Câinele miliţiei (Concurs 1)
Poveste
alex2x
martie 31, 2017
0

E o după-amiază însorită dintr-o zi oarecare de vară – în faţa blocului. Împrăştiaţi peste tot, noi copiii ne jucăm te miri ce, adulţii povestesc chestii importante de adulţi, aruncând uneori câte o privire spre noi. E un zumzet de pace străpuns pe ici pe colo doar de câte un hohot de râs. Toată lumea e fericită.

Eu şi Danuţ scurmăm pietrişul întărit de la colţul blocului vecin. Dănuţ stă în apartamentul de deasupra noastră şi e fiu de miliţian, ca şi mine. Deci, taţii noştri sunt colegi. Dar, tatăl lui Dănuţ se pare că are o funcţie mult mai importantă la miliţie: este responsabil cu câinele miliţiei, pe când tata era doar la circulaţie… De aceea, Dănuţ îmi explică importanţa misiunii tatălui său:

-Bă’ Săndele, tata, dacă vrea, pune câinele să muşte pe cine vrea el! … El e şeful câinelui! Tata poa’ să meargă oriunde cu câinele, nime’ n-are curaj să se apropie de el! E mai tare decât taică-tu!

Concluzie fără drept de apel. “Trebuie să-l cred”, mă gândesc în sinea mea. Judecând de la înălţimea ce-o aveam la patru ani, câinele miliţiei mi se părea un animal teribil de fioros…

-Da, dar… nu poate pune câinele să muşte şi miliţieni, nuuu? … întreb eu cu glas tremurat.

-Ba cum să nu! vine prompt răspunsul de la Danuţ. Pe oricine! Ai înţeles?… privire crâncenă de la Dănuţ.

Eu mai rumeg puţin posibilităţile, ceva parcă nu mi se pare în regulă, dar am o încredere înnăscută în oameni, deci ajung la concluzia că trebuie să-l cred. Totuşi, nu-l pot lăsa pe tata la greu…

-Dar tata conduce pe IMS-ul miliţiei şi-l poate călca pe câine! îi zic hotărât şi bucuros că am găsit soluţia.

Dănuţ se încruntă, stă puţin debusolat, apoi mi-o trânteşte:

-Bă’ Săndel, io cred că deja câinele a mâncat-o pe mamă-ta, ia uită-te că nu mai e în faţa blocului! Cred că a mers cu mâncare la taică-tău la miliţie, că e de servici, şi câinele a înghiţit-o!

Lovitură! M-am uitat disperat în jur – într-adevăr mama nu mai era printre adulţii din faţa blocului. “Oare să fie adevărat ce zice Dănuţ?” mă întreb în sinea mea. Simt cum dinăuntrul meu se ridică un val de deznădejde şi dorinţa aprigă să merg s-o salvez pe mama cu orice preţ! Nu pot s-o las în dinţii câinelui miliţiei! …Lacrimile au început să-mi curgă şiroaie pe faţă şi am început să urlu cât mă ţineau bojocii:

-Mă duc la miliţieeee! Mă duc s-o salveeez!

Circul declanşat ad-hoc de mine a atras privirile tuturor. Dănuţ, care rămăsese perplex la reacţia mea neaşteptată, s-a retras tiptil de lângă mine, ca nu cumva să-l întrebe cineva ce contribuţie şi-a adus la scenariu. Eu am început să fac paşi spre blocul vecin – un teritoriu aproape nou şi cam necunoscut, niciodată nu părăsisem încă de unul singur zona din faţa blocului pentru că nu aveam voie, eram mic.

-Stai, măi Săndele, unde te duci? aud în spatele meu câteva voci de adulţi îngrijoraţi.

Grăbesc paşii, să nu mă prindă şi să mă oprească din demersul meu curajos de salvare a mamei. Dau colţul blocului vecin, gata, nu mă mai văd! pot să-mi continui drumul spre miliţie… Dar oare unde e militia?… Trebuie să întreb pe cineva… Singur nu mai fusesem într-o expediţie atât de lungă pe străzile oraşului… Parcă ceva-ceva îmi aduceam aminte, sau poate instinctul… Deocamdată pe terenul viran dintre blocul vecin şi un alt bloc îl zăresc pe Ducu, un băiat mai mare cu vreo patru ani decât mine pe care-l ştiam din vedere şi care se juca cu maşinuţele în nisipul rămas de la construcţii. Mă apropiu de el cu faţa încă devastată de plans.

-Ce faci Săndele? De ce plângi? mă întreabă Ducu.

“Oare de unde mă cunoaşte?” mă întreb şi eu în gând.

-A mâncat-o câinele miliţiei pe mama şi trebuie să ajung acolo să o salvez! îi trântesc eu pe nerăsuflate. Poţi să-mi spui unde e miliţia? Pe unde s-o iau?

