CANON ÎN D ŞI ALB
Roman
Felix Rian Constantinescu
ianuarie 11, 2017
0

והלכו אליך שׁחוח בני מעניך והשׁתחוו על־כפות רגליך כל־מנאציך וקראו לך עיר יהוה ציון קדושׁ ישׂראל׃”“

                                                                    ISAIAH 60: 14

                                        Rabbi Yisra’el Bliume

                   -“Sufletul meu suspină şi tânjeşte…”, spuse încet bătrânul privind pietrele de mormânt ale vechiului şi micului cimitir. Era o dimineaţă incendiată de frunzele galbene şi roşii ale începutului de toamnă. Astăzi arţarii şi cireşii din curtea cimitirului erau incandescenţi, strălucind asemeni vitraliilor ori mai degrabă asemeni vechilor icoane purpurii ruseşti.

                    -“Sufletul meu suspină…”, şopti încet bătrânul privind cu o expresie meditativă pietrele de mormânt pe care era gravată câte o stea a lui David laolaltă cu numele unor oameni parcă din timpuri atât de îndepărtate sau apropiate, nu se putea decide, prieteni unii, aproape necunoscuţi alţii, cei pe care şi-i amintea privindu-i mergând în baston în timp ce el se juca pe drum în praful anilor ’30. Aerul încă era încărcat de funigei unii oprindu-se în barba albă şi perciunii lungi şi cenuşii ai bătrânului, sau agăţându-se în acoperitoarea de cap brodată. Cerul era pe jumătate înnorat pe jumătate senin cu nori albi dintre care unii un pic întunecaţi, iar în jur adia un vânticel cald care începuse să doboare câteva dintre frunze.

                      Cimitirul era pustiu, doar bătranul era acolo, stând în picioare bătrâneţea sa făcându-l să pară solemn de parcă ar fi fost însărcinat să vină şi să le spună fraţilor săi din pământ că a sosit vremea să se trezească şi să-l vadă pe Sfântul Unic, Cel Sfânt.

                       -“…şi tânjeşte…”

                       Yisra‘el era bătrân. Toamna asta împlinea 83 de ani şi era obosit cum este obosit pământul. Tocmai ajunsese din Israel şi călătoria cu autocarul îl epuizase. Până când se întâmplă de plecase în Israel nu credea că o să plece vreaodată, dar când a plecat a ştiut că de va mai trăi se va reîntoarce.

                        Miriam, soţia lui şi mama copiilor lui, era înmormântată în cimitirul ăsta mic de undeva din România. Murise cu mulţi ani în urmă, înainte să reuşească ei să plece în Eretz Israel, şi ea fusese motivul pentru care el nu mai voise să plece. O iubise mult. Şi acum o iubea. Într-un fel, era acelaşi lucru, pentru că îşi spunea că Miriam s-a dus la Elohim, şi Elohim este peste tot, nu? Aşa că e ca şi cum Mary ar fi exact lângă el. Deosebirea e că acum iubirea sa pentru Miriam însemna şi multă durere. Nu putuse şi nici nu încercase s-o uite; nu putuse s-o uite niciodată. Miri nu fusese felul de femeie pe care s-o poţi uita.

                          -“…de dor după curţile Domnului.”

                          Miri fusese frumoasă, dar nu asta era esenţialul. Frumuseţea ei trecea dincolo de orice frumuseţe omenească. Simţeai că Miriam e frumoasă chiar şi dacă stăteai cu ochii închişi în apropierea ei. Poate pentru că erau Hasidim. Nu trebuia să o vezi pe Mary ca să ştii că e cea mai frumoasă făptură, după cum nu trebuie neapărat să vezi un trandafir ca să simţi că e frumos, se gândea uneori Yisra’el. Frumuseţea lui Miriam, ca şi frumuseţea unei flori, îşi găseau corespondentul în sufletul omului, fiu al lui Adam. Şi asta făcea posibil ca noi – muritorii, cum îi plăcea să glumească – să putem vedea că Miriam e frumoasă cum e frumos un trandafir fie el cât de alb sau de roz sau de roşu. Miriam şi trandafirii sunt frumoşi pentru că noi suntem frumoşi.

                           Un porumbel zbură prin apropiere şi se aşeză pe una din pietrele de mormânt. Era un porumbel gri cu o nuanţă albastră, “siniliu” se gândi bătrânul cu un zâmbet. Ciocul îi era întunecat şi picioarele roşii, iar porumbelul aruncă o umbră pe placa înaltă pe care se aşezase, lângă o urnă rotundă tăiată în piatră, rotindu-se câte puţin şi uitându-se la Yisra’el. Yisra’el îşi băgă mâna în buzunar dorind să îi arunce o bucată de pâine, dar porumbelul se sperie şi zbură.

                            -Da, da… uitasem, spuse ca pentru sine bătrânul.

                            Un nor mare începu să acopere soarele, vântul pornindu-se să bată mai puternic şi făcându-se un pic mai frig. Bătrânul îşi încheie haina la piept şi cu barba şi cu perciunii un pic fluturând merse sprijinindu-se în baston până lângă gardul cimitirului unde se afla o băncuţă de lemn făcută de el cu aproape cinci decenii în urmă, o băncuţă de pe care se dusese aproape orice urmă de vopsea şi care era înnegrită de vreme. Se aşeză şi scoţând o bucată de pâine din buzunar începu să mănânce.

                              -“…după curţile Domnului.” , spuse bătrânul Yisra’el Bliume privind curtea cimitirului acoperită pe ici colo cu frunze căzute, galbene cele mai multe, roşii unele. Galbenul unora avea, deşi erau căzute la pământ, încă o nuanţă de verde. Gardul de fier al cimitirului era ruginit şi cu urme de vopsea scorojită, iar unele pietre erau acoperite la bază de puţin muşchi verde cenuşiu.

                               -“…inima şi carnea mea striga…”

                              Avusese un vis. Visase că privea soarele luminând printre frunze şi că vroia să iasă afară, dar se tot izbea de sticla ferestrei. În timp ce încerca să iasă afară se văzu în geamul umbrit de ramurile grădinii şi văzu că el este un porumbel. Un biet porumbel înfricoşat. Şi atunci se gândi în vis: “Yisra’el eşti rabin, dă-ţi dovadă că ai mai multă minte!” Şi atunci se opri, încetă să se izbească în fereastră şi se întoarse spre un om care stătea în cameră şi îi spuse: “Domnule, sunteţi bun să-mi deschideţi fereastra?” Şi omul îi deschise geamul şi Yisra’el zbură spre lumină, dispărând în cer, observând că pe măsură ce urcă, lumina este tot mai puternică, căpătând tot mai multă substanţa, fiecare rază de lumină strălucind asemeni unei spade, iar mai sus îngerii ţineau săbii de flăcări în mâini, aripile lor incandescente înconjurând privirea nevinovată şi atotputernică a lui Elohay.

                          -“…către Dumnezeul cel viu!” spuse încet Yisra’el, privind piatra de mormânt pe care scria Miriam Bliume, geb. Hönig, 1925 – 1959. Acelaşi lucru era scris şi cu litere evreieşti , tăiate în piatră parcă chiar de degetul lui Dumnezeu. La câţiva ani după ce Miriam murise mulţi evrei îi spuseră că nu face bine jelind atâta şi îi spuseră că ar trebui să se recăsătorească. Dar el nu voia. Pentru el a iubi şi a jeli însemna acum acelaşi lucru, până când a o jeli pe Miriam se transformă în a o iubi pur şi simplu pe Miriam împreună cu a-l iubi pe Sfântul Unic, şi pe toţi oamenii făcuţi de el, buni sau răi, deştepţi sau proşti, ştiutori sau ignoranţi. Se gândea că doar asta putea face un hasid pentru că este iubit de Shaday, Sfântul Unic, binecuvântat să-i fie Numele.

                            -“…cel viu…”,  repetă bătrânul, parcă absorbit de gânduri. Când ieşise din casă şi venise spre cimitir plouase un pic, dar nu s-a mai întors să-şi ia umbrela. Îi era greu să ducă cu el şi bastonul şi umbrela. Era bătrân şi, acum parcă mai mult decât în tinereţe, viaţa devenise pentru el ceea ce viaţa este cu adevărat: El Shaday Adonay. Era rândul lui acum. Mergând pe stradă picurii de ploaie i se opreau pe faţă, pe gât stropindu-l rece. Trecându-şi mâna prin barbă o simţea udă ca acoperită de bobiţe de rouă. De asemenea şi acoperitoarea de cap şi părul. Atunci îşi aminti cuvintele: “Deschide-mi, sora mea, iubito, porumbiţo, tu, cea curată! Căci capul îmi este plin de rouă, cârlionţii îmi sunt plini de picurii nopţii.” Ştia că se afla în faţa uşii lui Shaday, Cel Atotputernic şi că el îi va deschide cândva şi va fi cu Sfântul Unic, binecuvântat să-i fie numele şi cu Miriam pentru totdeauna. Când se gândea la asta era fericit asemeni unui tânăr care a descoperit iubirea în inima sa.

                               -“…cel viu…”, spuse din nou Yisra’el.

                              Merse la sinagogă de dimineaţă. Deschisese uşa cu un spasm al sufletului. Shaday era acolo şi el nu putea decât să tremure. ‘Oare ce zice Eloah de toate sinagogile părăsite?’ se gândi atunci Isra’el. Lumina intra prin puţinele ferestre în arc romanic scăldând Bibliile tipărite cu litere evreieşti în raze de dimineaţă şi rouă. Bibliile, calendarele şi cărtile de rugăciuni se aflau încă aşezate pe bănci de parcă proprietarii lor tocmai ar fi plecat din sinagogă şi ar fi urmat să se întoarcă ziua următoare la rugăciune.

                              -“Sufletul meu suspină şi…”, spuse Yisra’el privind când intrase. Îi ruginise broasca şi se temuse că se va rupe cheia şi nu va mai putea intra deloc.

                              În oraş nu mai era decât o familie şi ei erau cei care aveau grijă de sinagogă. O familie, doar atât. Cei mai tineri nici nu ştiau cum fusese când trăiseră evreii aici. Şi copilul acela… întradevăr… îşi povestea greşelile cu teamă şi ingenuitate. Era un băiat de peste douăzeci de ani, dar pentru  Yisra’el era un copil. Nu mai ştia cum îl chema. Avea un nume latin.

                               Dimineaţa ardea transparent printre arţarii roşii din curtea inundată de lumina cimitirului. Yisra’el privea cum o frunză galbenă într-un ton foarte cald se desprinsese dintr-o ramură şi acum cădea fluturat la pământ. Mormintele vechi erau toate acoperite cu iarbă şi poarta cimitirului era ruginită. Yisra’el lua bucată de pâine pe care o avea în mână şi o vârî în buzunarul pardesiului. În iarbă se aflau păpădii cu globuri albe de semfelinte şi nişte floricele galbene mititele şi nişte flori albastre puţin mai mari ce semănau cu genţianele. Apucă cu podul palmei firimiturile de pâine ce i se strânseseră pe genunchi şi le aruncă deasupra unui muşuroi de furnici.

                               -“…tânjeşte…”, zise încet bătrânul Bliume.

                               Miriam era nu în pământ, ci la Sfântul Unic, iar el va merge nu în pământ, ci la Sfântul Unic. Asta era tot ce ştia. Probabil că unii ar fi zis că dacă ştia acest lucru însemna că ştia totul. Acum frunza atingea pământul. Bliume ştia că e nevoie de atâta învăţătură ca să ajungi la lucrurile cele mai simple. Nu trebuie să ştii pe dinafară tot ceea ce scrie în Misna despre Tora, cuvânt cu cuvânt, ci să trăieşti pe dinafară Tora, cuvânt cu cuvânt.

                                Şi copilul acela. Un creştin îşi ceruse scuze. Bliume

nu-l mai ţinea minte, dar bineînţeles că îi spuse că este iertat. Apoi băiatul spuse că orice creştin adevărat este un hasid al lui Isus. ‘Interesant’, spuse bătrânul. Stătuseră pe o bancă în parcul pietruit de lângă supermarket şi vorbiseră lucruri atât de religioase de parcă s-ar fi aflat în umbra îngemânată a unei catedrale şi a unei sinagogi undeva în Evul Mediu iberic. Un stol de porumbei albi zbură pe deasupra lui Yisra’el. Toţi porumbeii erau albi, dar nu ştia câţi văzuse. Pe trotuarul din faţa cimitirului treceau oameni nu foarte grăbiţi, cum sunt trecătorii în oraşele mai degrabă mici decât mari, iar pe drum treceau maşini foarte multe maşini. Era autostrada. Drumul era foarte aglomerat deşi se lucra doar pe o parte, cealaltă fiind ocupată de utilajele muncitorilor ce turnau asfalt.

                      Băiatul îi spuse că vrea să meargă la Yeshua. Bătrânul se uită la el şi îşi spunea: “Neobişnuit creştin”, căci mâinile şi gâtul băiatului erau acoperite de tatuaje. Poftim, ce ai spus? Poţi să repeţi, te rog? Spusese că vrea să meargă la Yeshua. Renunţarea pozitivă. A auzit de renunţarea pozitivă? Nu. Ce părere are, e rău să-ţi doreşti cu adevărat să fii cu Domnul? Unul din porumbeii albi veni până lângă Bliume şi apucă o bucăţică mai mare de pâine, căzută lângă muşuroiul de furnici. Apoi zbură puţin mai departe şi începu să o mănânce. Stătea cu unul din picioare pe galbenul cald al unei Frunze căzute, roşul picioarelor lui fuzionând cu galbenul frunzei, amestecându-se în dimineaţa asta luminoasă asemeni lichidului unor acua-rele pe o coală de hârtie.

                          Cu ce te ocupi? întrebase Yisra’el. Chipul tânărului era inundat de lumină destul de puternică a dimineţii de toamnă. Copilul îi arată aparatul negru de fotografiat pe care îl avea atârnat de gât şi spuse: Construcţii şi fotografie. În plasticul negru al aparatului era gravat în adâncime: Nikon. Probabil marca fabricantului, se gândi bătrânul. Era o zi frumoasă plină de lumină, nesfârşita lumină. Oamenii ieşeau grăbiţi din supermarket, iar ei stăteau acolo blânzi şi gravi ca doi căutători ai luminii. Dar, zise bătrânul, Sfântul Unic, Domnul meu este atât de frumos că nu poţi fotografia totul. Da, spuse băiatul.

                          Nu ştiu răspunsul, îşi amintea bătrânul Bliume cum îi vorbise tânărului, stând acum sub arţarii din care vântul începuse să doboare mai multe frunze odată. Mă întreb dacă pământul minţilor noastre îl va afla vreodată. Un câine ciobănesc german intră alergând pe poarta deschisă a cimitirului şi după ce îl privi puţin veni de-a dreptul la Yisra’el. În timp ce câinele îl mirosea, bătrânul se întrebă dacă îi fusese frică. Atunci. O femeie între două vârste strigă câinele dispărând amândoi după puţin timp dincolo de zidul clădirii ce se învecina cu cimitirul. Câinii soldaţilor fuseseră un lucru atât de dur. Dar într-adevăr nu ştia dacă se temuse. Nu mai ştia. Probabil că uitase intenţionat. Viaţa e un trandafir frumos cu multe petale parfumate şi cu mulţi spini tăioşi, îşi spunea el uneori. Şi probabil că dacă n-ar fi aşa trandafirul n-ar mai fi la fel de frumos. Ştia că alesese bine să uite. Lucrurile importante nu le uitase. Ştia câţi evrei muriseră în oraş încă înainte să apuce să fie deportaţi şi ştia câţi Hasidim muriseră în lagărele din timpul războiului. Dar alesese să uite dacă se temuse de câinele soldatului acela sau nu. Uitase şi culoarea câinelui. Nu mai ştia dacă fusese negru în întregime sau dacă era cafeniu. ori dacă avea pieptul galben închis. Asta uitase. Deasupra lui, stând în curtea cimitirului, cerul acoperit de nori strălucea asemeni oglindirii unei priviri de faţă îndrăgostită într-o fereastră înaltă de colegiu laolaltă cu norii ce plăteau pe cer asemeni unor nuferi.

                           Nu ştiu ce ar trebui să-ţi spun, îi spusese bătrânul copilului. Probabil că ar trebui să cunosc Tora mult mai bine ca să-ţi pot răspunde, spusese Yisra’el care deşi era rabin simţea că nu cunoaşte îndeajuns de bine oceanul nesfârşit care era Shaday. Dumnezeu, cum îi spun românii. Apoi stătuseră un pic de vorbă. El îi spusese tânărului o istorioară. Este o veche istorie evreiască. Sau arabă. Sau creştină. Un rege mare şi întelept, Alfonso cel Înţelept a vrut să clădească în Toledo o clădire care să fie ce-a mai limpede expresie a sublimului, un templu în care Dumnezeu să locuiască. La curtea sa erau mulţi meşteri constructori, însă doar trei erau cei mai pricepuţi: al-Yusuf, maurul, Josephus, vizigotul şi Yosef, evreul. I-a chemat pe aceştia şi le-a spus: Zidiţi-mi frumuseţea pură, o clădire atât de frumoasă, încât Dumnezeu să se afle în ea şi frumoasă pentru că Dumnezeu se află în ea. Ascult şi mă supun, spuse primul meşter care se numea al-Yusuf. Ascult şi mă supun, spuse al doilea meşter, care se numea Josephus. Ascult şi mă supun, spuse al treilea meşter, care se numea Yosef. După ce trecu lungul soroc dat meşterilor pentru a clădi în piatră oglindirea frumuseţii pure, al- Yusuf, Josephus şi Yosef se întoarseră toţi în aceeaşi zi la Alfonso Cel Înţelept, care era acum bătrân.

