Cercul (Concursul 1)
Poveste
alex2x
martie 30, 2017
0

…Trecuse vreo lună de şcoală. Ne obişnuiserăm unii cu alţii, învăţătoarea ne devenise dragă, cu toate că uneori era aspră cu noi.

Şi azi, joi, mă duc vesel dimineaţa către şcoală. Muşc cu poftă dintr-un măr şi cobor cu pas săltat, cu ghiozdănoiul în spinare, pe strada pietruită ce coboară lin spre şcoală… Dintr-o dată, simt o senzaţie grozav de neplăcută în gură… şi ceva îmi scrâşneşte urât de tot printre măsele. Mă opresc din mers şi din mestecat şi dau cu limba … Scuip… Simt un gol în partea din faţă, unde trebuia să am doi incisivi…Mai aveam doar unul! “Ioooi! Nu mai am dinte!!!” gândesc îngrozit şi dau să-l caut cu degetele prin gură… Îl gasesc dosit între măsele şi falcă… “Poate că pot să-l pun la loc!”, gândesc eu disperat… Încerc să-l potrivesc cu mâna în locaşul din care ieşise – nici un rezultat! Dintele îşi făcuse datoria, dintele putea să plece! Nicidecum n-am reuşit să-l fac să mai stea la locul lui… Pornesc din nou la drum spre şcoală, necăjit. ”Acum ce-o să mai rîdă de mine!… Şi pistruiat, şi ştirb!”.

Necazurile nu se sfârşiseră aici. Când am ajuns la şcoală, bineînţeles că întârziasem şi învăţătoarea mă luă în primire:

-Pe unde ai umblat mă’ nătărăule, ai tăi te trimit la şcoală ca tu să umbli lela pe străzi? De ce ai întârziat?

 Pe lîngă trauma ce-o suferisem, poftim! acum mai trebuia să ascult şi prelegerile învăţătoarei!…Am tăcut ca peştele-n apă. Nu eram eu vorbăreţ de felul meu, dar acum că nu mai aveam nici dintele-n gură şi n-aş fi scos o vorbă chiar de m-ar fi picat cu ceară! “O să mai vorbesc io când mi-o creşte dintele la loc!”, gândeam supărat în sinea mea.

Învăţătoarea, văzând că sunt complet mut şi că nu are cu cine vorbi, îşi închipui probabil că sunt foarte pătruns de gravitatea faptei ce-o săvârşisem, că mă căiesc adânc, aşa că-mi dădu drumul la locul meu în bancă, fără alte comentarii.

Prima oră – ora de matematică. Deocamdată făceam doar “recapitulare” la cunoştinţele “imense” pe care le dobândisem la grădiniţă… Învăţătoarea începuse de ceva vreme să ne ridice în picioare “la răspuns”, ca să vadă cam cât ne duce capul… Eu reuşisem să evit până acum să fiu scos “la răspuns”, pitindu-mă în bancă precum într-un tranşeu. De fiecare dată cînd ne punea învăţătoarea o întrebare la care să-i dăm răspuns, mereu îi ocoleam privirea… Nu că n-aş fi ştiut, dar încă nu-mi rezolvasem problema cu tracul. Până să apuc eu să dau un răspuns, mă bâlbâiam de le ieşeau colegilor lacrimi în ochi de râs, iar restul orei era compromisă … Aşa că, după vreo două tentative de-a mă scoate şi pe mine la răspuns, amândouă sfârşite cu căte cincisprezece minute de hlizeală în toată clasa, între mine şi învăţătoare se stabilise un acord tacit: ea nu mă mai scoate “la răspuns”, eu tac şi stau “cu mîinile la spate” cuminte, fără provocări.

Azi, însă, acordul căzu datorită întârzierii mele de dimineaţă…

-Ceeee figurăăă geeeometricăăă aveeeem noooi aaaici? întreabă tărăgănat învăţătoarea îndreptănd arătătorul (un băţ lung cu care ne mai şi atingea uneori peste fund) către un cerc lipit pe perete printre alte figuri geometrice: pătrat, dreptunghi, romb… Vezi, doamne, noi poate nu înţelegeam bine dacă n-ar fi tărăgănat vorbele…şi, pe deasupra, era atît de simplu! Un cerc! “Cine nu ştie cum arată un cerc?” îmi zic în mintea mea, gândind că poate vrea să râdă de noi cu întrebări aşa de simple…

Dar învăţătoarea nu voia deloc să râdă… Chiar voia să vadă dacă noi ştiam ce e ăla un cerc… Şi se uita curios de lung spre mine, iar eu îmi uitasem privirea agăţată de ochii ei, contrar bunului meu obicei de mă uita pe pereţi…

-Săndel, ia zii tu! Ceeee figurăăă geeeometricăăă aveeeem noooi aaaici?

Hait! Am sfeclit-o! Cum să răspund chiar eu? Fără dinte? Mă ridic încet în picioare, dând din cap de la stânga la dreapta, mut ca un peşte.

-Săndele, lasă fiţele şi zii odată! Ceeee figurăăă geeeometricăăă aveeeem noooi aaaici? Să nu-mi zici că nu ştii, că nu ştiu ce-ţi fac! mă ameninţă învăţătoarea pornită pe mine.

Eu tac în continuare clătinând din cap perseverent… Clasa deja aşteaptă cu sufletul la gură continuarea evenimentelor. Nimănui nu-i vine să creadă că există cineva, adică eu, care să nu ştie ce e un cerc!

-Mă’ copchile, tu mă exasperezi! Zii odată! insistă învăţătoarea.

-…Serc! suflu eu dintr-o dată prin gaura unde-mi fusese dintele.

Învăţătoarea rămase perplexă, fără grai, cu gura căscată. “Ăsta-i prost grămadă!” cred că gândea ea… Toată clasa izbucni într-un hohot de râs magistral ce se auzi pînă-n stradă.

-…Cum serc mă’ tâmpitule? Ăsta-i un cerc, cerc îi zice, mă’ dobitocule, nici atâta nu ştii? Repetă după mine: cerc!

-…Serc! zic eu din nou, pentru că încă nu mă obişnuisem cu dintele lipsă şi nu puteam vorbi corect… Ca să fiu mai explicit, rânjii către tovarăşa învăţătoare, care în sfârşit văzu cauza defectului meu de vorbire…

-Bată-te norocul să te bată! Tu eşti ştirb, mă’ Săndele, mă! De-aia nu poţi vorbi cum trebuie! Ha, ha, ha! se înveseli dintr-o dată învăţătoarea…

-Îhî! zisei eu…

-No stai jos, mă’ copchile! Hai că-ţi dau pace, nu te mai chinui!

Mă aşezai fericit în bancă, urmărit încă de privirile râzătoare ale colegilor…

-Ştirbul! Ştirbul pistruiat! îi auzeam şoptind în spatele meu, icnind înfundat de râs… dar mie nu-mi mai păsa! Eram fericit că scăpasem de scos la tablă şi “la răspuns” pentru o bună bucată de vreme… 

 

 

Editeaza textul
0 votes, average: 0,00 out of 1 (0 voturi)
Trebuie sa fiti logati ca sa puteti vota.
Loading...

Scrie un comentariu

You must be logged in to post a comment.

ChatApasa aici pentru chat !+