Căci acesta este sângele meu (Car ceci est mon sang) (V) – Nathalie Rheims
Traduceri
Alumanu
noiembrie 3, 2016
0

Versailles. 24iunie. 20h45.

Mă las să alunec în timp. Cu cât înaintam, cu atât parcul mi se părea pustiu. M-am  gândit la Miss Malbery şi la Miss Jourdain, cele două medium-uri care se plimbaseră sub aceiaşi copaci în 1901. Veneam aici, ca şi ele, pentru prima dată. Aveam impresia că mă aflu într-un vis.

…Cele două ştiau că au întâlnit fantoma  Mariei- Antoaneta, în locul unde ea se refugiase pe data de 10 august 1792, atunci când Tuileries a fost luat. Mă aşteptam să mă alătur şi eu sentimentului de melancolie, în această clipă în care viaţa şi a uneia şi a celălaltei a luat o altă turnură.

Această poveste mi-a bântuit copilăria.De aici am avut intuiţia că lumea celor vii şi a celor morţi este una şi aceeaşi, că trăim cu fantomele noastre înlănţuite de sufletul nostru, că starea de bine  din vieţile noastre ia sfârşit cu ocazia primului doliu, că oamenii iubiţi ne iau cu ei atunci când dispar. Damien o fi într-adevăr o fiinţă vie?. Iar eu mai sunt încă?

In ciuda aerului deosebit de cald de la sfârşitul acestei zile, simţeam că mi-era frig.

Nu frica era aceea care-mi îngheţa sângele în vine, ci compasiunea.

Pietrele absorbiseră prezenţa tuturor acestor suflete ce-şi luaseră zborul. Moartea îngloba totul precum o hologramă.

Statuile care mă înconjurau au văzut secole de istorie, ochii lor din marmură au observat mii de oameni în trecere, s-au îmbătat cu prezenţa lor, s-au impregnat cu undele lor, cu acest amprente care îmi trimiteau o emoţie mai puternică decât viaţa însăşi.

Ca şi când timpul era fără de sfârşit. Ca şi când, prin intermediul acestor sculpturi, puteam să mă întorc în timp şi să merg  alături de aceste fantome ce se eliberau de pietrele care le ţinuseră prizoniere.

Mi-am aşezat mâna pe granit şi am avut impresia că am lăsat acolo o parte din ceea ce eram pe când trăiam. Le-am întâlnit atunci pe cele două englezoaice din Versailles în imensitatea timpului.

… Seilhan. 25 iunie. ora 9.

Damien se întorsese. Îl aştepta pe profesorul Richardson  în grădina ce era în vecinătatea clădirii din partea de nord  a Seilhanului, unde locuiau copiii autişti. A ieşit, bătând de două ori din palme, şi copiii l-au urmat, în rând, doi câte doi, bătând şi ei din palme, tot de două ori, drept răspuns.

Ere singurul în acea zi pentru a se ocupa de copii. Ceilalţi educatori nu erau acolo. Erau  toţi benevoli şi lucrau şi în atelierul de tâmplărie, la ieşirea din pădure. Acordul stabilit între întreprindere şi centru, finanţat de o fundaţie privată, le permitea să consacre jumătate din timp supravegherii copiilor.

Micul François era deosebit de febril şi agitat. Poate era vorba de emoţia de a-l reîntâlni pe Damien după o atât de lungă despărţire. Copilul mergea repede, aplecat în faţă, apoi s-a oprit brusc şi a început să tremure.

La doisprezece ani, François era cel mai vechi din centru. Şi-a dezvăluit într-o zi un dar de descoperitor de izvoare. Nu folosea altceva decât propriul orp pentru a da de apă. Îndată ce simţea un izvor sau  un strat de apă freatică, membrele lui începeau să vibreze.

François era destul de mândru de acest dar care îi aducea admiraţia tuturor. Săpase o reţea de irigaţie pornind de la un izvor pe care îl găsise, aducându-l până aproape de o bucată de pământ pe care o amenajase el însuşi în jurul abaţiei, unde se apucase de cultivarea unei grădini de legume.

Nu adulmeca numai apa, ci şi prezenţe. Ştia că profesorul Richardson era acolo pentru a se ocupa special de ei, lucru care-i suscitase febrilitatea.

Werner, alături de fratele Constantin asistase la această scenă. Se îndreptă spre Damien ca să-l salute. Tânărul făcu un pas înapoi. Profesorul a înţeles că a-şi da mâna în faţa unor copii autişti nu era o idee prea bună.

Dădu din cap, Damien îi răspunse la fel.

Editeaza textul
0 votes, average: 0,00 out of 1 (0 voturi)
Trebuie sa fiti logati ca sa puteti vota.
Loading...

Scrie un comentariu

You must be logged in to post a comment.

ChatApasa aici pentru chat !+