                         Unde este templul zidit de tine? Îl întrebă Alfonso Înţeleptul, pe primul meşter. Al-Yusuf, meşterul maur spuse: Înălţate rege templul pe care îl doreşti nu poate fi ridicat de nici un om pentru că deja există. Este cerul, nesfârşit precum deşerturile ummei, cerul în care Dumnezeu locuieşte. Nu am construit nimic pentru că nici o moschee nu poate întrece ce a făcut Dumnezeu. Cerul este templul, expresia sublimului şi a frumuseţii, ridicat de însuşi Dumnezeu, cel milostiv, îndurăte. Da, cuvintele unei cărţi îţi adeveresc spusele, îi spuse meşterului înţeleptul Alfonso cel Înţelept. Pleacă-ţi fruntea la picioarele nesfârşitelor coloane ale acestui templu.

                        Unde este templul zidit de tine? Îl întrebă Alfonso pe al doilea meşter. Josephus, vizigotul, răspunse: Înălţate rege, stăpânul meu; templul pe care îl doreşti nu poate fi ridicat cu pietre şi cu mortar pentru că nici o catedrală nu poate fi îndeajuns de luminoasă. Templul lui Hristos suntem eu şi cu tine, stăpânul meu. Noi suntem templul, înţelept împărat şi rege. Eu însumi sunt templul şi la ceea ce face Dumnezeu nu mai poate fi adăugat nimic, sau luat. În tot acest timp m-am rugat, am citit, am postit şi m-am rugat să nu murdăresc acest templu pentru ca Hristos să nu plece. Am venit să-ţi spun că tu poţi fi templul pe care îl doreşti, înţeleptule rege, stăpânul meu. Şi acum când templul care sunt eu şi templul care eşti tu sunt în acelaşi loc în numele lui Isus, aceste temple devin una şi în ele coboară prezenţa. Da, spuse Alfonso, o carte îţi advereşte spusele împreună cu inima mea. Luptă-te cu Domnul nostru şi nu-l lăsa să plece.

                              Unde este templul zidit de tine? Îl întrebă Alfonso al X-lea cel Înţelept pe al treilea meşter. Yosef, evreul, răspunse:

Înălţate şi învăţate împărat, ceea ce îţi doreşti nu poate fi construit în Castilia. Perla oricărei frumuseţi, locul preasfânt în care Sfântul Unic – binecuvântat să-I fie numele – coboară strălucind asemeni unui diamant mai mare decât universul, templul zidit din stele clădite muche peste muche, stejarul lui Avraham, lumina ochilor lui Ytzhak, credinţa lui Yisra’ el – pace peste ei -, nu poate fi ridicat pe pământ străin. Cel mai frumos lucru din univers, templul iudeilor nu poate fi construit decât în mijlocul strălucitoarei cetăţi a păcii. Nu am putut clădi nimic, preaalesule împărat. În ţara lui Iuda trebuie să fie templul. Da, spuse regale o carte şi Cuvântul lui Dumnezeu îţi adeveresc spusele. Roagă-te lui Dumnezeu pentru zidirea templului lui Dumnezeu.

                        Iar apoi cum ziua se sfârşise, meşterii au plecat la casele lor, retrăgându-se din faţa împăratului, fiecare plecând un pic mai înţelept. Iar regele după ce s-a întâlnit cu cei trei meşteri, al-Yusuf, berberul, Josephus, creştinul şi Yosef, iudeul, ziua aceea l-a făcut un pic mai supus, mai curat şi mai răbdător. Şi aşa a fost cu Alfonso cel Înţelept şi cu cei trei meşteri.

                        Cerul se făcuse senin aproape în întregime, vântul adiind slab în părul şi barba lui Yisra’el. Pe trotuarul de lângă gardul cimitirului nu trecea nimeni. Porumbeii albi se aflau încă printre pietrele funerare, căutând probabil insecte prin iarbă şi încet, încet venind tot mai aproape de bătrân. Scoase bucata de pâine din buzunarul pardesiului începând s-o mărunţească şi s-o arunce porumbeilor ce la început se îndepărtară puţin apropiindu-se apoi şi ciugulind pâinea, ridicând din când în când capetele şi privindu-l cu un singur ochi pe Bliume. Cine ştie cum mă văd, se gândi Yisra’el. Poate mă văd în alb şi negru, şi asemeni unui om reflectat în lentila unei oglinzi con-vexe.

                         Yisra’el stătea cu bucatelele de pâine în mâinile sale zbârcite şi privea pietrele de mormânt acoperite de câteva frunze galbene, în nuanţa galbenului imperial din vechea China. Ochii îi era atât de plini de parcă şuvoiul unui înţeles viu se afla înăuntrul lor, de parcă în ochii lui Bliume se afla un nesfârşit fluviu, cu  insule acoperite de păduri îmbibate cu apă şi cu nori baroci reflectaţi în imaterialitatea undelor sale. Ochii lui Yisra’el erau atât de luminoşi şi adânci de parcă erau o întreagă galaxie, complexă şi simplă totodată, plină de lumină, simplă şi infinită a Sfântului Unic. În aceste momente privirea lui Yisra’el exprima ceva nepătruns, de parcă sentimentele sale – dacă ar fi fost caligrafiate pe hârtie – ar fi fost câteva pagini de teologie. Adevărată teologie se scrie în inimă, ştia acest lucru.

                           Porumbeii ciuguleau bucatelele de pâine aruncate de bătrân în iarbă, suindu-le în ciocuri şi îndepărtându-se puţin, rupându-le în bucăţele şi mai mici şi înghiţindu-le. Erau foarte frumoşi, cu penele albe în întregime şi cu ciocurile şi picioarele purpurii. În jurul lui Yisra’el şi a arţarilor întunecaţi lumina devenise atât de strălucitoare, încât parcă se materializase, chipul bătrânului, ochii adânci şi zbârciţi, faţa umbrită de riduri, nasul curbat, barba şi perciunii lungi şi răsuciţi, pardesiul larg, pantalonii negri şi ghetele  acoperite cu picături de apă lăsată de ploaia ce tocmai se oprise şi a putut picta într-un albastru întunecat spre negru pe care străluceau frunze ca de aur, pietrele cenuşii acoperite cu litere îngropate în iarba care era destul de mare şi porumbeii incandescenţi, toate înconjurate de lumina seninei izvorată din privirea Sfântului Unic, slăvit să-I fie Numele, coborată dintr-o dată în cimitirul pierdut pe străzile oraşului, un loc al tăcerii şi al pietăţii. Acum în lumina aceasta Yisra’el strălucea avându-l pe Eloah înaintea sa, oglindându-i-se în privire. Era atât de absorbit de meditaţie, încât nu observă cum câteva frunze aurii purtate de vânt se opriseră pe pardesiu şi zburară apoi mai departe, doar una oprindu-i-se în dreptul pieptului. Vântul îi mângâia fruntea lui Yisra’el şi înăuntru în sufletul său vântul scutura frunze de aur alb şi purta funigei, amintirea sufla, răsfirând păpădii şi vântul fuziona cu lumina omniprezentă precum ceaţa sau roua şi cu indigoul rugăciunii. Era lumină. Era zi. Dumnezeu era vizibil pentru că era prezent.

                      Băiatul spusese mai multe lucruri pe care băiatul nu le înţelesese în întregime. Despre fotografiile sale. Acum soarele începu să iasă de după nori şi pe chipul lui Bliume lumina se făcea tot mai puternică, strălucindu-i în irişii întunecaţi înconjuraţi de pleoape acoperite de zbârcituri. ‘Am citit nişte cuvinte scrise de un japonez sau chinez, nu mai îmi amintesc exact ce era, în care spunea că pentru un budist sufletul său este întregul univers. Probabil că pentru asta dau ei atâta importanţă până şi unor petale scuturate de pe ramuri. Cam pe la momentul acesta Bliume începuse să regrete că-l întrebase pe băiat despre fotografile sale. M-am gândit… cum să traduc sentimentul; pentru că sentimentul e comun, între fotografiile mele şi nişte poeme tanka de acum o mie de ani. Ştiţi, eu cred că dacă scrierea unor pagini artistice nu e ceva candid şi pasionat asemeni scrierii unei scrisori de iubire, atunci cartea aceea nu merită.’ Yisra’el se cam plictise, însă din politeţe încuviinţă dând din cap şi tuşind în acelaşi timp.

                         Soarele lumina puternic acum, iar Yisra’el îşi ridică fruntea privind drept în globul alb-portocaliu al soarelui, lucrul acesta parcă încălzindu-i trupul chinuit de reumatism. Obişnuia să privească drept în soare pentru a se încălzi de pe vremurile când era copilandru. ‘Cimitir ovreiesc scăldat în lumină/ Lacrimi de piatră gravate în diamante îngheţate/ Stânci pătrate de chihlimbar în care strălucesc alefuri/ Pietre de mormânt cioplite în uriaşe lacrimi/ Acoperite cu lacrimi ovreieşti…/ Te naşti jidov/ Vei şti să plângi/ Departe…/Departe…/ Căci de mult deja/ Şi Ierusalimul e clădit din lacrimi.’, rosti încet bătrânul Bliume, cu un zâmbet. Era un vechi cântec idis, cine ştie din ce vremuri. Când îi şoptea încet pentru sine în anii ’40 cuvintele acestea îl făceau să plângă.

                             Apoi după o pauză băiatul adăugă: ‘Asiaticul îl vede pe Dumnezeu în flori sau în stânci şi datorită acestui lucru ele devin importante pentru el. Eu ca şi crestin văd prezenţa lui Dumnezeu în om şi de aceea omul e atât de deosebit pentru fotografiile mele. Când fac portretul unui om binecuvântat mă simt de parcă aş avea înainte perla flăcării unei candele. În suflet, în psihicul omului, Dumnezeu face lucruri extraordinare, lucruri de care noi nici n-avem habar.’ ‘Aşa este, răspunse Bliume, dar poate că cea mai bună cale e să vezi prezenţa lui Dumnezeu în Dumnezeu.’

                               ‘Eu cred că Dumnezeu a pus în fiecare dintre noi un sfeşnic, continu băiatul, un sfeşnic în care să ardă lumina infinitului care este Dumnezeu. Şi, în acei care venim la Dumnezeu Isus – sper să nu vă deranjeze cuvintele mele – pentru lumină, El pune în noi, aprinde în noi acea lumină infinită. Eu atât vreau să fotografiez. Inimi în flăcari.’ Bătrânul îşi amintea că încuviinţă dând din cap şi gândindu-se că din tot ce spusese copilul asta poate că nu înţelesese nici jumătate, dar probabil că în mare îl înţelesese în acela din urmă pe băiat. Stând acum pe băncuţa veche din scânduri puse pe nişte drugi de metal îşi aminti că băiatul spusese că spaţiul european nu dăduse decât un singur pictor cu adevărat important, în măsura în care un pictor poate fi important. Rembrandt. Dar cum spusese băiatul? Rembrandt Harmenszoon van Rijn. Conversaţie.

                                -“Sufletul meu…”

                                Erau vii. Toţi erau vii. Stăteau pe o scară înaltă care urca din curtea Auschvitz-ului până la cer. Stăteau şi îl priveau pe Rabi Yisra’el Bliume care nu ştia cum ajunsese acolo. Toţi oamenii aceştia înfometaţi, bătuţi, omorâţi, împuşcaţi, gazaţi şi arşi erau vii. Mai în depărtare sofismul germanic turnat în metal deasupra porţii lagărului sclipeau în lumina lunii asemeni taisului unui cuţit. ‘Trebuie să priveşti, trebuie să priveşti, Yisra’el’, parcă spusese îngerul. Iar ei străluceau cum oamenii nu strălucesc de obicei pe pământ. Îşi luaseră stelele albastre sau galbene de pe braţe şi acum le ţineau în mâini înfăşurate asemeni unor suluri de carte. Stăteau pe treptele scării ce se pierdea în cerurile Sfântului Unic, binecuvântat să-I fie Numele, iar pe bucăţile de pânză brodate cu Maghen-David, condeie nevăzute scriseseră psalmi. Yisra’el Bliume privi în depărtare şi văzu că şi de la Birkenau se vedea strălucirea unei scări, şi de la Meidanek, şi de la Dachau, şi de la Lublin şi de la Treblinka. Multe, multe scări urcau până în cer din aproape întreaga Europă, pe unele fiind oameni nenumăraţi pe altele mai puţini, dar toţi erau acolo şi străluceau asemeni cerului înstelat, asemeni unor stele asemeni a şase milioane de stele născute din lumina oarbă a Shoahului.

Uneori bezna e de preferata luminii, pentru că nu toată lumina e adevărata lumină şi nu toate beznele sunt întuneric. Catacombele erau scufundate în bezne şi linişte, iar în Hiroshima a fost prea multă lumină, atât de multă, încât ne-a orbit pe toţi pe pământul acesta pentru totdeauna. Acum erau indestructibili, frunţile strălucindu-le de parcă ar fi fost de diamante. Acum nu mai puteau fi arşi.

                          Iar Rabi Yisra’el Bliume stătea acolo cu sulul Torei în mână şi privea cu ochii deschişi şi plini de suflet, privindu-I pe cei de pe scară cu faţa arsă de străluciri şi înconjurat de noapte. Stătea precum micul Shemuel în întunericul templului lui YHWH, binecuvântat fie El. Încet îşi scoase ghetele şi se plecă la pământ înconjurat de sehina ce începuse să se lase asemeni unor ceţuri, învăluind întregul câmp al Oswiecimului până dincolo de linia orizontului. Era lumină, dar nu era zi, era sehină. ‘Fiecare floare e o flacără, adăugă îngerul ce îi vorbise lui Yisra’el. Fiecare flacără de aici e un nufăr, după cum spun înţelepţii, înveşmântat în frumuseţe şi sfinţenie.’

                           Îşi luă ghetele de jos şi le aruncă cât de departe putu undeva în spatele său şi apoi înghenunche proptindu-şi fruntea de pământ şi în acel moment Miriam se întoarse puţin prin somn acoperindu-i creştetul cu mâna ei delicată şi atunci Rabi Yisra’el ştiu prin vis că se roagă cu fruntea proptită de pântecul soţiei sale.

                                                    II

                                                Mary

              -Te iubesc, Yisra’el!

              Mary îl privea zâmbind mângâindu-i obrazul cu palma.

              -Te iubesc!

              Se aflau în faţa sinagogii unde rămăseseră ca întotdeauna ultimii. După ce încuiară plecară spre casa în care locuiau după ce trebuiseră să-şi elibereze locuinţa în favoarea unui muncitor care avea strânse legături cu Securitatea, noua locuinţă aflându-se aproape la distanţa limită a unui drum de Şabat. Casa le mai fusese sechestrată odată în timpul regimului fascist legionar, urmat apoi de dictatura militară a lui Antonescu. Treceau prin centrul oraşului pe lângă imobilul ce îi găzduise la un moment dat cu un secol şi jumătate în urma pe Lajos Kossuth şi Mihai Eminescu, la date diferite. Pe drum în timp ce mergeau ţinându-se de braţ ea îi spuse o glumă evreiască ce tocmai apăruse. I-o spusese Clara, nevasta evreului Félix Gedächtnistein, cel care avusese înainte de război magazinul de vechituri şi acum era magazioner la fabrica de conserve.

