Bernardo
Cronica Literara
qscribb
iulie 13, 2016
0

Luciditate şi simbol

 

Cinci povestiri fantastice de Adrian Botez, reunite în volumul Nălucirile abatelui Bernardo (Râmnicu Sărat: Editura Refet, 2014. Director Constantin Marafet), o carte provocatoare, ruptă de tradiţia literaturii actuale. Brusc, scriitorul simte nevoia să mărturisească. Textul curge nesperat de liber, vine din zona textelor medievale, cu mister, cu aplecare spre rigoare, cu frică de cuvinte. Un text actual prin mesaj.

Temele alese pendulează între teologie, jurnal literar, spovedanie. Surprinzător la Adrian Botez este faptul că apelează la stilul catolic de a reda povestirea, face trimiteri specifice canonului, cu vie aplecare spre rigoarea acestei confesiuni. Adrian Botez este cunoscut ca un scriitor care activează în alt mediu, cu relief ortodox. Schimbarea paradigmei de viziune este un semnal puternic privind necesitatea atingerii profunzimii ideilor. Chiar dacă povestirile au ceva fantastic, au şi ceva real, ele se coagulează în inima scriitorului ca spovedanie a unei relaţii speciale: relaţia dintre om şi Dumnezeu. Conţinutul povestirilor a determinat şi stilul.

Povestirile sunt:

  1. Nălucirile abatelui Bernardo
  2. „Il Pollaiolo” – Eliberatorul Zborurilor
  3. Întâlnirea abatelui cu moartea
  4. Abatele, schivnicul şi diavolul
  5. Abatele şi imaginea din oglindă

Aceste scurte povestiri sunt prozo-poeme despre viaţă, moarte, prezenţa lui Dumnezeu, întrebările oamenilor, păcat, libertate, puterea celui atins de har, revelaţii particulare, tensiunea dintre acum şi nu încă, o temă importantă pentru un teolog.

Bernardo (are un nume mai lung, demn de sfinţire) povesteşte, călătoreşte, se roagă, este atent la semnele lăsate de Dumnezeu oamenilor. Este fantezie în aceste năluciri? Consider că nu, sunt marile teme care au marcat gândirea creştină în evul mediu şi care pune mari probleme teologilor şi scriitorilor contemporani. Raţiunea a dominat evul mediu, dar faptele oamenilor au fost marcate de miracole.

Povestirile redau existenţe inexprimabile, speciale, fapte iraţionale, evenimente care provoacă timpul, ies în afara istoriei, credinţa este altceva decât ceea ce doresc preoţii să ne convingă, cu totul altceva…

Abaţia reprezenta o mănăstirea cu un statut special în cadrul sistemului catolic teologic, avea legături direct cu papa sau cu alţi episcopi cu rang înalt. Abatele conducea abaţia şi era responsabil de sufletele aflate acolo şi de mesajul adresat lumii. Mesajul trebuia să vină de la Dumnezeu…

Deja am prezentat esenţa naraţiunilor, abatele Bernardo are ceva de spus lumii despre fiinţe speciale „las nicolettes” – soi de plante incredibile, care plutesc la suprafaţa Amazonului (pe cursul superior) în zona vârtejurilor, ca insule de lumină care orbesc privitorul, pot fi plante sau animale. Pot fi văzute de cei care au ochi de zeu, oamenii sunt terorizaţi de apariţie. Ele nu au mai fost văzute din acel an 1633, dar există şi în alte zone cu risc divin… Se pare că abatele nu a minţit. El a fost acuzat de fantasme… Înţelegem astfel că suntem în faţa unei revelaţii speciale, Adrian Botez şi-o asumă prin literatură şi stare. Poate fi şi redarea unei stări care l-a marcat pe scriitor, un fel de creator în abaţia sa care formează opera, viaţa, speranţele… Da, apariţiile acelea de la Amazon au fost văzute pe cursul superior, adică pentru cei iniţiaţi…

Profundă povestirea despre „Il Pollaiolo”, eliberatorul zborurilor, cel care a eliberat păsările din coliviile nobililor din Florenţa. Păsările erau ţinute în colivii de aur, în colivii de lux, erau captive, hoţul le-a eliberat, păsările au fost orbite de lumină şi libertate. Il Pollaiolo a fost prins şi condamnat la moarte pentru că a afectat proprietatea mai marilor zilei, bine organizaţi în caste. Călăul a rămas suspendat între cer şi pământ, păsările libere au ciugulit metalul securii, hoţul a fost salvat, s-a produs minunea în spaţiul public, condamnarea avea loc în piaţa centrală ca în toate timpurile. Cel care a iubit libertatea a scăpat, există o forţă care este mai presus de oameni, de sisteme. Gândurile oamenilor nu pot fi prinse în sisteme, în colivii doctrinare, libertatea este o valoare care nu poate fi cenzurată de alţi oameni… Este raţiunea de a fi a oamenilor care s-au născut din Dumnezeu, Creatorul… Povestirea redă libertatea artistului dedicat care exprimă adevărul care l-a primit…

Povestea anahoretului tare bătrân care cunoştea destinul oamenilor, retras în peştera sa, în întuneric, învăluit de lumină, el avea acea vedere spirituală care permitea să privească în inima oamenilor, să vadă inima timpului…

 

„Era, după câte puteam să-mi dau seama, un om înalt, dacă s-ar îndura să se ridice în picioare. Extrem de slab, cu o barbă albă şi nefiresc, incredibil de lungă, împrejurul lui răsfirată, precum o băltoacă albă, care lumina orişice beznă, fără să mai fie nevoie de jarul lemnului ars. Presupunând că n-ar fi luminat barba fantastic, de poveste – atunci ar fi fulgerat, în mod sigur, orişice întuneric, cu ochii lui albaştri, enormi”.