-Cum mă, cine ţi-a băgat în cap aşa o prostie?

-Nu, nu e prostie! Mi-a zis Danuţ! El ştie pentru că taică-său e stăpânul câinelui miliţiei!

-Nu e adevărat Săndele, nu-l crede, a vorbit prostii anume ca să râdă de tine! Hai mai bine să ne jucăm amândoi cu maşinuţele astea! Uite, pe care o vrei?

…Mda… Erau interesante maşinuţele. M-am pus pup lângă Ducu şi am privit pofticios la o maşinuţă albastră. “Poate că aş putea să mă joc un pic, şi după aia mă duc la miliţie” am hotărât în gând… Dar nu! Nu pot s-o las pe mama! Dintr-o dată valul de lacrimi mi-a venit iar în gât şi am pornit-o pe strada ce cobora spre râu în jos. “O să găsesc io cumva miliţia!” mă încurajam singur.

Prima intersecţie. “Pe unde o iau? Nu-i nimeni să-ntreb?”. Stau preţ de un minut poate şi o iau spre stânga, pe strada care mi se pare mai mare… O nimerisem! În drumul meu trec pe lângă oameni necunoscuţi ce privesc compătimitori spre mine, de la înălţimea lor de oameni mari. Unii dintre ei mă cunosc, ce surpriză!

-Unde mergi copile? Care-i baiul? De ce plângi? sunt întrebările de la tot pasul. Dar răspunsul meu îi lasă pe toţi fără cuvinte:

-Mă duc s-o salvez pe mama! A mâncat-o câinele miliţiei!

Şi trec mai departe cu paşii mei micuţi de copil de patru ani, lăsându-i cu gura căscată sau chiar cu zâmbetul pe buze. Sunt total nelămurit! Cum pot să râdă unii de necazul meu uriaş? Oare ei nu înţeleg că lumea mea e pe cale să se prăbuşească fără mama?

Ajung  pe la mijlocul străzii, pe la magazinul de cuie şi fiare, “La fierul” cum îi ziceam noi… “Parcă pe aici am mai fost cândva!” … Hm! Pe trotuar se perindă o mulţime de trecători, toţi mai înalţi decât mine… “Eu sunt cel mai mic de pe aici” – îmi vine-un gând neliniştitor…dar gândul salvării mamei este mai puternic! Mă duc curajos tot înainte!

Deodată, din mulţime se desprinde un chip cunoscut. O, ce fericire! Ce uşurare! E tata! Vine în întâmpinrea mea pe trotuar şi mă ia în braţe cu faţa toată luminată de zâmbet. E frumos tata când râde, are dinţii sclipitori de albi pe o faţă bronzată şi cu ochii albaştri… Bineînţeles că ştia deja despre aventura mea… Îi dăduse telefon vreun binevoitor de pe traseul meu ca să-l anunţe: “Vezi că ţi-a plecat feciorul spre miliţie s-o salveze pe mama-sa!”, iar tata venise să mă recupereze.

…Tata nu m-a certat. M-a chestionat uşurel despre întâmplare în timp ce mă ducea în braţe înapoi spre casă. M-a liniştit, mi-a zis că Dănuţ m-a minţit, că ce a spus el nu se poate întâmpla, a vrut doar să râdă de mine… Am ajuns la intersecţia cu strada noastră şi aici fericirea mea a fost deplină pentru că am văzut de la distanţă că pe stradă în jos alerga mama spre noi… Deci era vie! Deci n-o mâncase câinele miliţiei! Venea într-o goană spre noi… Şi am constatat pe pielea mea cât era de vie, pentru că nici n-a ajuns bine lângă noi şi harşt! harşt! mi-a dat o pereche de palme, fără explicaţie… Abia după ce şi-a tras sufletul, m-a muştruluit zdravăn:

-Unde-ai fost măi copile? Mi-ai tras o spaimă de moarte! Am intrat în casă un minut şi pe când m-am întors dispăruseşi ca-n palmă! Să nu-mi mai faci de-astea câte zile-oi avea!

Printre lacrimi, am încercat să-i explic că eu încercasem s-o salvez:

-…Hâ! Hâ! Hâ! … dar… dar … io am vrut doar să te salveeez…

…Nu mă dureau atât palmele încasate, cât mă durea sufletul că mama nu înţelegea ce sacrificiu fusesem gata să fac, din dragoste pentru ea, iar răsplata îmi fusese taman pe dos…

Editeaza textul
0 votes, average: 0,00 out of 1 (0 voturi)
Trebuie sa fiti logati ca sa puteti vota.
Loading...

Scrie un comentariu

You must be logged in to post a comment.

ChatApasa aici pentru chat !+