                 -Ascultă! Oamenii care, din toată capacitatea lor, gândesc nouăzeci şi nouă la sută şi au credinţă unu la sută sunt cei bolnavi la cap. În schimb cei care gândesc unu la sută şi au credinţă nouăzeci şi nouă sunt cei înţelepţi, cei binecuvântaţi de Dumnezeu. Apoi, oamenii care din capacitatea lor gândesc cincizeci la sută şi cred cincizeci la sută sunt oamenii obişnuiţi. Cei care gândesc nouăzeci şi nouă la sută şi cred cincizeci la sută sunt geniile, oamenii foarte inteligenţi. Cei care gândesc cincizeci la sută şi cred nouăzeci şi nouă la sută sunt sfinţii lui Dumnezeu. Cei care gândesc unu la sută şi cred unu la sută sunt cei ignoranţi. Oamenii care gândesc nouăzeci şi nouă la sută  şi  cred nouăzeci şi nouă la sută sunt cei treizeci şi şase de ţadikim din fiecare generaţie. Pe urmă, cea care gândeşte zero procente şi crede zero procente este clasa muncitoare după cum spun pancartele victoriei Revoluţiei bolşevice. Cel care gândeşte o sută la sută şi crede o sută la sută este Tatucul nostru J. V. Stalin pentru că în absolut toate este cel mai bun. Se zice că poanta asta a făcut-o Osip Mandelştam. Da’ eu cred că zvonul acesta a izvorât de undeva de sus. Parcă se mai poate şti ce e cu Mandelştam…

                           -Şi eu te iubesc, Mary; spuse rabinul Yisra’el Bliume pe când intrau pe străduţa lor, ce fusese locuită cu decenii în urmă în întregime de familiile sărace de evrei din oraş Iubirea lor unul pentru altul şi pentru copilaşii lor le umpleau sufletele asemeni unor anticorpi puternici împotriva terorii statului asupra ideilor, a ideii asupra indivizilor şi a individului asupra statelor. Iubirea care le strălucea în inimă îi făcea imuni la ideologie, teroare şi moarte. Iubirea atotputernică a lui Shaday, pregătită pentru fiecare evreu şi, de fapt, pentru fiecare om. Nu spune oare Tanach-ul că fiecare popor va veni la Muntele Sfânt să I se închine lui Meh-’lek Adonay tsaw-baw’?

                            Cât de frumoasă a fost Mary în ziua aceea. Strălucea cum ar străluci flacăra unui diamant. Îl ţinea de braţ şi vorbea zâmbind, iar privirea îi era parcă făcută din petale de nufăr. Era Mary cea frumoasă lângă el şi se mişcau în cel mai minunat şi cel mai adevărat vis al pământului. Sfântul Unic era atât de bun, Dumnezeu e un miracol în sine. Şi Mary era asemeni unei flori de care te îndragosteşti. Lumina zilei de sâmbătă i se amesteca în păr şi fuziona în privirea ei, mergeau pe lângă casele luate parcă dintr-un tablou de Marc Chagall şi aerul era atât de galben de parcă era făcut din aur. Părul lung al lui Miriam era puţin scuturat de vânt şi vântul le sufla răcoros în feţe asemeni apei unui şuvoi de munte.

                            -„…tânjeşte…”

                            Odată, Mary spusese că ei i-ar plăcea să citească o carte care să nu dea nici un răspuns la niciuna din problemele existenţei, cum se întamplă în majoritatea cărţilor, ci răspunsurile, la orice lucruri, să fie considerate ca fiind ştiute deja. Lui Miriam îi plăcea mult să citească, dar considera multe cărţi apreciate în societate ca fiind de calitatea a doua sau slabe, şi literalmente vâna cărţile bune de citit. Yisra’el îşi amintea că o întrebase atunci: ‚Şi, la ce ar fi bună o astfel de carte?’ Răspunsul lui Miriam a fost: ‚Acesta ar fi un alt lucru la care nu s-ar răspunde în paginile cărţii.’

Zâmbea, spunând acestea. Mereu zâmbea, mai ales în situaţii ca acestea, îi plăceau ghicitorile, era o adevărată Alisă în ţara minunilor. Dar totuşi care ar fi răspunsul? continuă el. Mary nu răspunse. El îşi repetă întrebarea: ‚Care ar fi răspunsul în legătură cu utilitatea unei astfel de cărţi. Pentru ce ar fi ea bună?’ După ce Yisra’el mai insistă puţin ea spuse: ‚Pentru memorie.’ Când fuseseră toate astea?… Demult, imediat după război, când ei nu erau căsătoriţi.

                           Copiii lor o iubeau mult pe Miriam. Ea era toată dragostea lor. Şi nu doar familia o iubise pe Miri cât trăise. Era frumoasă, era asemeni prinţesei lebădă a acelui pictor rus dintre cele două secole, Mikhail Vrubel. Bliume avea în biroul său o fotografie în culori a acelui tablou pe care o ţinea înrămată într-o ramă de argint. „Prinţesa Lebădă.” Aşa hotărâse Stăpânul, Sfântul Unic, de Miriam semăna foarte mult cu personajul tabloului lui Vrubel, încât oamenii care intrau cu o treabă sau alta în biroul rabinului îşi exprimau uneori presupunerea că fotografia aceea reprezintă un tablou pentru care pozase chiar Miriam. ‚Nu, e doar un tablou rusesc’, obişnuia să spună rabinul. Mulţi îşi păstrau impresia aceasta pentru ei înşişi şi rămâneau cu ea şi după ce ieşeau din biroul rabinului Yisra’el Bliume. Ca şi prinţesa lebădă Miriam era delicată de parcă era făcută în întregime din lumină de suflet, iar ochii îi străluceau asemeni unor picuri de rouă. Nemărginirea strălucea în ea, iar sufletul o învăluia din toate părţile asemeni unor aripi albe de lebădă şi pe frunte îi străluceau diademe de petale. Odată îl vizită un student la Pictură care avea nevoie de un împrumut şi remarcă asemanarea lui Miriam cu faţa din tablou şi apoi vorbiseră puţin despre arta lui Vrubel. Şi asta fusese tot la începutul anilor 1950. Tânărul era un student rus de credinţă ortodoxă răsăriteană. Fusese ceva de necrezut că putuse să urmeze cursurile de pictură la o universitate din Republica Populară Romană pentru că nu îşi ascundea credinţa. Însă se pare că avea un unchi aflat undeva sus în ierarhia sovietică în URSS. Tânărul acesta, Grişa, îi dăduse o viziune creştină asupra lucrurilor legate de acest artist. Spunea că nu poţi face unele din operele realizate de talentatul Vrubel şi aceasta să nu te distrugă. Pe lângă minunatul tablou cu prinţesa lebădă, Vrubel făcuse un număr de alte tablouri în care personajele erau demoni şi îi zugrăvise atât de frumoşi de parcă erau îngeri; şi în aceste câteva tablouri le pictase în spaţiul plastic creat de el, bunătate. Şi asta era, spunea Grişa Stepănîci, ceea ce l-a distrus. Nu poţi face aşa ceva pur şi simplu. Dacă vezi răul ca fiind bine automat vei vedea binele ca rău. Răul te va ataca pentru că răul totdeauna atacă şi nu te vei încrede în bine pentru că îl vei considera rău. Şi răul te va distruge. Dar, încheie studentul, tabloul cu prinţesa lebădă e minunat, ca şi alte tablouri de ale artistului. Aţi avut ocazia să vedeţi vreo reproducere cu „Plângerea”, a treia variantă? Sau „Fecioara şi Pruncul”. Dacă Vrubel ar fi rămas la arta binelui şi şi-ar fi trăit arta ar fi fost binecuvântat. Bineînţeles că un critic materialist nu ar fi de acord cu nimic din tot ce v-am spus, dar ce contează asta, domnule rabin, dacă ştim că ce zice Dumnezeu e adevăr, încheie studentul. Să ne ajute Stăpânul să trăim adevărul, îşi amintea Bliume că îi spuse studentului, în timp ce-i dădea puţinii bani pe care putea să-i împrumute şi îi strângea mâna. Acum după atâţia ani Bliume îşi amintea că studentul, care fugi în Occident în anii şaizeci, mai spusese că în lume există arta binelui şi arta răului şi orice artist trebuie să facă alegerea. Arta ignoranţei e doar arta ignoranţei, nu poate accede la mai mult pentru că binele înseamnă cunoaştere. Ruşii aceştia. Îi trimisese câteva vederi de la Paris prin anii 70, una cu Muzeul Louvre şi două cu Nôtre Dame.

                        Familia lui Miriam murise aproape în întregime în pogromuri sau în Transnistria. Ea, care era mezina familiei, scăpase datorită unei prietene nemţoaice de-a surorii ei cele mai mari, Felice. Prietena aceasta, de o vârstă cu sora ei, aflase că are cancer şi atunci făcuse acte false pentru ea şi pentru Miriam, înlocuind pozele şi data naşterii. Familia lui Miriam încercase să-i spună că nu trebuie să facă aşa ceva, dar ea nici nu voii să audă. Le spuse, ‚Eu am să mor oricum, dar fata asta poate să trăiască.’  Miriam locui cu mama fetei, care se mutaăpe strada evreiască. Apoi după ce fraţii lui Miriam fuseseră omorâţi într-un pogrom, restul familiei a fost deportată în Transnistria de unde nu se mai întoarse decât Felice şi Hanne, prietena ei, care muri de cancer doar prin 55. Hanne obişnuia să spună că Dumnezeu îi răsplătise.

                           Acum erau pe terasa cu stâlpi a casei şi Miriam îl săruta, părul  ei întunecat răcorindu-i faţa asemeni unor aripi albastre de porumbel.

                      Miriam era atât de frumoasă, încât părea că ascunde un tainic izvor de lumină înăuntrul ei. Când o priveai în momentele când era tăcută aproape că te aşteptai să ridice o mână şi pur, şi simplu să înceapă să plouă cu turtă dulce. Când era liniştită şi stătea visătoare lângă fereastră părea asemeni unei zâne ce şi-a pierdut diadema de mărgean. Dacă ai fi văzut-o ai fi zis, probabil: „Prinţesa Miriam, soţia rabinului Bliume.” Miriam era o fată cu ochii indigo a cărei privire fuziona cu vântul asemeni hârtiei ude unor acuarele. După cum zisese Rubin Rabinovici, un necunoscut filosof evreu dintr-un stetl transilvănean, „Fiecare om e o operă de artă.” Această maximă a apărut când modestul Rabinovici fusese găzduit la o rudă apropiată de-a lui Bliume, trebuind să stea în oraş pentru o vreme, trebuind să aibă grijă de fratele său, cizmarul Rabinovici, care fusese operat. Atunci Rubin Rabinovici îi cunoscuse pe Bliume şi pe soţia sa, şi făcuse maxima aceasta pe care o scrise laolaltă cu altele într-un fascicul pe care, când se întoarse acasă, îl zvârli într-o ladă. Nu era deloc momentul publicării a nici unor fel de pagini mistice evreieşti. Materialismul-dialectic proiectat de Marx înlocuiseră legile vieţii, proiectate de Dumnezeu, Lenin îl înlocuise pe Moise, iar Stalin era Mesia pentru totdeauna şi totdeauna, şi totdeauna. Aşa părea, cel puţin.

                      Felice primise îndurarea Domnului şi se întoarse din Transnistria împreună cu Hanne, dar ceva din ea rămase pentru totdeauna pierdut parcă. Deşi ar fi putut să lucreze ca şi profesoară de desen, lucrul pentru care se pregătise înainte de Distrugere, cum numea ea perioada războiului, pur şi simplu nu mai voia. În afară de Miriam şi de Hanne nu o mai interesa de nimeni şi de nimic. Muncea la o fabrică de ceasuri şi locuia împreună cu Hanne, pe care îşi propusese s-o sprijine şi s-o îngrijească atunci când va începe să-i fie mai rău, pentru tot restul vieţii. Îşi pierduse încrederea în oricine şi orice. Se îndepărtase chiar şi de ceilalţi evrei şi chiar şi când o vizită pe Miriam stătea doar preţ de-o cafea după care se scuză. Felice era un suflet chinuit dincolo de orice limită posibilă. Deseori când era singură începea să vorbească cu mama ei şi a lui Miriam, cu tatăl lor, cu fraţii şi cealaltă soră a lor, iar Miriam îşi făcea mari griji pentru ea părându-i-se evident că dacă nu ar fi avut-o de îngrijit pe Hanne lucru care îl făcea cu atâta dragoste, Felice ar fi pierdut contactul cu realitatea. Când stătea acasă împreună cu Hanne, după ce venea de la serviciu, lui Felice îi plăcea să scrie poeme pe care Miriam o rugă să i le arate ca să vadă în ce stare se afla sora ei şi constată cu bucurie că poemele erau chiar bune şi arătau că sora ei era întreagă la minte şi poemele chiar ar fi fost bune să apară în vreo revistă de limbă idis, dar după cum mergeau lucrurile în România, pe măsură ce trecea anul 1947, părea tot mai evident că în bucuria forţată şi generală ce cuprindea întreaga Românie, nu era momentul ca nici un evreu să plângă pentru nimeni şi pentru nimic. Uneori nici morţii nu aveau dreptul să fie plânşi. Ca şi lui Rubin Rabinovici şi Felicei Hönig, oameni mărunţi şi neînsemnaţi, marele şi uriaşul, giganticul şi necuprinsul, măreţul şi divinul, nesfârşitul Stalin le punea pumnul său de otel în gură. „Acum trebuie să tăceţi! Pentru o veşnicie. Pentru veşnicia mea!” În condiţiile acestea când apăru Sabina în calea Felicei, nici Miriam nici Bliume, rabinul nu fură deranjaţi în nici un fel ca sora lor s-a împrietenit cu o creştină. Sau cel puţin, nu au sesizat că sunt deranjaţi ceea ce părea la  fel, cel puţin. Ştiau doar că Felice are nevoie de ceva, de cineva. Felice are nevoie să fie salvată într-un fel sau altul. Când au văzut că retrasa şi cinica Felice iese din carapacea ei în care părea că se închistase pentru totdeauna şi de unde se ţinea în forţă împotriva a orice şi a oricui, Mary şi Bliume răsuflară uşuraţi. Da, Felice s-a împrietenit cu Sabina Wurmbrand, dar trăieşte. Trăieşte din nou. Până să se împrietenească cu Sabina, Felice îşi făcuse prietenii cu oameni din toate categoriile persecutate de regimurile nazist german şi fascist roman. Problema ei era că nu încercă să gândească cu inima şi că voia cu orice preţ să simtă cu mintea. Se angajă în câteva prietenii dubioase, iar în altele era un fel de Sfânt Francisc al cartierului ţigănesc. Dar iubirea e un pluton care totdeauna îşi apără oamenii, aşa că atunci când o întâlni pe doamna Sabina, soţia pastorului, Felice deja începuse să înveţe câte ceva din pagina vieţii şi un pic din încrederea ei fu câştigată de faptul că pastorul Richard Wurmbrand fusese considerat indezirabil şi făcuse închisoare în timpul legionarilor. Însă istoricul conştiinţei trebuie să noteze că iubirea şi caritatea pentru minoritatea romani şi pentru toate celelalte categorii umane persecutate de nazişti aveau s-o însoţească toată viaţa. Da, Bliume rabinul, avea o soră creştină, pentru că Felice era soră-sa. Şi nu-i părea rău deloc. Preferă să o ştie aşa şi fericită, decât să se uite la ea şi să vadă încă o victimă a Distrugerii.

                         Dezamăgirea Felicei în faţa lumii rămăsese pentru tot restul zilelor ei. Întocmai cum scrisese în poeziile acelea de început. „Evul Mediu nu s-a terminat/ Evul Mediu nu s-a terminat/ Privesc şi văd, respir şi tac/ Evul Mediu nu s-a terminat.// De mă vei pune pe rug/ Voi şti ce să-şi spun/ Dar am să plâng şi am să tac/ Căci Evul mediu nu s-a terminat.// Eu trebuie să mor şi trebuie să sper/ De va fi să plâng tu nu ai să vezi/ Pentru că tu-mi vezi doar steaua de pe piept/ Căci Evul Mediu nu s-a terminat.// Se face tot mai întuneric/ Lumină noi nu am avut niciodată/ Mereu au fost stele, mereu au fost flăcări/ Veacul întunecat nu s-a terminat.// Nu e a noastră lumina – a ta e doar flacăra/ Al tău e rugul ce lacrimile-mi nu-l sting/ Nu mai plâng, priveşte, eu nu mai plâng/ Căci doar lacrimile nu le poţi arde.” Dar acum mai avea ceva în plus. Ceva ce pe Bliume nu-l interesa din toată inima, dar ceva ce – trebuia să recunoască – a salvat-o pe Felice.

                                Îşi amintea îndoielile sporadice ale lui Mary şi discuţiile teologice cu ea în miez de noapte, prilejite de convertirea sorei sale mai mari. „Mary, e inutil să-ţi spun. Isus al lor nu e Masiach al nostru. Nu e.” Câte discuţii, de-a lungul anilor. Miriam avusese momentele ei de îndoială, dar fusese o evreică hasidică toată viaţa. Numai că uneori, cum spusese, avea unele îndoieli. „Avem o singură Biblie, Mary!” Obişnuia să-i spună. „Noi avem o singură Biblie, un singur Dumnezeu şi nu e alt Dumnezeu afară de Dumnezeu.” De data asta îndoielile lui Miriam e inutil de spus că nu-l deranjau din partea Sabinei şi Felicei, dar rabinul Bliume era un om înţelegător. Poate puţin prea înţelegător, cum găsea chiar şi el însuşi uneori. Convertirile de acum erau diferite de cele din trecut. Înţelegea. Foarte mulţi rămâneau evrei şi se luptau să rămână evrei, se izbeau deopotivă de creştinii care voiau să-i asimileze şi cu ceilalti evrei care îi părăseau.

