, curajoșii…

Și fraza rostită de vulpe se rupe în timp ce Pufulete cade într-o groapă. Simțea că sfârșitul e pe aproape. Se cuibărește într-o parte laterală a gropii și stă nemișcat, dar filozofează. „Pădurea aceasta aparține animalelor cu coada roșcată și stufoasă.” Adoarme cu gândul că lungimea cozii a fost motivul pentru care n-a fost acceptat.

 

Zgomotul unui utilaj care excavează la câteva sute de metrii de el îi perturbă somnul. Nu știe cât a dormit: un minut, o oră, o zi. Captiv, privește spre cer. Nu primește răspuns direct. Groapa unde căzuse e un canal săpat cu un anumit scop. Aleargă în lungimea lui, căutând o porțiune cu pereții mai scunzi. Insistă și soarta îi surâde. Ajuns pe loc drept o ia la galop. Gâfâie, dar nu se oprește. Cu fiecare salt se simte mai aproape de Biencuța lui.

Mai are puțin până la locul de întâlnire, însă bietul de el nu mai poate. Se oprește în iarba umedă, își clătește cu rouă obrăjorii și merge, de data aceasta încet, spre mărul lor care se vede în zare. Un zgomot provocat de ambreiajul unei mașini îl determină să-și ascundă blănița în iarba grasă. De atâta hoinăreală adoarme instant.

 

Îmbrăcând haina diplomației, Bianca îi propune bunicii să n-o ducă azi la grădiniță.

– Se dă cu insecticid, bunico. Nimeni nu merge azi la grădi.

– De ce nu am fost informată? Cred că ți-e lene ție să ieși din casă.

– Nici vorbă. Putem merge, dacă vrei într-o excursie.

– Excursie?

– Da, buni. Mai știi mărul acela lângă care poposeam când Pufulete se juca prin iarbă?

– Desigur, dar e departe.

– Cine zicea că nu vrea să iasă din casă?

– Hai, ești gata, afirmă bătrâna. Vorbești prea mult!

În câteva secunde Biencuța e lângă ușă, cu o sticlă de apă în mână.

– Mâncare nu luăm?

– Nu, buni. Ne plimbăm până acolo și apoi revenim.

Fetița parcă zboară pe trotuar. Bunica încearcă să țină pasul cu ea, însă respiră cam greu. Nu vrea să-i strice bucuria nepoțelei și, fără s-o vadă, aleargă și ea puțin. Micuța în față ca un fluturaș și bunica după ea. Ajung destul de repede la locul stabilit. Bătrâna se prăbușește în iarbă, proptindu-și spatele de trunchiul mărului.

– Buni, eu alerg prin iarbă. Tu stai și odihnește-te.

– Să nu te îndepărtezi prea mult.

– Bine, bine. Vrei să-ți culeg flori?

– Dacă dorești…

În căpșorul ei micuț tristețea se încurcă în gândul care persistă: „Dacă Pufulete n-a putut ajunge?” Nu se dă bătută. Simulând faptul că adună flori de câmp, cercetează cu atenție împrejurimile. În timp ce o lacrimă îi mângâie blând fața, în partea dreaptă, iarba se mișcă și… surpriză, Pufulete se ridică și o zbughește spre ea.

– Pufuleteeee!!!

Bunica, auzind-o strigând, se ridică. Surâde liniștită.

– Să nu mai pleci niciodată de-acasă. Mi-a fost dor de tine.

Iepurașul se cuibărește în brațele fetiței și o linge pe mânuța stângă, apoi își proptește căpșorul pe brațul Biencuței. Cuvintele se pierd în iarbă când cei doi se apropie de bunicuță. Pentru a întregi tabloul prieteniei, bătrâna îi îmbrățișează și împreună se îndreaptă spre casă.

Editeaza textul
0 votes, average: 0,00 out of 1 (0 voturi)
Trebuie sa fiti logati ca sa puteti vota.
Loading...

Scrie un comentariu

You must be logged in to post a comment.

ChatApasa aici pentru chat !+