 

Anahoretul este prezentat conform tiparului tainelor, cumva rupt din cartea Apocalipsa (Biblia), un trimis special, cu misiune specială. Cititorul va descoperi misterul mesajului său, unul despre viaţă şi adevăr, unul despre predestinare şi libertate…

Una dintre cărţile abatelui Bernardo Gaizeca Mendieta y Savayo y Alcantara a fost Întâmplări ciudate, la răscrucea dintre lumi, un mesaj ultim, întâlnirea omului cu Dumnezeu, o relaţie dorită, greu de realizat de oameni, dar abatele iese din timp. Oglinda, ca o lupă, explodează în obrazul abatelui, lumina îl acoperă şi începe călătoria… Există timp acolo şi eternitate, oglinda este metafora care ţine loc regulilor logicii, poate fi oglinda cuvântului (ca la Apostolul Pavel), dincolo de suprafaţa lumească există o altă realitate mult mai profundă, acolo omul dedicat se poate apropia de Dumnezeu. Mister, minune, tehnică literară, plus pasiunea lui Adrian Botez de a transmite ceva semenilor despre relaţia om – Dumnezeu. Secretele curg, sunt teologice, îndoiala omului persistă, glasul divin se exprimă, scriitorul lasă textul să curgă… Omul refuză efortul unui gând luminat, înţelept, liniştit, pătrunzător, aşa cum l-a creat Dumnezeu, ceva s-a pierdut pe drum, iremediabil. Confuzia persistă în mintea omului, apariţia divină nu pare a fi ceea ce ar trebui să fie, până la urmă şi oamenii l-au acuzat pe Iisus că este stăpânul dracilor, din acest motiv ascultau de El, o confuzie crasă pentru că o împărăţie nu se ridică împotriva ei însăşi, creaţia are regulile ei, le vezi dacă ai ochi spirituali…

Povestirile merită citite pentru mesajul lor subtil, subliminal, profund spiritual…

 

  • … Tu eşti Dumnezeu? – am horcăit eu.
  • De ce îţi vine atât de greu să crezi? Ce este imposibil, din tot ce am creat eu? Ce este ilogic, din tot ce am cuvântat eu? Eu m-am născut (adică am fost împins de mizeria voastră oarbă, întru grosolănia cărnii, m-am născut, adică am devenit repetabil de către ochii voştri cei slabi, de către vederile voastre, totdeauna bâzâind angoasate şi uluitor de neatente, la nimic de seamă) – m-am născut, zic, într-o grotă. Şi, de acolo, între beznele grotei, am întâlnit întru împăcarea din urmă, regnurile, rădăcinile lumii.

 

Adrian Botez trimite la întruparea Cuvântului, Logosul, Iisus ca Dumnezeu adevărat şi om adevărat, făcând posibilă relaţia dintre om şi Creator. Mesajul este unul acceptat de teologi, povestea este una accesibilă cititorului.

Autorul foloseşte o frază echilibrată, misterioasă, specifică vechilor cărturari, implică, în afara normelor literare şi teologice, fantezia sa, la limita dintre canonul creştin acceptat şi revelaţia personală. Fantezia este doar un joc intelectual, mesajul este unul care se impune. Bernardo este un nume obişnuit pentru un călugăr în evul mediu, neobişnuit pentru literatura momentului dominată de experienţe de tot felul. Unele idei aparţin călugărilor săraci, care au depus jurământ de castitate şi sărăcie, din Ordinul Franciscan, dar nu numai, sunt exprimate unele proceduri specifice: a beatifica, a canoniza, se fac trimiteri la personaje istorice reale precum Papa Celestin, etc. În timpul Evului Mediu călugării au conservat textele sfinte, le-au copiat, le-au transmis mai departe. Ei şi-au propus să ducă o viaţă umilă, departe de „nălucirile” lumii, în realitatea divină permisă omului…

Abatele Bernardo încheie: „…Din necumpătare de iubire mi se trage, totul – se-nţelege. Dar şi de la oglinzi”.

Cu alte cuvinte, atenţie la paradigma vieţii, dincolo de imaginea din oglindă este o lume, o altă abaţie, mai densă… Iubirea pare să fie cheia misterelor pentru cei iniţiaţi, precum abatele Bernardo. Poate că Adrian Botez s-a închipuit, pentru o clipă, acel abate plutind între două lumi, scriind, călătorind cu fiecare carte, pe cursul superior, dorind „beatificarea”, într-o libertate absolută, permisă scriitorului care înţelege…

Sau, poate, este o nălucire? 

 

Constantin Stancu

 

 

 

Editeaza textul
0 votes, average: 0,00 out of 1 (0 voturi)
Trebuie sa fiti logati ca sa puteti vota.
Loading...

Scrie un comentariu

You must be logged in to post a comment.

ChatApasa aici pentru chat !+