                                -„…tânjeşte…”

                                Acum erau pe veranda cu stâlpi şi priveau cerul acoperit de nori incandescenşi. Le plăcea uneori să se oprească şi să stea pur şi simplu şi să privească. Frunzele care fluturau asemeni flamurelor unor armate cu coifuri de hărtie, plopii de pe stradă care erau scuturaţi de vânt, foşnind asemeni cântecului văntului când porneşte la drum, lumina – atât de puternică, încât îţi pare că te-a înghiţit, lumina – acest chit uriaş, învăluind întreg pământul asemeni sidefului unor valuri de raze. Urmau să intre în casa lor modestă şi să mănânce împreună cu copiii Chaim, Rahel şi Yehuda, care acum se jucau pe covor vegheaţi de o fată din vecini, Ana.

                              „…un vis, al lui Miriam, pe care l-a visat la 17 ani.- (în 1943). A visat că era o zi de vară de Sabat, era ora şase seara şi mergea printr-un oraş foarte curat, voind să meargă la sinagogă. Pe străzile oraşului oameni foarte eleganţi care purtau pe haine stele galbene erau puşi să spele asfaltul de către nişte oameni în uniforme militare, de asemenea şi aceştia nişte oameni foarte eleganţi. Deşi era în timpul zilei era întuneric pentru că în ziua acea era o eclipsă care dura deja de 12 ore. Când a ajuns la sinagogă a văzut că sinagoga era în flăcări şi avea toate geamurile sparte. Când s-a apropiat a văzut că înăuntru era rugăciune. Unii plângeau. A intrat şi Miriam în boxa femeilor şi a început să se roage. Privea din când în când la sinagogă care ardea şi se gândea că va fi distrusă şi că cei dinăuntru vor muri şi începură să-i curgă două rânduri de lacrimi pe obraji.  În timp ce se ţinea rugăciunea intră un copilaş sărman şi flămând şi merse cu mâna întinsă pe la oameni. Însă oamenii stăteau aplecaţi şi nu-l văzură, doar câte o lacrimă din ochii lor, căzându-i în palmă. Veni şi la Miriam şi ea cum plângea şi era disperată nu-i dădu nimic şi doar o lacrimă îi căzu din ochi în mâna băieţelului. Acesta merse şi luă sfeşnicul stins de Hanukka şi îl puse în fereastra spartă. Apoi  în loc să-l aprindă puse în el câte o lacrimă de lumină până în sfeşnic luminau şapte lacrimi mari. Apoi băieţelul îi privi pe cei din sinagogă ale căror grinzi în flăcări începeau să se prăbuşească şi spuse: “Lumina acestui sfeşnic nu se va stinge niciodată.” Şi apoi Miriam se trezi.” Rândurile acestea erau scrise într-un carneţel cu paginile acum îngălbenite pe care Yisra’el Bliume îl avea în buzunarul de la piept al pardesiului. În acelaşi carneţel, pe alte pagini scria: ‘Chaim Bliume – 27 Julie 1946, Rahel Bliume – 3 Maiu 1947, Yehuda Bliume – 30 Nov 1949’.  

                     Ce zi minunată a fost acea zi din 1952. Era Mary cea frumoasă lângă el şi se mişcau în cel mai minunat şi cel mai adevărat vis. Era Mary cea frumoasă. Era Mary. Acum erau pe terasa cu stâlpi a casei şi Miriam îl săruta părul ei întunecat, răcorindu-i faţa asemeni unor aripi albastre de porumbel. Miriam era un porumbel ce i se oprise în palmă, un porumbel care după ce îşi luă zborul se transformă într-un înger de-al lui Elohim. De ce oare, de ce oare nu zboară îngerii prin cerul acesta? De ce nu putem vedea heruvimii intrându-ne în suflet? Mary era un porumbel, eu – rabinărul – sunt un porumbel uneori; toţi avem aripi. Toţi avem aripi.

                       Îşi amintea cuvintele pe care i le spusese Miriam pe patul morţii, în 1959. ‚De o vei uita pe Mary, nu uita iubirea ei.’ Pentru el Mary fusese o manifestare a sehinei Sfântului Unic. Pentru el Mary fusese un miracol. Şi probabil că pentru întregul univers. Pentru că frumuseţea e un miracol. Minunare. Stai şi te minunezi şi visezi. Pentru asta a făcut-o Sfântul Unic pe Mary. Pentru asta a făcut-o Adonay pe Eva. E adevărat, teologia ne spune că femeile nu sunt îngeri. Dar din logică derivă că sufletul lor nu este unul terestru. Femeile sunt adevăraţii extratereştri. Nu există alţi extratereştri decât femeile, care cuceresc cu iubirea din inimile lor asemenea războinicelor armate ale tătarilor. Priveşte-o. Priveşte-i părul parfumat, priveşte-i zâmbetul şi să ştii că atunci când îţi vei propune să-i priveşti ochii vei fi o cetate cucerită. Iar ea doar a stat acolo în preajma ta, privind ceva nedefinit şi făcând ceva nedefinit. Tu nu vei ştii niciodată, dar poate în tot timpul cât tu o priveai, sufletul ei se gândea la tine. Şi înţelepciunea spune că toate cetăţile sunt făcute pentru a fi cucerite. Primul ei zâmbet pentru tine va fi primul document princiar către crenelurile învinse. Ele sunt adevăraţii cavaleri, femeile sunt cele care înving. Însă folosesc mijloace sublime şi subtile, încât cuceritul crede că el a făcut totul, crede că el e el, dar nu ştie că în iubire ea e cea ce împarte cărţile. Ascultă cuvintele înţelepciunii, nu te îngâmfa, nu te crede grozav. Ea te-a observat pe tine înainte să o vezi tu pe ea.  Asta era experienţa lui cu Miriam cea minunată.

                        Îl ţinea de braţ şi zâmbea , iar privirea îi era parcă făcută din petale de nufăr. Mereu bărbaţii au fost cei mândri şi neştiutori. Să ţii minte, ori de câte ori o priveşti, că în sărutul ei se află înţelepciunea. Asta ar trebui să ţii minte, dar înţelepciunea prea puţini oameni o caută. Mult prea puţini. Dar să ştii că în sărutul ei nu se află decât înţelepciune, de vei căuta altceva să ştii că nu vei găsi. Te vei crede înşelat şi vei cere satisfacţie, şi nu vei ştii probabil niciodată pe pământul acesta că trişorul a fost doar inima ta. În sărutul ei frumos nu se află decât înţelepciune, dar înţelepciunea cuprinde atâtea lucruri, încât intelepciunea cuprinde totul, în sărutul ei e totul, dar trebuie să înţelegi că ceea ce vei găsi acolo este înţelepciunea Sfântului Unic, altfel inima ta îţi va fura toţi aşii, şi vei pierde. Petale de nufăr. De fapt noi nu putem şti ce cuprinde privirea lor. De fapt nici nu mă interesează privirea lor. Doar privirea ei. Ce e acolo? Voi şti vreodată? Privirea celei mai frumoase fete e o ideogramă compusă din două caractere. Şi de aceea este atât de frumoasă, fiindcă ideograma aceea cuprinde ceva ce nu voi putea înţelege niciodată, ceva ce nu voi putea decât să iubesc pentru veşnicie. Adevăraţii filosofi sunt femeile. Iar ele, asemeni lui Isus din Nazaret şi lui Socrate nu lasă nimic scris.

                      Era frumoasă. Ţi-aş putea-o prezenta pe cea mai frumoasă dintre fete, dar la ce ţi-ar folosi? Şi, de asemenea, mie – la ce mi-ar folosi să mi-o prezinţi tu? Eu ca şi cum cineva ne-ar face cunoştinţă cu un înger. Într-adevăr suntem făpturi cereşti în sufletele noastre, dar pământul ne trage în ţărână şi nisip, în stânci şi deşerturi. Rabbi Yisra’el Bliume ştia că nu e bun că talmudist, era prea romantic. Simţeai că Miriam e frumoasă chiar şi dacă stăteai cu ochii închişi în apropierea ei. Toate gândurile astea despre iubire le făcuse în tinereţe, când o cunoscuse pe Mary, în orăşelul în care venise ca refugiat de război din Cernăuţi. Era asemeni prinţesei lebădă, din tabloul lui Vrubel. Să nu o crezi când nu te priveşte, dar să o crezi când îţi spune că iubirea ei eşti tu. Noaptea ochii ei străluceau asemenea cerului înstelat şi întunecat. Nu era bun ca talmudist, dar sunt unele femei, cum a fost Mary, care te cuceresc şi te înving. Bliume era un om învins. Frumuseţea îl învinsese, cu mai multe zeci de ani în urmă, pentru totdeauna. Iubirea te învinge. Eşti învins de ceea ce iubeşti. Dacă iubeşti eşti un om învins şi fericit. Scopul nici unui om în viaţa creată de Elohay nu este libertatea. Libertatea, aşa cum o înţelege laicul, înseamnă moarte. Omul a fost creat ca să fie învins. De Dumnezeu, de om, de iubire. Rabbi Yisra’el Bliume a fost creat de Adonay ca să fie învins de Mary.

                       Lumina zilei de sâmbătă i se amestecă în păr şi fuziona în privirea ei, mergeau pe lângă casele luate parcă dintr-un tablou de Marc Chagall şi aerul era atât de galben de parcă era făcut din aur.

                        -Te iubesc, Yisra’el!

                        Iubirea e aceea ce luptă. De aceea l-a binecuvântat îngerul pe Israel. Pentru că oricine luptă iubeşte. Altfel nu ar putea-o face. De aceea femeile sunt cei mai buni războinici. Atâtea gânduri, cugetă Yisra’el uneori, încât frumuseţea lui Mary e umbrită de enunţurile logicii. Ce se întâmplase de fapt în ziua aceea? Veniseră de la sinagogă şi se sărutaseră în cerdac, înainte să intre în casa unde era Ana cu copiii. Tot ce trăiseră împreună acum era estompat, era îndepărtat asemeni unei pelicule vechi şi atemporale de iubire. Mary era marea actriţă ce apare în filmul vieţii lor, iar el era pajul prinţesei, pentru că toate marile actriţe sunt venite din lumea basmelor. Întradevăr, totul e atât de apropiat asemeni frumuseţii. Când e lângă tine frumuseţea, totul e atât de prezent asemeni unui vânt electric de sfârşit de vară şi atunci…

                     -Te iubesc.

                     Omul nu este un om de zăpadă. Deşi mulţi încearcă să fie. Omul nu e un idol de piatră. Deşi mulţi aşa se văd. Omul este o făptură a vieţii. Cu o inimă care bate mereu, cu un creier plin de substanţe chimice şi cu un suflet care parţial se conectează la inima aceea neliniştită şi la computerul ăsta biochimic care este creierul omului. Omul este o făptură vie. Omul este o făptură. Viaţa e mai mult decât orice şi-ar putea imagina omul. Omul a fost făcut ca să-l iubească pe om. Asta este legea vieţii. Aşa spune Stăpânul, Sfântul Unic, Cel binecuvântat. Dar omul este neştiutor. Cel neştiutor caută iubirea în plăcere, pe când cel binecuvântat de Adonay, acesta găseşte plăcerea în iubire. Nu eşti o stâncă, nu eşti o plantă, nu eşti un stâlp de sare, nu eşti un idol de gheaţă, dar eşti un om. În tine e viaţă. În tine e ceva sublim. Orice om e un copil murdar pe faţă. Aminteşte-ţi. Aminteşte-ţi de trecut. Eşti aşa de bătrân? Cât de bătrân te crezi? Crezi că eşti de o vârstă cu vremurile, crezi că ştii totul? Doar cu puţin timp în urmă erai un copil curat, uită-te la tine acum. Doar cu puţin timp în urma de-abia te născuseşi şi erai asemeni unui mâţ mic ţinut în braţe de o fetiţă. Tu eşti acela. Doar cu puţin timp în urmă erai un embrion răcorit de ploaia care era Dumnezeu pentru tine.

                        Toate lucurile acestea Bliume le învăţase privind-o pe Mary, atunci când ea era sub aceste ceruri şi mai apoi privind-o în inima sa, în amintire.

                        Mary îl privea zâmbind mângâindu-i obrazul cu palma.

                        Întradevăr trebuie să fim recunoscători lui Elohay pentru oamenii pe care îi întâlnim sub ceruri. Oare pentru toţi? Posibil. Posibil.

                         Multumeşte-i lui Elohim Adonay YHWH pentru fiecare om pe care l-ai întâlnit vreodată. Pentru ca în om e viaţa, deşi în inimile multora se afla moarte. Priveşte-i pe oameni cum erau pe vremea când aveau aripi şi îi vei mulţumi Stăpânului, aşa cum îi mulţumeşti când priveşti un fluture, o libelulă sau o floare. Pentru că florile au cele mai frumoase aripi. Florile de lumină. De aceea sunt femeile frumoase. Pentru că sunt făcute din petale. Pentru că parfumul ce îl răspândesc le izvorăşte de sub limbă, cum spune Scriptura.

                        Mary îl privea zâmbind mângâindu-i obrazul cu palma.

                         -“Sufletul meu suspina şi…” 

                         Acum erau pe veranda cu stâlpi şi priveau cerul acoperit de nori incandescenţi. Le plăcea uneori să se oprească şi să stea pur şi simplu şi să privească. Frunzele care fluturau asemeni flamurelor unor armate cu coifuri de hârtie, plopii de pe stradă care erau scuturaţi de vânt foşnind asemeni cântecului vântului când porneşte la drum, lumina – atât de puternică, încât îţi pare că te-a înghiţit…   Mary era atât de aproape, asemeni unui cântec infinit. Miriam murise în urma unei boli în 1959, dar era vie pentru veşnicie. Ultimul lucru pe care l-a făcut a fost să-i zâmbească. Era întinsă pe pat, îi strângea pe Chaim, Rahel şi Yehudah la piept şi îi zâmbea cu lacrimi în ochi lui Yisra’el. Mary era aici, pentru că Adonay e aici. Viaţa nu moare. Niciodată viaţa nu a murit. Viaţa nu poate muri. Mary era lângă rabin şi privirea ei se reflectă în ochii lui adânci împreună cu reflexia privirii de copil a lui Elohay.

                                                  III

                                                G-d

                 -Tati, de ce e Dumnezeu nevăzut?

                 Ce întrebări îi puseseră copiii de-a lungul anilor. Apoi nepoţii când veneau din Israel după 1990. Întrebări dialectice. Ce s-ar fi putut răspunde? Nimic, de fapt, dar copiilor trebuie să le dai un răspuns. Copiii, cei care sunt coborâţi de câteva ore din trenul veşniciei şi care te privesc cu nişte ochi ce, cu câteva minute înainte, îi priveau pe îngeri trebuie să le răspunzi, trebuie să le spui ceva, orice poţi fabrica din mintea ta plafonată. Probabil că e normal ca un copil de trei, patru ani să întrebe: ‘Tati, de ce nu-L putem vedea pe Dumnezeu?’ Probabil că e absolut normal. Probabil că, doar cu zile înainte, ochii lor uriaşi îl priveau pe Elohim.

                 Copiii şi bătrânii sunt, pe pământ, făpturile veşniciei. În zâmbetul ceresc al copiilor veşnicia e prezentă în fade out, iar la bătrâni ea se face simţită asemeni unui mixaj în fade in între clapele de pian mişcate de picăturile de ploaie şi vântul purtat de ocean asemeni unei sticle ce poartă o scrisoare către ceilalţi Ochi. Unii şi-L imaginează pe Dumnezeu asemeni unui Ochi, iar alţii asemeni unui Triunghi, dar evreul îl vede pe Dumnezeu în tăcere. Dumnezeu este tăcerea cea mai lungă, Dumnezeu este tăcerea care vorbeşte, Elohim pentru îngeri este cântec şi pentru om este tăcere. Trebuie să taci mult, mult timp pentru a ajunge să-L auzi pe Dumnezeu tăcând, pentru a putea ajunge să-L auzi pe Dumnezeu stând chiar lângă tine şi tăcând pentru tine. Tăcerea este creaţia lui Elohim pentru că cele mai frumoase şi binecuvântate lucruri se spun fără cuvinte. Pentru că gura nu e nimic, pentru că mintea e prea puţin şi pentru că inima e un om. Doar inima e un om.

                    -„…şi tânjeşte…”

                    -Tati, tati!

                    -Da, ce este îngeraşule?

                    -Tati, uite! Vezi? Uită-te. Uite ce am făcut.

                    -Domnişoara Rahel Bliume, ce-l tot bâzâi pe tati Yisra’el? Tati trebuie să se roage că mâine e sâmbătă.

                    -Da, mami, da…

                    -?

                    -Am făcut ceva şi vreau să-i arăt şi tatei.

                    -Şi mă rog ce-ai făcut?… nu văd decât doi biscuiţi de eugenie desfăcută.

                    -Sunt tablele lui Moşe şi am scris Tora pe ele.

                    -Dar tu nu ştii să scrii, domnisoară, spuse Miriam.

                    Miriam voii să mai adauge ceva, dar Yisra’el îi făcu semn să tacă. O luă pe micuţa copilă în braţe şi stătură aşa frunte lângă frunte, rugându-se amândoi încet, Rahel privind cu reverenţă biscuiţii de eugenie pe care scrisese Tora şi Yisra’el privind-o pe copilă de parcă ar fi fost însuşi Mose.

