Camera amintirilor
Proza Scurta
roasianocen
martie 15, 2017
0

   Numi era fricã, pur şi simplu, nu se putea lãsa aşa. Umbra mea se strecura pe sub uşã cu un costum transparent, schimonosindu-mã în fel şi chip sub lumina becurilor de pe hol. 

    Seara nu are rost sã fie amintitã, nimic bun nu se gãseşte în întuneric. Asta era, de-aia îmi aduc aminte de ea aici, degeaba credeţi cã e un interogatoriu. Nimic, vã repet, nu e legat de fricã.

  Pe holul hotelului eram singur, cântam vesel, mã bucuram. Starea asta m-a fãcut sã greşesc camera, clişeu veţi zice, ba bine cã şi eu am crezut la fel. Uşa nu s-a deschis şi nici nu se va deschide vreodatã. Atunci pentru ce atâta sporovoialã? De ce sã vã povestesc toate astea? Ei bine pentru cã nici prin gând nu mi-a trecut cã pot intra într-o camerã cu umbra. 

  Am vãzut atunci liniştea patului îmbrãcat în satin, noptierele îngândurate, şifonerul istovit cum se sfiau de mofturile omului, ba chiar aş fi vorbit cu patul dacã nu plângea. Am mirosit florile mai sã fiu înjurat cã îmi bat joc, cum cã ele vor rãdãcini. Am ieşit pe balcon şi nu vã voi mai povesti durerea camerei în lumina blândã a Lunii şi luminilor de veghe. Era o stare de jale care nu se poate exprima decât altei umbre.

  Apoi tic-tac-ul maşinal al cheii care nu se potriveşte m-a trezit din eroare şi am urcat pe scãri spre uşa mea.

 

Editeaza textul
1 vote, average: 1,00 out of 1 (1 voturi)
Trebuie sa fiti logati ca sa puteti vota.
Loading...

Scrie un comentariu

You must be logged in to post a comment.

ChatApasa aici pentru chat !+