Cercelușii bucălați
Poveste
Dorina64
iunie 12, 2017
0

Obosit să privească spre copiii pofticioși, stăpânul s-a cățărat în cireș pentru a oferi acestora zemoasele fructe. Sacoșa e aproape plină. Câteva, mai zvăpăiate, au reușit să evadeze în iarba pufoasă.

– Pssst. Fugiți!

Insistentul mesaj ajunge rapid în iarbă, unde bobițele de un roșu aprins se întind, încercând să-și revină din proaspăta căzătură. Adierea firicelelor de iarbă le ajută să se ridice. Își scutură hăinuțele de praf, își aranjează părul și privesc în stânga și-n dreapta pentru a descoperi de unde s-a auzit vocea care le-a semnalat pericolul. Se uită una la alta dezamăgite în timp ce o altă surată, lovindu-se cu fundulețul de pământ,  li se alătură. Ca la o comandă, toate ridică privirea și zăresc fosta lor locuință.  Enigma disperatului mesaj se spulberă când observă plăsuța plină de cireșe în captivitate. Deci e real. Sunt în pericol. Trebuie să facă ceva. 

– Nu plecăm fără voi, decide Ica, cea mai înaltă dintre cireșele din iarbă.

– Noi nu mai avem nici o șansă! Vom sfârși în gurița unui prichindel sau mai rău, în borcanul cu dulceață. Însă voi veți putea analiza parcurile, locurile de joacă și ați putea merge chiar la școală.

– La școală? Cine a mai auzit una ca asta? N-ați căzut încă-n alcool, dar parcă sunteți bete! spune o cireașă în timp ce rupe un fir de iarbă.

– Nici vorbă, protestează alta, în timp ce-i aruncată în plasă peste celelalte.

– Are dreptate, piticania! Ce putem face aici în iarbă? Putem sfârși sub talpa stăpânului sau dacă nu ne bagă nimeni în seamă, soarele ne va usca obrăjorii. N-ar fi păcat? concluzionează tot Ica.

Hotărâte să înfrunte situația, cireșele din iarbă se adună în careu pentru a stabili un plan. Își aleg și un conducător, apoi pornesc la drum. Ies din curtea în care au fost găzduite și pășesc pe trotuar până când un muc de țigară le apare în cale:

– Țanțoșelor, unde mergeți așa gătite?

Să-l bage în seamă pe vagabond? Sau… mai bine să-și continue drumul ca și când acesta nu există.

– Hei, cucoanelor sunteți surde?

– Nicidecum, silabisește o cireșică mai cruduță, însă nu vorbim cu străinii.

– Am putea face cunoștință. Eu sunt Zeno și sunt stăpân peste praful de pe acest trotuar.

– Auzi la el! Stăpânul prafului? Ha,ha, ha.

– De ce râzi de mine, domnișorică. Crezi tu că e ușor să fi stăpânul prafului? În fiecare dimineață sunt nevoit să-mi ascund subalternii de vijelia măturii. După ce cumătra pleacă, revenim.

Rămasă în urmă, se grăbește să treacă strada pentru a-și ajunge camaradele din urmă.

– Stai, strigă la ea Zeno.

Cum să asculte ea de un muc de țigară? Aleargă, fără să observe că se schimbase culoarea verde a semaforului.

– Auuuu…

Și viața micuței sfârșește sub o roată grăbită.

Toropite de căldură, cireșele aleargă spre parcul din apropiere în speranța că vor găsi o cișmea cu apă. Codașele se încurcă printre trecători și mai-mai să se tamponeze cu o mogâldeață gri din trupul căruia s-a dezlipit o bucățică ce s-a agățat de talpa pantofului unui bătrân.

– Nu ți-e rușine, mi-ai rupt spinarea, boșorog chior!

– Alo, domnu’, de ce jigniți trecătorii?

– Cine ești tu, să-mi faci mie observație? Eu sunt Gumelică și coordonez această alee. Nimeni nu mișcă fără știrea mea!

– Sunt o cireașă excursionistă, dar civilizată.

– Ei, tu. Aici e teritoriul meu. Nu-ți convine, fugi în iarbă, spune guma de mestecat îmbrăcată în mâzgă.

– De ce mă alungați?

– Politețurile nu-și au locul pe aleea asta. Caută în altă parte!

Și cireașa, pierzându-se de suratele ei, se ascunde în iarbă. O lacrimă udă pământul uscat, în timp ce gândurile-i schițează întrebări. „De ce este răutate în parc? Și groaznicul miros de unde vine?” Răspunsurile însă se lasă așteptate. Nu și surioara micuței care o caută cu disperare.