                     Toamna îl înconjură pe Bliume asemeni unui incendiu. Se simţea de parcă sufletul îi era îngropat în frunze galbene şi mari, căzute din cer. Acum avea o percepţie mai corectă asupra realităţii. Fiecare frunză era o limbă de foc din vâlvătaia care învăluia întreaga planetă asemeni focului ce nu se mistuia din pustiul  Horebului sau asemeni unei explozii atomice care umple totul de frunze galbene şi amintiri.

                       „…l-a ars, şi n-a pus nimic la inimă.” Cuvintele acestea erau scrise pe piatra de mormânt a lui Bliume. Cuvinte scrise pe hârtie de profetul Isaiahu cu atâta şi atâta timp în urmă, ultimele cuvinte care voia sa le spună rabinul, pentru care voia să mărturisească şi după moarte. „…şi n-a pus nimic la inimă.” Yisra’el Bliume era purtătorul unui mesaj şi voia ca atât timp cât va fi amintirea lui Bliume să fie amintit şi mesajul pe care îl purta el de când era rabin, şi de aceea îşi comandase inscripţia aceasta pentru piatra tombală, care era un sfeşnic cu şapte braţe de bronz, literele înconjurând baza sfeşnicului. „…l-a ars”

                          Dumnezeu era aici. Ca întotdeauna. Dar tocmai pentru că era prezent tocmai de aceea materialistul putea să spună că Dumnezeu nu era. Pentru că nu era vântul sau focul, sau apa, sau piatra uriaşă materialistul putea spune că nu era nimic. Dar tocmai că nu era nimic altceva îl făcea vizibil pe Adonay. Dar omul e ignorant, ignorantul e orb, iar orbul nu mai poate plânge. Când nu mai poţi plânge inima îţi moare şi astfel omul devine încet, încet un robot cu ochi de gheaţă şi cu frunte acoperită de nichel. Dumnezeu era aici. E aici. Şi Bliume şi YHWH vorbeau. Îşi spuneau acelaşi lucru, asemeni cu două oglinzi puse faţă în faţă.

                          -“Sufletul meu suspină şi tânjeşte…”

                          Îşi mai amintea frânturi din conversaţia cu băiatul acela pe bancă de lângă sinagogă şi supermarket. –Ştiţi… Mă gândesc uneori că poate faptul că Rembrandt aparţine creştinătăţii, că a pictat Evanghelia şi nu orice altceva e o dovadă că la Yeshua trebuie să vină toată lumea. Tot pământul ăsta păcătos. Dar îşi amintea că băiatul nu spusese Yeshua. Spusese ‘Isus’. –După câte văd vă place mult pictura olandeză, spusese Bliume atunci.  Puţin mai târziu tânărul spuse: -Dumnezeu e asemeni unui ocean sferic infinit în talazurile căruia toţi ne strigam temerile. Sufletele noastre urlă, fiindcă ne e teamă că nu vom fi auziţi, că nu vom fi niciodată auziţi. Mereu ne e teamă. Dar în tot acest timp picioarele noastre erau scăldate de valurile dense şi tulburi şi ne înţepăm în cochilii de scoici aduse din veşnicie. Tânărul făcu o pauză timp în care rabinul tăcu. –Dumnezeu tace, cum tăceţi dumneavoastră, ori vorbeşte, cum vorbesc eu acum; Dumnezeu stă şi ascultă, stă şi priveşte… aude. Mereu aude. Cuvinte spuse de miliarde de oameni, şoapte disperate. Toate acestea Dumnezeu ni le aude. Dumnezeu ştie numele a miliarde de oameni, îşi aminteşte de miliarde de feţe. –Dumnezeu e viu, milos, îndurător. Dumnezeu e cum nu suntem noi, spusese.

                           Întotdeauna ştiuse că va fi rabin, dar în timpul Holocaustului simţise că Elohim îl cheamă. Când aproape toată lumea din jurul său era fascinată de moarte, când fetele se îndrăgosteau de militarii S.S., noii oameni ai celui de-Al Treilea Imperiu cu uniforme impecabile şi cu o etică de insectă, împrăştiind în jur iluminarea religiei naţional-socialismului, al călăului care se afla în prezidiul sălii de judecată şi al nevinovaţilor care se nasc vinovaţi; dogma nietzcheană a vinei celui slab în faţa celui tare şi a inocenţei celui tare faţă de istorie şi faţă de Dumnezeu, faţă de victime. Doar în acele momente s-a putut observa  sursa demonică a filozofiilor unor epoci trecute, filozofii care se transformă treptat în ideologii şi apoi încet şi în mod fanatic în religie. Atunci – când lumânările erau stinse în întuneric – , atunci Bliume simţise chemarea lui Shadday, în mijlocul Distrugerii. Dar atunci Yisra’el simţise că este chemat într-un templu plin de lumini. Şi intrase pur şi simplu. Ce era oare în jurul său? Nu ştia atunci, dar tot ceea ce vedea afară era doar degenerare. Da, când se pierde frumuseţea vieţii începe fascinaţia morţii. Cât despre români, chiar şi pentru cei care nu îi dispreţuiau pe evrei, pentru ei pământul a atârnat mai greu decât Distrugerea. Au acceptat ordinele Acvilei de Fier pentru un pumn de pământ. “Nistrule pe malul tău /Paşte calul Neamţului/ Şi cu al Românului/ Calul paşte şi nechează/ Stalin plânge şi oftează/Taci Staline nu ofta/ Basarabia nu-i a ta.” Cântec din timpul războiului. Şi mulţi au murit, asemeni unui biet Sancho îmbrăcat în armura lui Don Quijote. “De la Odessa la vale/ Vine-un tren cu cinci vagoane/ Încărcat cu militari/ Fără mâini fără picioari/ Şi rănitul cel mai tare/ Striga în guriţa mare/ Domnule conducător/ Mână trenul mai uşor/ Că rănele tare mă dor/ Şi vine o fată mare/ Să-i aprindă o lumânare/ C-aşa-i moartea de soldat/ Să moară el împuşcat.” Cântec de război. Şi au murit fără ştie că Sancho e adevăratul erou al cărţii lui Cervantes. Quijote e doar fascinat, drogat – trăieşte o iluzie; pe când Sancho Panza, ţăranul, e cel care îl iubeşte pe Don Quijote. Sancho Panza e cel care iubeşte şi totdeauna eroii cărţilor şi ai vieţii sunt cei care iubesc. Numai că, din păcate, Quijote-ii naţional-socialişti cărora le erau supuşi Sancho-ii romani erau cu adevărat duşi cu pluta. Şi în 41, în 42, în 43, în 44 Quijote l-a dus pe Sancho la moarte, şi Sancho s-a lăsat dus, şi Sancho a murit şi a murit şi Quijote. Stai la tine-n ogradă, mă, Sancho, mă şi îngrijeşte-ţi via şi cireşii şi ţine-ţi mierea în casca de soldat pe care ei vor să ţi-o pui pe frunte. Şi să ştii că un Sancho care Îl are pe El, acel Sancho e tot ce-a încercat bătrânul hidalgo Alonso Quijano să fie. Aşa ar fi vorbit bătrânul Bliume unui român dacă ar fi vrut să-i comunice ceva de la sufletul lui către sufletul celuilalt.

                            Dumnezeu era aici. Ca întotdeauna. Dar tocmai pentru că era prezent tocmai de aceea materialistul putea să spună că Dumnezeu nu era. Pentru că nu era vântul sau focul, sau apa, sau piatra uriaşă. Deşi Elohim e Stânca. Doar el e Stânca.

                            Îşi mai amintea că tânărul spusese la un moment dat: -…ar trebui plătite daune evreilor pentru Holocaust… Iar el răspunsese: -De către cine, de către diavol?

                            Da, Elohim e Stânca, uriaşă precum credinţa. Noi oamenii nu îl vedem pe Stăpân până nu ne izbim de el, aşa cum ne izbim de o stâncă ocrotitoare în noapte şi munte, înconjuraţi din toate părţile de furtună şi flăcări. Izbitura doare puţin, poate puţin mai tare, dar izbitura aceasta e ceea ce ne anunţă salvarea. La adăpostul acestei stânci putem plânge în hohote şi putem fi fericiţi. Toţi suntem copii la urma urmei, dar lucrul acesta îl învăţăm la sfârşit, căci copilăria sufletului aduce înţelepciune.

                           ‚Elohim e Stânca. O vezi? Inima ta e o mare cu valuri ogivale, iar Stânca e acolo la un capăt al ei. O vezi. Dar mai întâi, îţi vezi inima? Hai să intram în ea. Mergi până la Stâncă sus pe o cămilă ce urcă şi coboară pe valuri. Şi dacă vei găsi Stânca, dacă o vei găsi du-ne şi pe noi la ea. În deşertul acesta verde şi sărat de valuri să plecăm cu toţii cu caravane de vite de deşert până jos la picioarele Stâncii. De ce? Pentru că în sufletele noastre nu se află nimic. Poate doar marea, sau poate doar dune de sare, sau poate doar nisip. Nisip.

Noi ăştia de care te izbeşti la tot pasul pe stradă suntem oameni cu suflete de nisip. În noi bat uragane de nisip, zbuciumându-ne şi lăsându-ne aproape morţi de fiecare dată. Mările din noi ni se izbesc de inimi, nu de Stâncă, şi de aceea suferim. Mereu suferim, deşi suntem oamenii de succes, deşi suntem cei care facem cărţile, deşi pentru noi nu sunt secrete pe pământ, iar universul şi focurile de artificii au fost făcute pentru plăcerea noastră. Noi suferim cu toţii pentru că inimile oarbe sunt cele ce suferă.’ Cuvintele acestea le auzise distinct într-o viziune în care nu ştia dacă este treaz sau adormit, dacă oamenii l-ar mai numi viu sau dacă a trecut deja dincolo, o viziune în care era înconjurat de peisajul unui tablou ale cărei elemente se schimbau de la câteva momente la altele. Acum parcă erau valuri pictate de David Caspar Friedrich, iar după câteva momente parcă se afla în mijlocul unui deşert uriaş şi mort pictat de Salvador Dalí. Dar, în mod neobişnuit, se auzeau valurile spărgându-se de stânci, în văzduh se auzeau strigătele grăbite ale pescăruşilor căci era chiar la capătul deşertului şi mai departe începea marea. El, rabbi Yisra’el Bliume venea din valuri, mergând prin apa foarte caldă, şi privea deşertul dinaintea lui, care se întindea după umbra prelungă a stâncii. Pe lângă valuri trecea o caravană de cămile care se îndrepta spre pustiu, şi unul din oamenii din caravană, care era fratele lui Yisra’el Bliume, Baruch Bliume, care murise la Dachau îi vorbea. Ruchi devenise om al deşertului, ce viziune ciudată, dar Bliume ştia că Dumnezeu îi vorbea. Cu mintea nu putea înţelege nimic, dar Dumnezeu oricum nu poate fi pătruns cu mintea. Cuvintele spuse de Dumnezeu trebuie să le asculte urechea sufletului, inima e aceea care poate înţelege. Ştia asta. Acum o ştia. Şi Ruchi îi spunea: -Ascultă tăcerea Stâncii…

                        Îşi amintea o altă întâmplare cu Rahel, de când era ea mică. O prietenă de-a lui Mary o întrebase odată pe Rahel, spunându-i: -Tu ce eşti, eşti o fetiţă mică-mică? Iar Rahel răspunsese: -Nu, sunt evreică. Bineînţeles că Rahel ştia că este şi fetiţă, dar adevărul e că în acei ani – câţiva ani după Shoah – în familiile evreilor credincioşi accentul fusese pus mult mai mult pe credinţă, decât oricând. Rahel ştia că este fetiţă, dar nu i se amintea în familie acest lucru în fiecare zi cum i se amintea că este evreică. Era modul lor de a se apăra. De zeci de secole evreii s-au apărat cu litere.

                        Simţea că sfârşitul căutărilor sale venise. Elohim îi vorbise şi apoi i se revelase sub forma unei bucăţi de pâine neagră şi a unei căni mari de metal cu lapte. Acum ştia şi povestea se sfârşise. Acum găsise ceea ce căutase şi intră în lumină. Acum ştia, dar mai ştia că cei care cunosc adevărul sunt respinşi de ignoranţi şi simpli după cum este respins adevărul. Privea bucata de pâine şi cana cu lapte şi vedea o manifestare a lui Dumnezeu. Acum stătea pe banca din cimitir şi avea o viziune; pâinea cea neagră îl sătură şi laptele se transformă în vin. Da, sfârşit. Sfârşitul tuturor lucrurilor. Corabia care se izbeşte dintr-o dată de pământul cel nou, de cerul cel nou. Corabia care se izbeşte de cer. Bliume. Astăzi el s-a izbit de cer.

      „…circumcised the eighth day, of the stock of Yisra’el, of the tribe of Binyamin, a Hebrew of Hebrews; concerning the Torah, a Parush; concerning zeal, persecuting the assembly; concerning the righteousness which is in the Torah, found blameless. However, what things were gain to me, these have I counted loss for Messiah. Yes most certainly, and I count all things to be loss for the excellency of the knowledge of Messiah Yeshua, my Lord, for whom I suffered the loss of all things, and count them nothing but refuse, that I may gain Messiah and be found in him, not having a righteousness of my own, that which is of the law, but that which is through faith in Messiah, the righteousness which is from God by faith; that I may know him, and the power of his resurrection, and the fellowship of his sufferings, becoming conformed to his death; if by any means I may attain to the resurrection from the dead. Not that I have already obtained, or am already made perfect; but I press on, if it is so that I may take hold of that for which also I was taken hold of by Messiah Yeshua.  Brothers, I don’t regard myself as yet having taken hold, but one thing I do. Forgetting the things which are behind, and stretching forward to the things which are before, I press on toward the goal for the prize of the high calling of God in Messiah Yeshua.” Astea erau cuvintele.

               Dar oare care erau lucrurile pe care i le spusese băiatului acela? ‘Cauţi sensul vieţii? Asta cauţi? Eu n-o să mai trăiesc mult în pantofii ăştia, dar pot să ţi-l spun, dacă vrei să-l ştii.’ Soarele strălucea mare deasupra supermarketului, asemeni unui glob uriaş de Crăciun.

În jur oamenii erau frumoşi şi diferiţi. Bliume îşi amintea că îi mai spusese: ‘Dă-mi voie să-ţi spun  ceva. Tu ai spus că singurul pictor cu adevărat important e Rembrandt. Eu vreau să-ţi spun că din toate cărţile scrise de om cele mai multe sunt fără importanţă. Iar multe dintre ele sunt declarate mari opere ale umanităţii, dar de fapt nu valorează nimic. Şi când un om cu suflet de artist se formează la şcoala unor asemenea cărţi trăieşte într-un paradis artificial, într-o iluzie alternativă… Alternativă, dar totuşi, doar o iluzie.  Şi apoi când omul acesta cu suflet de artist se izbeşte de ceea ce pe pământ se numeşte realitate, ori îşi deschide ochii, ori e distrus într-un fel sau altul. Distrugerea poate fi şi doar o atrofiere a sufletului, dar ce îngrozitoare distrugere este şi aceasta. Deschide-ţi ochii, băiete. Deschide-ţi ochii.’ Apoi, după o tăcere de câteva momente Bliume continuă: ‘Dar asta e doar jumătate din ce ai de făcut, sau poate chiar mai puţin de jumătate, cine ştie cât. Cealaltă jumătate e Dumnezeu. Fără Dumnezeu ne e imposibil să ne deschidem ochii. Nu lăsa lumea să te înghită şi nu lăsa răul din lume să-ţi mănânce sufletul. Orice ar fi în jurul tău speră, pentru că Dumnezeu e bun. Isus, cum îl numeşti tu.’

                          Un lucru pe care Bliume îl ştia era că găsise ce căuta el şi poporul său, dar nu înţelegea cum de era posibil. Ăsta să fie planul lui Dumnezeu? Asta să fie voia lui Dumnezeu? “Zdrobit şi părăsit de oameni, om al durerii şi obişnuit cu suferinţa…” Cerul strălucea asemeni unei flori deschise. Iar norii, norii arătau aşa cum Bliume nu-i mai văzuse niciodată, întunecaţi şi luminoşi. Cerul arăta asemeni cerului unei planete străine din cine ştie ce trilogie sci-fi la a cărui realizare cinematografică au lucrat zeci de oameni. Cerul era nou astăzi.

