Casa cu miros de frică
Proza Scurta
Veronica Baciu
februarie 9, 2017
0

     O casă în care moartea a luat tot …A rămas doar încremenirea. Deschid poarta cu grijă, deși  nimic nu se tulbură. Zilele trec impasibile peste tot ce-a rămas . Atâtea duminici și sâmbete și zile de luni și zile de Crăciun sau de Paște, fiecare cu obiceiurile și zvârcolirile a două- trei generații. Mă uit în jur și încerc să reconstitui scene și trăiri, miezul unei zile de duminică și gustul unei zile de luni, așa cum au fost ele odată .

    Intru în casă și deschid ușile una după alta …Nimeni nu mă mai întămpină de niciunde, toate  sunt la locul lor, dar sunt tot mai tăcute. Încerc să-mi amintesc frânturi de gesturi ..(.ultimul a plecat din casa asta în urmă cu două luni )…paharul  pe polița de lângă  chiuvetă și papucii rămași în locul de folosință –nimic nu le mai mișcă. Florile din ghivece au înghețat, sunt acum doar niște tulpini uscate .

    Nu miroase a nimic pentru ca frigul nu are miros. Înainte mirosea a frică și când moartea se arăta cu puteri mai sleite, apărea ura cu nervozitatea ei fierbinte. Câtă tensiune și zbucium în sufletul lui greu, zvârcolindu-se în spaimele adevărurilor fără scăpare . Când mori, dispari, și tot ceea ce ai făcut de când ești pe pământ -orice gest, orice gînd, orice intenție – din clipa premergătoare nu mai au nici un rost, ca și când nici n-au fost.

     Am privit de atâtea ori spaima în ochii tăi, strigătul lor de ajutor, îți aud și acum respirația întretăiată de efortul de a fi încă viu. Mă gândesc ce mi-ai putea spune acum, înciudat de propria-

 -ți moarte, care din grijile tale ar răsări cea dintâi, pe ce te-ai enerva cel mai tare, cu ce zvonuri de dincolo m-ai speria știind că niciodată n-am stat prea bine cu îngerii și mai ales, știu că n-ai conteni să mă învinovățești  pentru că exist și pentru că ai murit, dar și pentru că moartea există . Și doamne cât mă doare! Și pentru că nu mai ești și pentru că ați plecat pe rând și m-ați lăsat singură cu toată durerea . Incă mai primești facturi de gunoi și apa a-nghețat în paharul uitat  și frigul a  înțepenit toată casa.

   Inchid și plec. Simt nevoia să risipesc, să  spulber ceața groasă ce- mi stă lăsată pe suflet. Cum aș putea să las totul în urmă ? Atâta timp cât am nevoie să înțeleg, trecutul e pasărea neagră ce nu poate să-și părăsească cuibul . Mă întâmpină întinderea albă a drumului. Înregistrez tot ce văd,  frământând  cuvintele ce-mi vin ca niște muzici uitate. A nins și zăpada e multă și albă…

Autor: Veronica Baciu

 

 

Editeaza textul
0 votes, average: 0,00 out of 1 (0 voturi)
Trebuie sa fiti logati ca sa puteti vota.
Loading...

Scrie un comentariu

You must be logged in to post a comment.

ChatApasa aici pentru chat !+