– Hei, Ara, trezește-te. Dacă mai zăbovim mult în iarbă ne pierdem de trupă…

– Ce trupă, roșcovano?

– Care-i treaba dumitale? Chî! Chî! Chî!

– Ai schimbat țigările? zice răhățelul Ehu.

– Eu? N-am fumat niciodată. Dar lăsați-mă în pace. Sora mea se prăpădește și dumneavoastră, cu mirosul ăsta înțepător, mă încurcați. Puf! Uax…

– Ce vină am eu? Cățelul care m-a eliminat nu-i atent la ce consumă.

– Oh, păstrați, vă rog, distanța. Altfel mor!

– Ce-mi pasă mie? Nu mă pot mișca. Tu ai venit pe teritoriul meu, nu eu te-am căutat!

– Blah, blah…

– Îmi murdărești haina. Dis-pari!

Și cireașa, intoxicată de miros și speriată de propria vomă, o ia la goană uitând că sora ei zace fără suflare în iarba de lângă răhățelul Ehu. Ajunge lângă o cișmea își clătește gurița, apoi se spală pe față. Revigorată, dar totuși ostenită, adoarme în spatele pompei de apă.

La marginea parcului, nebunaticele cireșe se așează pe o bancă să-și tragă sufletul. Epuizate, cu căpșorul în balans, majoritatea au trecut în lumea viselor. Câteva, lunecând, zac fără suflare în iarba cărnoasă.  Ica constată lipsa multora. Când se decide să le numere, constată că excursia lor e pe cale să eșueze, cireșele înjumătățindu-se. Să le urnească de pe bancă? Nici vorbă.

Îi vine în minte un cuvânt magic: „siguranță”. De fapt asta căutau când au evadat din curtea stăpânului cireșului. Au crezut că pot trece neobservate prin parc, însă s-a adeverit că s-au înșelat. Ce voiau să afirme surorile lor acaparate în sacoșă prin posibila lor direcționare spre școală? Nu vor afla doar dacă vor trăi și experimentul „școală”. Ușor de zis, însă cum vor descoperi școala. Și cine le va permite să pătrundă în interior? Cum se vor acomoda cu elevii, cu profesorii? Enigme și variante nedigerabile. Totuși, în spiritul aventurii, merită încercat.

– Plecăm la școală, afirmă Ica.

– Cum? De ce? întreabă câteva cireșe ofensate de faptul că nu mai pot lenevi la umbră.

– Copiii ne iubesc și vom fi în siguranță.

– Iubire? De abia așteaptă picii să-și înfigă dințișorii în miezul nostru zemos. Eu nu plec!

– Nici eu!

Doar trei cireșe s-au ridicat în tăcere de pe băncuță și așteptau semnalul de plecare. Fie ce-o fi, vor merge la școală!

– Plecăm?

Cele trei surate dau afirmativ din cap, temându-se să nu fie apostrofate de viermănoasele de pe bancă. Conducătoarea grupului face câțiva pași, gesticulând cu mâna dreaptă să o urmeze. Pe trotuar e liniște și curățenie. Merg încet, în tăcere, până când în depărtare zăresc un copil cu ghiozdănelul în spate. Aleargă ușor, urmărindu-l pe micuț. Alți și alți copii vin din toate direcțiile. Cireșele, ascunse în tufe, privesc nedumerite veselia lor. O fetiță mai ageră, cu tableta în mână, filmează împrejurimile. Un cadru și încă un cadru, apoi se oprește.

– Uf, ne-a descoperit! spune o cireașă în timp ce, de frică, se îmbrățișează două câte două.

– Uau, ce cerceluși frumoși! Și parcă-s vii…

Și cireșele, după scurta lor experiență de viață, reușesc să descopere iubirea, nu la școală cum au fost îndrumate, ci atârnate de urechiușele fetiței.

Acolo le veți găsi și voi, an de an, dragi copii, pe cele mai curajoase cireșe. Iar dacă nu vă veți întâlni cu fetița noastră, căutați cercelușii bucălați la începutul verii fie în sacoșa bunicii când sosește de la piață, fie în castronelul cu fructe așezat de mama pe biroul vostru lângă laptop, cărți și caiete. De voi depinde să le transformați monotonia staționării în bucuria de a deveni podoabele inocenței.

Editeaza textul
0 votes, average: 0,00 out of 1 (0 voturi)
Trebuie sa fiti logati ca sa puteti vota.
Loading...

Scrie un comentariu

You must be logged in to post a comment.

ChatApasa aici pentru chat !+