                          Cândva, la începutul anilor ’60 Bliume scrise pe una din foile carnetelului pe care îl avea acum în buzunarul de la piept: ‘21 Februarie 1961/ Lugoj: Am luat hotărârea că, având în vedere, că nu mă mai recăsătoresc după Mary, nici să nu mă mai gândesc la nici o femeie. Vreau de-acum să fiu o carte închisă. Azi mi-am imaginat un lac întins a cărui margini nu sunt cunoscute, pe malurile căruia cresc ferigi şi în a cărui apă se află păstrăvi. Felice, sora lui Mary, îmi tot spunea într-un timp că în Scriptura ei scrie că dacă mă apropii eu de El se va apropia şi El de mine. Vreau ca ochii mei să fie plini de Elohim şi vreau ca inima mea să fie plină de Elohim şi nu de cine ştie ce femeie. Vreau să-mi schimb natura şi când mă uit în inima mea să-l văd acolo pe Elohay şi Elohay să mă vada pe mine ori de câte ori se uită la mine. Oricum adevăratele arme sunt la mine. Nu mă tem de Crăiasa Zăpezii, de Vrăjitoarea cea Rea sau de autoproclamata regină a Narniei. Shaday, de ce nu putem rămâne copii?! Shaday!…’ După ce Mary încetase din viaţă Bliume începuse să ţină un jurnal, în care nu scria prea des, notându-şi doar hotărârile importante şi evenimentele care demonstrau că viaţa este un dat dacă nu magic în sine, este magică prin miraculosul ei. Foaia era acoperită cu rânduri de mărime obişnuită scrise cu creion chimic.

                           -Ascultă tăcerea Stâncii, îi spusese Ruchi în vis. Ruchi era un om al deşerturilor, iar el era iarăşi copil. Şi cerul strălucea asemeni unei flori deschise.

                          Cuvintele lui Ysra’el Bliume:

                          -Ştii pentru ce te afli aici? mă întrebase.

                          -Nu, am răspuns, privindu-l probabil cu teamă. Dar n-am spus nimic; cel mai curajos om e cel care-şi ţine gura şi nu spune cât îi e de teamă, cum spune proverbul.

                           -Nu ştii? îmi spuse din nou ofiţerul care stătea în faţa mea.

                           Am tăcut.

                           -Vorbeşte! a strigat el, nu prea tare. Mă privea cu mare atenţie ca un legionar.

                           -Nu pot să ştiu, tovarăşe ofiţer, am spus umil.

                           Mi-a întins pe masă o bucată de hârtie.

                           Aceasta:

הרצים יצאו דחופים בדבר המלך והדת נתנה בשׁושׁן הבירה והמלך והמן ישׁבו לשׁתות והעיר שׁושׁן נבוכה׃“

Гонцы отправились быстро с царским повелением. Объявлен был указ и в Сузах, престольном городе; и царь и Аман сидели и пили, а город Сузы [был] в смятении.

Alergătorii au plecat în grabă mare, după porunca împăratului. Porunca a fost vestită şi în capitala Susa. Şi pe când împăratul şi Haman stăteau şi beau, cetatea Susa era îngrozită.

 

Ştafetele au zburat repede cu porunca regelui. Porunca s-a făcut cunoscută şi în capitala Suza. Regele şi Aman şedeau şi beau, iar cetatea Suza era în fierbere.”

                                     -Ce zici, îţi aminteşti?

                            -Sărbătoarea Purimului?… De săptămâna trecută?… am pronunţat încet, ca printr-o transă cu eter.

                            -Ai spus sau n-ai spus cuvintele acestea la sinagoga de pe strada Maxim Gorki, săptămâna trecută? Îmi spuse ofiţerul de securitate, arătând totodată alert şi incredibil de plictisit.

                            Am vrut să spun ceva, dar securistul nu mă mai asculta. Se aplecă în faţă pe scaun, îşi puse obrazul în mâna dreaptă şi luă foaia din faţa mea, trăgând-o pe masă.

                           -Ce-ai vrut dumneata să spui, domnule rabin? îmi spuse periculos de politicos.

                           Am tăcut. Mărturisesc că eram vexat.

                           -Ştiţi ruseşte? mă întrebă. Voi evreii mai ştiţi şi ruseşte.

                           Am dat din cap în semn că nu.

                           -Ce alte limbi ştiţi? mă întrebă din nou.

                                    -Germană, am spus răguşit şi abia auzit.

                           -Nu cred că v-a folosit la ceva că aţi ştiut germana. Să ştiţi că tot Ursu de la răsărit e prietenul vostru al jidanilor. Dacă nu era sfânta Uniune Sovietică Socialistă nu ştiu unde eraţi acum. Chiar şi dumneavoastră.

                            Am tăcut constatând încă o dată cât de vexat sunt.

                            -Bine, dacă nu ştiţi ruseşte n-o să citim varianta în rusă, spuse.

                            Îşi mută privirea mai în josul paginii. Urmă un moment de linişte. În încăpere nu mai era nimeni, nici un secretar nici un  alt ofiţer. Era un interogatoriu pregătitor, neoficial. Afară în faţa uşii erau probabil cei doi gardieni care mă aduseseră înăuntru.

                            -Mă rog ce-aţi spus dumneavoastră acolo la serbarea dumneavoastră. Împăratul şi Haman stau… beau… şi cetatea este îngrozită? Sau e… în fierbere?

                           Am tăcut, privindu-l şi el continuă repede ca şi cum ar fi vrut să-mi taie orice cale de retragere.

                           -N-aveţi ce s-alegeţi, domnule rabin! Oricare variantă e rea. Nici nu ştiu care e mai rea. Problema e că nu ştim ce-aţi spus de fapt dumneavoastră. Dumneavoastră aţi citit din textul ebraic pe care bineînţeles că numai dumneavoastră îl puteţi citi. Deci ce-aţi spus la sinagogă săptămâna trecută. Dacă cooperaţi poate vă mai tăiem câţiva ani.

                           Am privit hârtia de pe masă, apucându-mi barba în palme, văzând oblic raportat la mine cuvintele din preţioasa carte Estera din scrierile iubirii inimii mele. Lângă bucata de hârtie era mâna stânga a ofiţerului şi un ceas de buzunar al cărui minutar părea că se oprise.

                            -Ce-aţi spus?

                         Îl priveam cu ochii aproape în lacrimi – fără să ştiu de ce sunt aşa de emoţionat – şi tăcând.

                         -Domnule, îmi spuse el pe un ton respingător. Noi, comuniştii, suntem cei care v-am salvat pe toţi jidanii de la moarte. Cel puţin prin părţile noastre. Nu meritam un pic de recunoştinţă? Înţeleg, Purimul e o sărbătoare de când aţi scăpat de la moarte. Acum v-am scăpat noi cu brava noastră Armata Roşie. Nu merităm şi noi ceva. De ce nu ţineţi şi voi sărbătoarea lui Octombrie?… Măcar un douăj’trei Augúst… de ce nu vorbiţi despre minunatul nostru tovarăş Stalin în adunarea aia a voastră?! Acum se îndulcise, dar apoi reveni la tonul ameninţător de mai înainte. Te-aşteaptă ani grei, băiete. În splendoarea asta de lume populară dumneata spui că poporul e îngrozit? Că poporul e în fierbere? Ce vrei burjuiule, revoluţie împotriva Revoluţiei? Dar nu-i nimic… noi avem exact ce vă trebuie. Următorul Purim o să-l ţii la Canal, dacă o să mai ai chef tu de sărbători!

                     Îl priveam şi mă gândeam că văd o bestie educată, o bestie care a învăţat îndeajuns să ajungă ofiţer, locotenent sau poate căpitan.

                     I-am explicat că nu spusesem nici ‘îngrozit’ nici, ‘în fierbere’ Că nu folosesc Bibliile româneşti. Că nu ştiu rusă şi că nu pot fi învinuit pentru orice ar scrie acolo. I-am explicat că ceea ce spusesem fusese: “meh’-lek haw-mawn’ yaw-shab’ shaw-thaw’ aw-yar’ shoo-shan’ book”. “Book”, adică perplexă. Dar nu am putut să-I spun că Purimul nu însemnă pentru noi şi altceva, şi un pic de speranţă şi libertate, atâta cât să ai curajul să-ţi faci o casă undeva şi să fii fericit. Aşa că am tăcut.

                    Apoi îmi spuse ceva ce parcă mă izbi în moalele capului.

                    -Ştiţi, domnule rabin, şi eu cred că există Dumnezeu…

                    Acum tăcu el.

                    -Adevărat? am întrebat.

                    -Dar cred că Dumnezeu vrea ca noi să facem dreptatea pe pământ. Isus nu a reuşit să-i schimbe pe oameni aşa că Dumnezeu l-a trimis pe Lenin. Dumnezeu m-a trimis pe mine.

                   Cred că am rămas cu gura căscată. Apoi securistul continuă.

                   -Domnule rabin… aa… cum vă numiţi exact? îmi deschise cartea de identitate şi citi: Isroel Bliume. Haraşo, fratele meu!… cum spuneam… n-am  ce să fac. Trebuie să vă trimit. Aţi fost denunţat, am citit împreună ce aţi spus, aţi spus şi dumneavoastră ce aţi spus şi… îmi pare rău… Acum vorbea că un chelner destul de prietenos şi care se vede silit să le spună la nişte clienţi că nu mai are nici o masă liberă. Dacă n-ar fi venit brava Armata Roşie pe-aici probabil că şi ofiţerul ăsta ar fi fost un chelner amabil pe undeva. Singurul lucru bun la el era că în mod sigur nu fusese niciodată legionar, dar când îl priveam în exerciţiul funcţiunii uneori aveam impresia că parcă era.

                   -Îmi pare rău, domnule Bliume…

                   Pentru o predică de Purim. Pentru un verset de Purim.

                   -…ştiţi, şi la noi e birocraţie, un altfel de birocraţie.

                   Mă gândeam că omul ăsta din faţă mea îmi spune că nu mai am nici o speranţă. Ofiţerul făcu un raport scris de mână asupra interogatoriului ce tocmai avusese loc.

                   Ofiţerul îmi spuse că trebuie să scriu o declaraţie, în care să raportez ce am spus împotriva republicii populare şi a proletariatului şi apoi să dau numele elementelor reacţionare şi duşmanilor poporului pe care îi cunosc. Imaginile din faţa mea se dilatară, arătând asemeni unui vis sau a unui tablou de artă modernă. Ştiam că în curând am să fiu bătut cu cizmele.

                   Se auzi uşa şi mă asteptam la orice. În încăpere intră un alt ofiţer, mai în vârstă.

                   -Ce se-ntâmplă aici?

                   -Un duşman al poporului, tovarăşe colonel, spuse ‘chelnerul’, ridicându-se în picioare, dându-i foaia pe care scrisese raportul.

                   Colonelul luă foaia plictisit fără să se uite pe ea. Apoi spuse:

                   -Ai pregătit maşina?

                   -Nu, n-am avut timp, a trebuit să… vedeţi…, spuse ‘chelnerul’, arătându-mă pe mine.

                   -Şi n-ai putut să trimiţi unul din gardienii ăştia proşti de la uşă să se ocupe de maşină? Ştii că trebuia să plecăm de o jumate de oră? Am adus puştile, mi-am luat hainele de vânătoare, băiatu-mieu cel mic aşteaptă jos. Totul e gata şi tu interoghezi bărboşi. E vineri. Nu te-nţeleg. Vrei să te transfer la Dorohoi? Nu-nţeleg, ce vrei? Vrei să ai probleme? N-ai putut să repari motoru’ până acum? Şi ăsta cine-i, un ţigan? Apoi, privindu-mă pe mine, îmi spuse: Eşti ţigan? Pălărie neagră, pletos, bărbos… Eşti ceva bulibaşă? Te-a prins cu aur? Voi ţiganii nu prea pricepeti marxismul.

                     -Nu e ţigan, e…

                     Colonelul nu-l mai ascultă, se apucase să citească raportul.

                     -Şi pentru asta n-ai reparat motorul la maşină?

                     -Vă rog să mă scuzaţi, tovarăşe colonel… spuse ofiţerul.

                     -Ba, barabulă!  Pentru un amărât de rabin care nimeni în afară de el nu ştie ce-a spus într-o predică ce nu interesează pe nimeni! Eşti aşa de prost că ar trebui să ţi se ia din grade. Pleacă şi pregăteşte cealaltă maşină. I-am promis lu’ ăla micu’ al meu că-l duc la munte.

                    -Dar… spuse ofiţerul care mă interogase.

                    -Dă-l în fasole!… Lasă-l, de bărbosu’ ăsta mă ocup eu!

                    ‘Chelnerul’ rămase în picioare, tăcând respectuos şi privind ceva incert.

                    -Pleacă odată! se înfurie colonelul.

                    După ce ‘chelnerul’ ieşi precipitat, colonelul se aşeză la masa la care eram eu şi îmi spuse:

                    -Domnule rabin, dumeavoastră nu sunteţi de Canal. Cel puţin nu încă. Probabil staţi şi vă minunaţi de ce dobitocii se ocupă de securitatea glorioasei noastre republici. Dar am să vă arăt că greşiţi. Şi am să vă mai indic un lucru la care greşiţi. În primul rând: nu sunteţi de Canal. O să primiţi o bătaie bună şi apoi o să mergeţi acasă. Scrise trei sau patru rânduri pe raport. Cât despre foaia asta, asta o vom păstra în cazul că dobitocii ca cel care a lucrat cu dumneavoastră o să mai primească ceva despre dumneavoastră. Şi apoi trebuie să vă spun. Lăsa-ţi-l pe Dumnezeu odată pentru totdeauna. Citiţi-i pe Marx, pe Engels… pe Lenin. Vă rog lăsaţi legendele. Îi un singur lucru sfânt pe lumea asta: dialectica socialistă. Veniţi la noi şi o să vedeţi că partidul vă va primi cu braţele deschise. Veniţi la sânul iubitor al partidului. Nu vă doare să luptaţi împotriva binelui? Vă spun toate astea pentru că vă iubesc. Nu mai rătăciţi, cu Biblia voastră, cu religia şi misticismele voastre şi cu Dumnezeul vostru de contrabandă. Veniţi la iubire, îmi spuse cu un zâmbet, socialismul e iubire!

                        Apoi mă bătu cu cizmele şi după ce ‘chelnerul’ îi raportă că cealaltă maşină este pregătită, intrară gardienii – tineri şi fără prea multa milă.

                       Pe urmă, când m-am putut mişca, am ajuns acasă.

                       Cuvintele lui Bliume s-au terminat.

                       -Ascultă tăcerea Stâncii, îi spusese Ruchi în vis. Ruchi era un om al deşerturilor, iar el era iarăşi copil. Şi cerul strălucea asemeni unei flori deschise.

                Cuvinte pe care Yisroel Bliume le-a spus lui Mary când Mary nu mai era. Acestea sunt cuvintele.

                 -Mary… Miri… te-am văzut. Aa… o… scuză-mă, sunt aşa de emoţionat. Tu erai aşa de frumoasă. Tu eşti aşa de minunată. Te rog, scuză-mă că plâng. Miri… te-am văzut!… aşa de distinct, şi erai aşa de minunată… O!… o… Doamne… pur şi simplu te-am văzut. Aa… să-ţi spun cum erai! În primul şi în primul rând aveai nişte aripi mari, probabil că puteai să zbori cu ele. Spun ‘probabil’, pentru că nu te-am văzut zburând.  Mary ce pot să-ţi spun erai frumoasă asemeni unei ideograme. Erai cea mai frumoasă. Eu stăteam şi priveam pietricelele de lângă banc ape care stăteam şi tu ai venit, m-ai îmbrăţişat, mi-ai luat fruntea în palme. Ai fost atât de aproape, m-ai luat pur şi simplu în braţele tale şi aripile tale străluceau alb. Şi aripile tale erau atât de frumoase Miri, erau atât de curate şi de albe, Mi. Ştii, atunci mi-am amintit cântecul ăla scris de Pachelbel care îţi plăcea atâta să-l cânţi la pian şi m-am gândit că văzându-te pe tine aşa că văd materializarea muzicii, că tu eşti un Canon în D şi alb. Tu însuţi eşti un contrapunct venit de la Dumnezeu. Atunci am înţeles ce nu am înţeles toată viaţa. Ca să te descifrez pe tine trebuia să-mi notez descoperirile despre tine nu cu litere sau cuvinte, ci cu note muzicale, bemoli, diezi şi septimi. Dar nu e totul pierdut; am împrumutat o chitară de la Baruchi al lui Yehudah. Eşti un contrapunct, Mi, eşti cel mai frumos contrapunct. Şi eşti atât de frumoasă că trebuie să recunosc că frumuseţea ta mă doare. Uneori nu pot să mă uit la tine. Cine ar fi crezut că frumuseţea poate să doară… Că fericirea poate să doară… Uneori nu pot să mă uit la tine, deşi eşti aici. Şi noaptea… înconjură lumina ta cu lumina ei, şi tu parcă erai o stea albă sau colorată, albastră. Şi tu zâmbeai şi noi eram atât de aproape… A fost atunci când eram amândoi în mijlocul unei turme de miei care zburdau, privindu-ne cu înţelepciunea pictată de Marc Chagall. Sau poate că nu ne priveau pe noi. Nori s-au învolburat asemeni unor valuri în jurul nostru şi am privit cum încet-încet norii se îndepărtează pe câmp. Apoi s-a înseninat şi cerul era deasupra limpede şi transparent asemeni unui izvor curat ce oglindeşte umbra căderii frunzelor. Tu îmi puseseşi mâna ta pe după umăr şi am stat şi am privit împreună turma de miei, îndepărtându-se până când nu se mai văzură decât nişte puncte albe spre orizont. Tu mi-ai spus să merg şi să ajung turma. Am mers şi când am ajuns lângă ea, mieii nu mai erau, în jurul meu era doar o turmă de crini albi pe câmp.

                          Şi tu mi-ai acoperit ochii cu aripile şi mi-ai zis să ghicesc cine e… am vrut să-ţi spun repede : Mary, dar m-am gândit că poate acum porţi alt nume. Şi ne-am plimbat prin aerul galben asemeni unui strugure, încărcat de funigei şi păpădii şi tu mi-ai arătat un stol de porumbei, răsfirându-se pe deasupra capetelor noastre, nişte porumbei albi de tot. M-ai mângâiat pe obraz şi mi-ai arătat cum porumbeii zboară lin. Aripile lor semănau cu aripile tale şi băteau delicat, arătând ca nişte pete de cerneală pe o partitură. Când am văzut că porumbeii se aşează pe apă ţi-am cerut să mergem spre lacul cu trestii să vedem ce porumbei pot fi aceia care se aşează pe apă. Tu ai acceptat şi când am ajuns lângă apa aceea întunecată şi liniştită am văzut că stolul de porumbei s-a transformat într-un stol de nuferi albi.

                       Pe urmă m-ai îmbrăţişat şi am zburat spre cer trecând prin Lună şi prin Lună am trecut şi am intrat în inima ta şi în inima mea. Am văzut nişte ceruri albe care se roteau în jurul Petalelor Albe şi apoi cerurile se transformară în nişte nori albi răsfiraţi pe cer şi am rămas privind cerul strălucitor şi curat asemeni unui izvor acoperit de câteva frunze abia căzute. Pe urmă se lăsă înserarea şi am văzut apărând pe cer în loc de stele, nuferi – unul câte unul. Galaxii de nuferi.

                    Şi tu mi-ai spus : ‘-Priveşte nuferii purtaţi de ape.’ Ce frumos a fost, Mary… Ce frumos a fost.

                       -“…tânjeşte…”

                       Isroel era mic şi fericit, atunci, în August 1930. Merseseră cu toţii la mare la Carmen Sylva sau Eforie, cine mai ştie unde şi stăteau cu toţii pe pătură. Erau pe un istm, care după aceea avea să fie înghţit de ape, şi Isroel se îndepărtă puţin de Mami şi mergea pe nisipul măturat de valurile întunecate care îi udau tălpile. Mergea cu spatele la soarele de amurg. Acum în Octombrie 2008 nu mai îşi amintea ce făcuse în plimbarea aceea, poate îngânase un cântecel, sau se rugase Sfântului Unic sau poate că îşi imaginase că tocmai a ieşit în împărăţia sa din sufletul mării ori poate toate acestea la un loc. Îşi amintea că-şi privea umbra, ce îi venea drept înainte, înclinându-se puţin când într-o parte când într-alta, iar valurile foşneau asemeni unor mări de frunze de aur ce cad în toamnele din basme şi era atâta fericire atunci acolo pentru mititelul Isroel Bliume de parcă lumina era făcută din miere şi când să se întoarcă alergând, răspunzându-i lui Mami, tocmai când se pregătea să alerge spre pătură, Ruchi care căutase scoici frumoase de culoarea ciocolatei, veni la el şi îi spuse: ‘-Ma’ea e ma’e, Yis’a’el. Vezi Yis’a’el? E u’iaşă. Auzi valu’ile? Ma’ea e bat’ana si ma’e. Tot pământul o aude când vo’beste.’                                                                     

                                                       IV

                                           “The Quiet Day”

                          -“…inima şi carnea mea strigă după Dumnezeul cel viu.”

                          Toate frunzele se topiseră. Cimitirul era în lumină şi lumina era în bătrânul rabin. Frunzele galbene ale puţinilor cireşi şi ale arţarilor străluceau asemeni aurului armurilor corurilor de îngeri. Yisra’el avea un sentiment de învestire, asemănător înnobilării la rangul de cavaler în Evul Mediu romanic, Yisra’el simţea că primise o sabie şi că acum nu mai e singur. Cineva îi strânsese toate lacrimile în palme, privindu-i păcatele desprinzându-i-se din mesteacănul inimii sale, precum frunzele moarte toamna, cineva îi luase toate lacrimile şi le transformase în oţel, amestecându-le cu frunzele căzute astăzi peste el în vreme ce el şi-o amintea pe Mi cum ţi-ai aminti o viziune a oceanului izbindu-se de stânci gotice. Din lacrimi şi frunze, din săruturi şi aripi Elohim făcuse o sabie pentru Yisra’el, Cavalerul Stelei de Petale de Crin. Pe mânerul de aur al sabiei era încrustat un diamant mare în şase colţuri înghiţit în burta unui peşte de rubin., iar lama sabiei era făcută din frunze galbene şi roşiatice sudate cu lacrimi una de alta şi arzând asemeni inimii. ‘Dacă ai fi avut aripi ai fi putut zbura’, parcă îi spuse lumina privindu-l. ‘Dacă ţi le-ai deschide, le-ai avea’, parcă îi spusese Elohim, Sfântul Unic, binecuvântat să-I fie Numele. Iar soarele strălucea învăluit în raze circulare albe şi galbene asemeni inimii de cireş.

                         Acum frunzele foşneau în bătaia vântului, iar pe cerul atât de luminos începeau să se înghesuie nori albaştri. Yisra’el stătea lângă piatra lui Miriam şi se simţea că şi cum ar sta lângă un mausoleum ridicat la mormântul iubirii. Acum era toamnă, iar el era bătrân, inima îi devenise bătrână precum pământul, inima îi devenise pământ.

                           Aerul era umed şi luminos, transparent asemeni unei lacrimi, înconjurându-l pe bătrânul Bliume precum aripa unei dimineţi sau  priviri. Aerul era o lacrimă. Bliume era atât de aproape de veşnicie, încât deja o putea vedea, putea să o atingă sau să se lase strâns la pieptul ei. Cu picioarele în noroi şi cu inima în cer, aşa era bătrânul, cu inima în inima lui Elohim şi cu ochii acoperiţi de penele mari şi albe ale aripilor lui Mary. Cerul începea treptat să fie acoperit de nori făcuţi parcă din lumini albastre cu sclipiri cenuşii şi ceţuri albicioase, norii dinspre est ajungându-i pe cei dinspre vest, ca şi cum ochiul uriaş al cerului îşi închidea pleoapele. Începuse să-i fie frig un pic, şi simţea cum îl dureau picioarele şi mâinile din cauza reumatismului pe care îl avea de treizeci de ani. De cinci ani uneori abia putea merge. Aplecându-şi privirea bătrânul observă fugitiv pata galbenă a frunzei care îi era agăţată de pardesiu spre mijlocul pieptului, în  piept asemeni unei stele galbene.

                          De dealurile din apropiere se agăţaseră ceţuri şi nori coborâţi, iar lumina cădea din toate părţile ca într-un mediu subacvatic ori într-un glob umplut cu apă, lichefiindu-se şi amestecându-se cu aliajul de aur şi cupru neomogenizat al frunzelor de octombrie. Lumina echinoxului strălucea asemeni unui om, lumina devenise vie. După-amiaza de toamnă învăluise asemeni foilor de ceapă tot locul în care se afla Bliume în tonuri de lumină de la alb rece spre alb cald; lumina îl înconjura pe rabin din toate părţile transformată în chihlimbar şi frunze.

                           Bătrânul şedea pe bancă în cimitirul evreiesc şi ochii săi adânci şi sfâşiaţi de frumuseţea lui Shaday, Sfântul Unic, milostiv şi plin de îndurare, Elohim fără început şi fără vreun sfârşit, binecuvântat să-I fie Numele, ochii lui Isroel Bliume vedeau ceea ce au văzut poate şi Şadrac, Meşac şi Abed-Nego împreună cu Elohim în flacăra fluidă de oţel a cuptorului babilonian. Cu sufletul înconjurat de întunecimi, Bliume vedea lumina şi lumina îl vedea pe Bliume, iar toamna asta parcă era un Holocaust de iubire, fiecare frunză căzută dând foc inimii sale atât de galbene şi desprinse de vânt din părul eternităţii. Fiecare toamnă ne arde inimile şi se transformă într-un Holocaust de iubire şi tristeţe.

                     Cerul fierbea umplut de nori uriaşi şi de soarele ale cărui raze de rubin şi diamante erau săbii prelungi şi lichide. Bătrânul ţinea în mâini crucea strălucirii de indescriptibilitate lichidă a unei raze de soare. Bliume era Cavalerul Stelei de Petale de Crin, Bliume era un Cavaler Jedi al luminii care spăla inimile oamenilor şi şuvoaiele de munte, iar iubirea era o sabie încrustată cu devoţiune şi sentimente. În inima lui de ţărână, povârnişuri şi pietre fuseseră făcute drumuri. Îngeri inzauati urcaseră până sus în inima sa şi acolo zidiseră un templu cu podeaua acoperită de zăpadă şi în al cărui zid dinspre apus se oglindeau dreptatea şi mila lui Elohim, cel viu, plin de har.

                       Multe dintre pietrele de mormânt din cimitir erau atât de deosebite, atât de pline de spiritualitate iudaică, însă privind piatra pe care Chaim o realizase pentru mormântul mamei sale în anii nouăzeci după revoluţie rabinul nu se putea gândi decât că era strălucitoare ca o lacrimă. Era o sculptură în sticlă. Băiatul lor cel mare era professor de sculptură la Tel-Aviv şi piatra pe care o făcuse era cu adevărat minunată. Monumentul era compus din trei elemente: un soclu turnat în sticlă şi tăiat în faţete asemeni unui diamant uriaş pe care se află un Maghen-David tridimensional de asemenea turnat în sticlă alcătuit din două piramide echilaterale ieşind una din alta reprezentând o stea a lui David, dar având în total opt colţuri 3D. Al treilea element era o placă de cupru fixate în marmură în faţa diamantului de sticlă pe care erau scrise cu litere evreieşti numele lui Miri precum şi data naşterii şi a morţii, iar dedesubt erau scrise tot cu litere evreieşti cuvintele din psalmul 23: “…nu mă tem de nici un rău, căci tu eşti cu mine.”

                        În apropiere sub un cireş aproape golit de frunze se află piatra pe care Chaim o făcuse pentru mătuşa sa creştină Felice. Având în vedere că trăiseră într-un orăşel atât de mic unde majoritatea locuitorilor, afară de cazul în care se urăsc, sunt în relaţii dacă nu amicale cel puţin cordiale şi nici măcar străinii nu sunt cu adevarăt indiferenţi unii faţă de alţii, şi – deasemenea – având în vedere că Bliume era rabinărul, Felice fusese înmormântată alături de poporul ei. Deşi Chaim era o combinaţie de evreu ortodox şi hasid îi făcuse mătuşii sale pentru mormânt o sculptură, căci ca şi cealaltă era o adevarată sculptură, care să reprezinte sufletul de explorator spiritual al mătuşii sale. Explorator spiritual, aşa o numise cineva odată pe Felice, şi ei nu îi picase prea bine, dar trase o bună porţie de râs cu persoana aceea şi la sfârşit îi spusese că nu contează dacă eşti explorator spiritual sau nu, atât timp cât la sfârşit te naşti din nou ca şi un plăpând şi micuţ mieluţ într-o turmă. Unul din cele mai mari regrete în viaţă ale Felicei era că nu râsese mai mult, asta spune cam despre ce fel de om era se gândea acum bătrânul Bliume.

                             Piatra funerară era o sculptură care reprezenta răstignirea lui Isus Hristos înscrisă într-un plan sferic, – capul, mâinile şi tălpile lui Hristos întâlnindu-se şi convergând spre acelaşi punct – închizând un glob de sticlă pigmentată în cea mai mare parte cu un pigment alb care o făcea să aibă aspectul de masă incandescentă. Era o sculptură frumoasă, Chaim o iubise mult pe matuşa sa. Pe o placă de bronz erau scrise tot cu litere evreieşti cuvintele din cartea lui Isaia: “Eu Îmi apropii dreptatea; ea nu va fi departe şi mântuirea Mea nu va întârzia. Eu voi pune mântuirea în Sion şi slava mea peste Israel.”

                            Privind în jur rabinul observă că începuse să plouă şi simţi picuri reci de apă stropindu-i fruntea şi pleoapele, iar ziua luminoasă de toamnă făcea ploaia să semene cu o ploaie de lumină sau de flăcări de lumânare, totul parcă luase foc în jurul său, Bliume se află înconjurat de un foc blând si lichid.

                             -“…după Dumnezeul cel viu.”

                   Bătrânul se simţea asemeni unui mesteacăn în flăcări, nu stia cât timp mai avea de aşteptat până să se transforme în cărbune şi apoi în diamant. Ce nu ştiau toţi oamenii aştia din jurul său era că Elohim avea secretul magic, piatra filozofală care transformă sufletele oamenilor în diamante, care poate transforma orice suflet în diamant. Îşi amintea predica pe care i-o spusese băiatului cu o zi înainte. Băiatul spusese: Sunt obişnuit să fiu tratat ca un gunoi, pentru că asta sunt. Am ales să fiu un gunoi şi am devenit unul. Asta e ceea ce inseamnă punk. Nu valorez nici cât găleata de gunoi.’ El, bătrânul îi răspunsese: ‘Greşeşti. Valorezi mai mult decât dacă ochii tai ar fi fost ciopliţi din diamante pentru că diamantele sunt oarbe. Zeii antichităţii aveau inimile de aur dar ce-ţi închipui că inimile de aur sunt mândre că sunt de aur? Ştiu, ele, inimile de aur că inima trebuie să fie facută din suflet ca să poata bate. Tu eşti viu. Suferi, simţi ruşinea? Ascultă-mă pe mine: aceeaşi oameni care se leagă de tine pe stradă pentru că odată ţi-ai tatuat o svastică sunt probabil exact aceeaşi oameni care, în alte condiţii politice, m-ar fi vânat pe mine.

                               Dar tu, poate că nu m-ai fi vânat. Poate că Dumnezeul tău nu te-ar fi lăsat. Poate că ţi-ar fi spus să nu-l necajeşti pe bătrânul Yisra’el. Nu mai suferi, copile! Marea greşeală a tinerilor e că nu aleg pur si simplu să nu mai sufere, iar a bătrânilor e că nu ştiu că nu poţi pur şi simplu alege să nu mai iubeşti. Păcatul umanismului de la apariţia sa a fost acela că l-a facut pe om să-şi închidă ochii faţa de adevăratul chip al omului. Ţi-a zis cineva ca omul e perfect? Sau că e bun de la natură? Ţi-a spus cineva că omul a fabricat binele? Sau iubirea? Deschide ochii şi priveşte. Cand vei trece pe langă oglinzi te vei vedea şi pe tine dar poate că Domnul le-a pus în calea ta ca să te vezi şi să te schimbi. Toţi trebuie să ne schimbăm, scuză-mă, nu-mi amintesc numele tău. Toţi trebuie să ne schimbăm. Nu asta a spus şi profetul tău Isus? Iar cu cei care nu vor să se schim-be ce-ai vrea să se întample? Casa nevizitată se dărâmă, nufărul neprivit se ofileşte. Cât despe tine, acuma ştii mai bine, să-ţi fie de învătătură şi iartă. Tu ai fost iertat. De ce nu ierţi şi tu? Ai vrea ca toţi oamenii să aibă mintea lui Einstein şi să înteleagă câte ceva din ceea ce ne-a dat Dumnezeu şi noi am numit etica? Ei bine, nu inteleg. Şi cei proşti sunt cei răi. Şi probabil că cei răi sunt cei proşti. Ce-ai vrea? Comuna? Statul perfect. Societatea desăvârşită? Lasa-l pe Isus al tău să facă împaratia de o mie de ani când va vrea Dumnezeu, iar tu până atunci iarta şi traieşte. Şi iubeşte-i pe cei proşti. Iubeşte-i pe cei răi. Nu este asta învăţătură creştină? Şi toţi suntem proşti sau răi într-un moment sau altul al vieţii noastre. De aceea Dumnezeu ne pune înainte oglinzi. Atunci ar fi rău cu adevărat, dacă Dumnezeu şi-ar lua înapoi toate oglinzile pe care le pune pe pământ. Atunci am crede că totul e în regulă cu noi, şi eu aş crede, şi tu ai crede şi unde am merge? Ce s-ar întâmpla cu noi? Fără Dumnezeu. Toţi avem nevoie de iertare. Asta e partea frumoasă a vieţii. Pentru că iertarea vine în mijlocul lacrimilor. Doar animalele nu au nevoie de ea. Faptul că fiecare om are nevoie de iertare este dovada că Dumnezeu există. Dacă Dumnezeu nu ar exista nimeni nu ar avea nevoie de iertare.’

–         “…Dumnezeul cel viu.”

      Băiatul mai spusese: ‘Rembrandt dacă ar fi trăit în timpul Shoahului probabil ar fi făcut nişte gravuri minunate, cărora li s-ar fi dat foc în pieţele întregii Europe Centrale de atunci.’ Iar Bliume răspunsese, mai mult pentru sine,: ‘Pentru mult prea mult timp sufletul poporului lui Yaakov a fost un tren fară întoarcere.’ Iar apoi unul din ei spusese o istorioară. Fiul risipitor dupa ce se întoarce acasă, este primit din nou ca fiu, dar e sărac, nu mai are nimic. Şi fiul risipitor spune fratelui fiului risipitor: ‘Frate, eu sunt sărac şi trebuie să robotesc toată ziua ca să mă întreţin. Tu nu munceşti din nevoie şi tu eşti stăpân, şi pentru tine munca e o plăcere pentru că munca ta este frumoasă asemeni recoltei de toamnă. Tu eşti vinovat de condiţia în care mă aflu pentru că nu-mi dai ce ai tu ca să am eu. Tu eşti un om rău pentru că ai ce nu am eu, iar eu sunt un om bun pentru că nu am ce ai tu şi eu te urăsc.’ La care Bliume cu vitrina supermagazinului reflectându-i-se in privire repetase, iaraşi, pentru sine, încet: ‘Pentru mult prea mult timp sufletul poporului lui Yaakov a fost un tren fără întoarcere.’

       Yisra’el ţinea ochii deschişi şi privea. Inaintea sa se aflau multe pietre de mormânt, de granit, marmură, bazalt sau pietre tocite făcute din roci sfărămicioase, pe care erau scrise numele atâtor şi atâtor oameni şi pe care erau gravate stele hexagonale. Şi Yisra’el vedea cum pietrele sunt spălate de ploaie până cand literele de pe ele se tocesc şi se şterg, şi stelele se şterg şi pietrele se schimbă şi nu mai sunt de feluri diferite ci sunt facute din acelaşi fel de rocă, şi vede cum David, primul copilaş al lui Rahel, care murise de mic se ridică din iarbă şi pune una din pietre peste alta făcând altarul Templului lui Dumnezeu şi apoi Bliume văzu înaintea sa Templul lui Dumnezeu ridicat din pietrele de mormânt şi în el intrară o mulţime mare de oameni, care şi ei se ridicaseră din iarbă, poporul lui Dumnezeu. Toţi erau îmbracaţi în haine de in şi Bliume era atât de transportat încat nu-şi dădea seama că aude muzică. Apoi îl văzu iaraşi pe copilaş şi văzu că nu era David, nepoţelul său, era alt David.

Şi toţi erau atât de fericiţi şi-l priveau pe Elohim a cărui inimă umplea Templul.

                            Băiatul îi mai spusese: ‘Un lucru la care nu pot să nu mă gândesc este acela că Dumnezeu e drept şi că El îi va pedepsi pe oameni pentru sângele ars al copiilor Săi. Poate că un alt Holocaust ne aşteaptă pe toţi în faţa; Şi Tanachul şi Noul Testament spun că pământul va arde în ziua Domnului. Yisra’el îi raspunse: ‘Nu ştiu dacă ai auzit vreodată ceea ce a spus rabinul Hillel, un mare rabin din vremurile vechi: Pentru că ai înecat un om, ai fost tu însuţi înecat, iar la sfarşit, cel care te-a înnecat va fi, la rându-i, înecat…! În ciuda tuturor există o dreptate pe acest pământ.”’ Îşi amintea când mai spusese cuvintele acestea răspunzând la o întrebare de-a lui Miriam. Miriam îl întrebase odată, prin anii cincizeci: ‘Ysroel, tu ai citit povestirea Verdictul de Kafka?’ ‘Nu, răspunsese el, am citit doar Un artist al foamei, Colonia penitenciara şi Procesul. ‘ ‘Procesul, exclamase Mary. Cartea are puncte bune dar nu merită să intre pe listă. Franz Kafka însuşi spunea că nu e bună şi că mai bine să fie arsă. Da, chiar Kafka a spus asta, spuse Mary cu un zâmbet spre Yisra’el care o privea uimit. Şi NSDAP-ul chiar a ars-o. Dar Kafka spunea că în ce-l priveste pe el nu e lucru de calitate şi că nu se recunoaşte în ea. Şi ce mă termină sunt toţi aştia, kafkienii aştia care se consideră aşa de mari cunoscători de Kafka şi spun de Procesul în sus şi Procesul în jos şi nici măcar nu ştiu care era atitudinea lui Kafka însuşi despre cartea lui. Eu te întrebam de Verdictul. N-ai citit-o!’ ‘Nu.’ ‘Te-am întrebat dacă ai citit povestirea asta pentru că eu am citit-o din nou acum câteva zile şi n-am înteles despre ce era vorba în ea şi am vrut să vorbesc cu tine dar erai ocupat, şi apoi am citit-o mai înainte şi am avut aceeaşi impresie. Propoziţii corecte gramatical vorbind, personaje, evenimente, povestire dar l-a sfarşit mi-am dat seama că nu înteleg nimic. Mi-am spus: arta modernă… dar totuşi. Îmi amintesc că mai demult am citit undeva că Verdictul este inspirat sau ceva de genul ăsta de relatia lui Franz cu tatăl său. Dar mai mult de atât nu ştiu.’ ‘Mary, ai zis bine: arta modernă… Omul modern nu caută să înţeleagă pentru că e convins până în suflet că nu există nimic de înteles. Şi atunci produce ceva, ce poate fi ceva de calitate, dar e ceva în care sensul cum îl înţelegem noi ori e aproape inexistent ori e ascuns. De fapt eu înclin să cred că la Kafka sensul e unul ascuns.’ Apoi Mary îi povestise Verdictul şi el îi spusese că poate o parte din sensul textului are corespondenţe cu textul talmudic în care sunt consemnate cuvintele lui rabbi Hillel. Mai târziu veni şi Felice pe la ei şi vorbiră şi cu ea despre Kafka, care era un scriitor care lui Felice îi plăcea foarte mult şi ea dădu şi ea o interpretare propie la povestirea lui Kafka pe care o citise. Georg Bendemann şi tatăl său sunt nişte oameni înstrăinaţi de existenţa reală, lucru reflectat şi de faptul că duminică dimineaţa stau acasă, vă rog să nu vă simţiţi jigniţi – le spuse Felice lui Mary şi lui Yisra’el – şi unul scrie scrisori şi altul citeşte, sau se face că citeşte, ziarul; deci scrisori către lumea asta şi ziar – ca orice ziar – despre lumea asta. Şi astfel, înstrăinaţi sufleteşte şi alenaţi spiritual negustorul Bendemann şi tatăl său se prabuşesc, lucru sugerat şi de prăbuşirea tatălui pe pat după ce spune “verdictul”şi a lui Georg  Bendemann care coboară în mare viteză treptele ca pe un plan înclinat. Apoi Georg moare şi tatăl său cel mai probabil este un om în întregime distrus sufleteşte. Dar este un personaj, singurul personaj care îl mai are povestirea aceasta, care nu este nici înstrăinat nici alienat spiritual, ci care dimpotrivă cunoaşte viaţa reală. Este servitoarea. Servitoarea. Cea care urcă să lucreze în apatamentul în care locuia familia Bendemann, altfel spus să-i slujească şi pe care Georg Bendemann, gonind spre moarte, o tranteşte pe scări, iar ea îsi acoperă faţa cu şorţul şi spune cele mai minunate cuvinte din univers şi din eternitate: “Sfinte Isuse!” Arta modernă?’ exclamase Felice cu un zâmbet privindu-i pe Bliume şi pe Miri. După care adaugă: ‘Ar trebui să scriu un eseu intitulat Al Treilea Personaj din Verdictul de  Kafka.’ Gânditoare Mary spusese: ‘Dacă interpretarea ta e corectă, cel mai tulburător lucru e că Franz Kafka era evreu.’ Şi apoi tăcură amândoua bând din ceaiul negru de China.

                            -“…către…”

                            Ploaia se oprise iaraşi şi Bliume văzu cum cerul se deschide asemeni unor pleoape putându-se vedea Ochiul lui Elohim din care curgeau picături mari şi sărate de lacrimi. Bliume vedea lacrimile căzând asemeni unei ploi şi vedea lacrimile căzând una în alta şi spărgându-se unele de altele, le vedea sudându-se unele de altele şi transformându-se în conturul fumuriu al unui zid cu pietre mari până când băjbâind prin furtună fierbinte Bliume întinse mâna şi se izbi de zid, se izbi de o piatră uriaşă a zidului ridicat din lacrimile lui Elohim. Avea în faţă Zidul Plangerii şi era înconjurat din toate părţile de furtună de lacrimi. Vedea multe bucaţi împăturite de hârtie îndesate între pietre. Bliume începu să vorbească zidului, apoi începură să-i curgă lacrimi pe faţă care erau spălate de lacrimile care curgeau din Ochiul care era deschis în cer şi Bliume se rugă în evreieşte ridicându-şi mâinile – mai sus, tot mai sus, şi Elohim era atât de aproape, Elohim îi înconjura sufletul din toate părţile şi privind Zidul Plangerii cu rugăciuni sărate curgându-i din priviri Yisra’el simţi că poate intra în zid ca într-un cer.

                         Afară pe stradă o maşină parcă langă gard în capătul dinspre râu al cimitirului. Un om ieşi şi merse în faţa maşinii ridicând capota verificând probabil motorul. Prin geamul deschis al maşinii se auzea un cântec pe care Bliume îl recunoscu: “Oh don’t let them roll again no no no again don’t let them roll again the trains of no return yeah-yeah-yeah we need the rain yeah-yeah-yeah to wash the trains endless night torture days trains of no return.” Bătrânul scoase un plic fotografic Kodak din buzunarul pardesiului. Pe plic era scris: ‘Pentru domnul rabin cu prietenie.’ Îl deschise şi scoase din el o fotografie pe care i-o făcuse tânărul acela cu care stătuse de vorbă în ziua dinainte. Fotograful numise imaginea ‘The Quiet Day’ şi în ea era surprins un moment de tacere al lui Bliume în care, ca şi astazi, tăcuse şi lăsase lumina să-l înconjoare înauntrul său. În fotografie rabinul pâlpâia asemeni unei flăcări calme, asemeni unei picături de rouă căzută încet dintr-o frunză luminoasă asemeni unui vitraliu. Fotograful îl făcuse pe Bliume să păstreze lumina, imanent, înauntrul său – pe bucata de hârtie. Privind fotografia bătrânul se întrebă oare chiar aşa să fie, fie măcar într-un grad mai mic, ori fotografia asta era o sublimă eroare. Însa Scriptura, Talmudul şi filosofia îi spuneau că minciuna niciodată nu poate fi sublimă, iar sublimul este o floare ce poate fi gasită doar în cununa de flori a adevarului. În fotografie Bliume era inundat de lumină şi nu era el lumina iar chipul său era chipul unui om care a văzut. A văzut cum Elohim a aruncat din nou steaguri în ţărână şi a eliberat alţi robi, poporul său, sclavii secolului al douăzecilea, preoţi ai Dumnezeului Preaînalt şi oi de taiat fără colţi şi fără gheare ca să se apere. Oi care înving. Victime care înving. “Don’t let them grow again don’t let them learn again don’t let them roll again the trains of no return No No Don’t let them roll again the trains of no return yeah yeah we need the rain…”

                              -Ofra Haza… cea minunată, îşi spuse încet bătrânul Bliume.

                              “…don’t let them grow again don’t let them burn again don’t let them roll again the trains of no return don’t let them grow again don’t let them burn again don’t let them roll again the trains of no return…”, se auzea din maşina parcată langă gardul cimtirului înainte ca omul să închidă capota de deasupra motorului să se urce din nou la volan şi să plece. Iar în ochii lui Yisra’el se aflau stânci uriaşe şi ceţuri lăsate, picuri mari şi reci de apă şi şuvoaie de munte izbite de pietre mari şi colţuroase. Era frig. Era frig în privirea bătrânului şi Duhul Domnului Stăpânul se mişca pe deasupra muntelui. Inima lui Yisra’el era un munte înconjurat de ceţuri şi păduri umede şi răcoroase, iar ochii săi erau două stânci şlefuite de un şuvoi învolburat şi rece. Picurii de ploaie ce cădeau printre pietrele ude izbindu-se de apa liniştită a sufletului lui Bliume acoperind-o de cercuri lichide. Iar deasupra ploii şi a ceţurilor cerul era indescriptibil; albicios şi albastriu, şi undeva sus, deasupra povarnişului îmbrăcat în ceaţă, cu o pată de lumină în care uimit Bliume constată că se puteau distinge doua litere scrise cu lumină şi nori. Literele alef şi omega erau scrise în partea de sus a cerului din privirea lui Yisra’el cum a fost ea imprimata pe lentila aparatului de fotografiat. Privind fotografia color pe care o primise, Bliume se simţea de parcă era înconjurat de o pădure de brazi înalti de treizeci de metri cu scoarţa udă şi neagră. Şi în jur era atâta tăcere încât tăcerea se transformă în muzică, o muzică a cărei partitură era scrisă cu pietre şi apă, stânci, pământ şi ferigi verzi, genţiane şi jnepeni, lumină şi frunze mari aduse de vânt. Sunetul blând al unui pian ale căror clape erau apăsate de picurii de ploaie, mari şi păstoşi precum picăturile de acuarele amestecate cu multă culoare, amestecate cu frunze şi nori, cu ploi şi tăceri, cu iubire şi aşteptare, cu amintiri şi cu tăcerea lui Elohim chiar langa tine.

                             -“…Dumnezeul…”                          

                             Cele mai frumoase amintiri ale lui Bliume erau acelea cu Mary zâmbind sau citindu-le poveşti copiilor, cu părul ei castaniu închis rasfirat pe filele colorate ale carţii. Uneori stătea ore întregi la pian şi cânta sau doar stătea cu degetele pe clape. Pianul lui Mi era unul grozav, era un pian englezesc marca Elias River & Son făcut la comandă specială pentru prinţesa Grete von Habsburg a Austriei. Nimeni nu ştia cum pianul ajunsese aici şi cum schimbase orăşelele şi proprietarii în Transilvania. Mult de tot îi plăcea să cânte Iarna, sau Sonata Lunii sau Canonul în D compus de Pachelbel. Şi Mary cânta aşa frumos încât muzica aceea era ea iar Mary era frumoasă asemeni unei partituri pentru pian şi semăna mult mult de tot cu femeia din tabloul lui Marc Chagall Bella cu guler alb, având ochii mai frumosi decât ai actriţelor de cinema şi fiind mai frumoasă decât prinţesele din castelele Europei sau din poveştile cu zâne. Miriam era… Miriam era frumoasa asemeni zapezii, poate că asta o descria cel mai bine pe Mi. Mi era că atunci când cade zăpada şi e albă şi totul în jur e atât de alb asemeni unei rochii de mireasă împodobită cu petale de crini. Îşi amintea când stătuseră la Bucuresti şi Mary a lucrat la Palatul Regal, după război dar cand regele Mihai înca era în ţară şi odată şefa ei era bolnavă şi i s-a dat ei însarcinarea să şteargă de praf coroanele regale şi Bliume venise la ea la sfarşitul programului să plece împreună acasă şi Miriam şi-a pus coroana ce odată fusese a reginei Maria pe cap şi era atât de frumoasă împodobită astfel şi arată asemeni unei mirese evreice. Miriam era frumoasă. Şi nu era doar asta, Mary – domnişoara Hönig, iar mai apoi doamna Bliume era o femeie neobişnuită, asemeni unui porumbel cu aripile acoperite de petale. Odată, după război, îi făcuse lui Hanne un sandviş în care pusese pastă Nutella, care tocmai apăruse în Italia şi cumva făcuse şi ea rost de trei borcane, mai pusese branză topită Hochland de care iaraşi cumva reuşise să facă rost – înca peste România nu lasase în întregime Cortina de Fier -, şi mai pusese în sandviş felii de salam. Hanne a mâncat sandvişul în întregime şi i-a spus lui Felice  că fata asta trebuie să fie un suflet ales asemenea personajelor lui Hans Christian Andersen ori asemenea lui Andersen însuşi.

                               -“…cel…”

                               Sufletul lui Sufletul lui Yisra’el vorbeşte Domnului Stăpânul. Stăpâne, vino asupra noastră, printre noi. Vino, noi te aşteptăm precum dimineaţa roua aşteaptă lumina. Doar Tu eşti lumina noastra. Noi greşim atât de des şi te dezamăgim pentru că mintea noastra este făcută din lut. Te dezamăgim. Vino printre noi şi ajută-ne să Te vedem. Oh Stăpâne dacă doar Te-aş privi, Te-aş vedea.

Ajută-mă să Te văd, Elohim, Stăpânul Meu. Sufletul lui Yisra’el a tăcut căci a simţit pe Domnul Stăpânul, Elohim şi sufletul lui Yisra’el a tăcut.

                              -“…viu.”

Editeaza textul
0 votes, average: 0,00 out of 1 (0 voturi)
Trebuie sa fiti logati ca sa puteti vota.
Loading...

Scrie un comentariu

You must be logged in to post a comment.

ChatApasa aici pentru chat !+