Cheia (Concurs 1)
Poveste
alex2x
aprilie 1, 2017
0

Între cele vreo zece blocuri recent construite, chiar la intersecţia străzilor dintre ele, era o cojmelie anostă din carton presat gri, cu ferestre mari vopsite în verde ţipător… Ăsta era magazinul alimentar ce deservea toată zona. Noi îi ziceam “la chioşc”. De-a lungul “faţadei”, pe sub ferestrele mari, avea o tejghea lustruită de coatele miilor de cumpărători ce le frecaseră până să ajungă la gemuleţul minuscul pe unde se făcea servirea. Ca să ajungi la tejghea, trebuia să urci cinci trepte lungi cât magazinul. Pe treptele astea stăteau oamenii la coadă pentru a cumpăra pâine, lapte, ulei, zahăr sau alte alimente… Când apărea duba cu pâine, coada era demult formată. În general, statul la coadă era sarcina copiilor mai mari, ai căror părinţi erau la servici.

Mama mă luă cu ea la magazin după pâine, pentru că n-avea cu cine să mă lase în grijă acasă. Eu eram departe încă de vârsta când să primesc o astfel de sarcină… Până să stea ea la coadă, ca să nu mă plictisesc, îmi dădu cheia de la casă, legată cu o sfoară, să am cu ce să mă joc…

-Să ai grijă de ea! îmi zise. Vezi că-i cheia de la casă, să n-o rătăceşti!

-…Daaa, daaa…

Apoi, mama îşi văzu în continuare liniştită  de poveştile de cartier cu ceilalţi clienţi de la coadă.

…Eu îmi văd şi eu liniştit de joc, trăgându-mă uşurel, pas cu pas, către blocul de lângă chioşc, unde ochisem o bicicletă sprijinită de perete … probabil a cuiva care stătea şi el la rând…

“Oau! Ce bicicletă…! Ce ghidon strălucitor! Ioi! Are şi claxon…”. I-am tras câteva claxoane la bicicleta omului…

-Măi copchile, fii cuminte! mă apostrofă mama. Lasă bicicleta-n pace!

Eu mă prefac că nu aud, nici nu întorc capul, ca să nu mă cheme … Sper să mă lase lângă bicicleta interesantă.

Cam în dreptul nasului, puţin mai sus, văd că bicicleta are o chestie ca un portofel … Mă dau şi-o deschid binişor, are o deschizătoare simplă … răsucesc doar… şi gata! …am acces deplin la conţinut. Înăuntru erau o mulţime de chei pentru reparat bicicleta, cu o mulţime de găurele de diverse dimensiuni… Habar n-am ce logică nefastă mă făcu să introduc şi cheia de la casa noastră în portofelul bicicletei! …Probabil oi fi gândit că cheie la cheie trage?… Şi, stupoare!… proprietarul bicicletei se apropie nonşalant de aceasta, iar eu care încă n-o prea rupeam bine pe româneşte, începui să îngân pe limba mea, disperat că va pleca cu cheia mea:

-…Cheta! … cheia!… Cheta! …Cheia!… nici cuvintele, câte le ştiam, nu-mi mai veneau pe limbă!

Omul crezu probabil că vorbesc cu el doar din dorinţa de socializare, aşa că se sui pe bicicletă, îşi încărcă plasele cu cumpărături, şi dus a fost! Iar eu am rămas nătâng, cu ochii în zare după bicicleta ce plecase cu cheia mea pe care mi-o dăduse mama … “Doar n-o fi mare bai!” mă încurajai singur…

Mama veni bine dispusă spre mine, cu pâinea în mână:

-Hai Săndele, să mergem acasă să termin mâncarea, că imediat vine tata de la servici.

Am agăţat-o repede de mână şi am pornit amîndoi veseli spre casă. În faţa uşii:

-Hei, dă-mi cheia să deschid! ….

Eu nimic…

-…Măi copchile, nu te prosti! Hai că n-am chef de glume, dă cheia să intrăm în casă!

-Da’… fără cheie nu putem intra? întreb eu nevinovat …

-Cum să intrăm fără cheie? Nu vezi că-i uşa închisă?

“Aha! Deci ăsta-i rolul cheii!” mă gândii eu instant. Mare descoperire!

Mama se apucă să mă cotrobăie prin buzunare, prin haine, peste tot, dar cheie ioc! Până la urmă se convinse că n-o mai aveam…

-Da’ ce-ai făcut cu ea, măi copchile? Unde-i cheia?

-… Cheta! … Cheia!… Cheta! i-am zis triumfător, bucuros că am totuşi o explicaţie şi că  poate dacă-i zic mamei ce rezolvasem cu cheia, ea va găsi o soluţie să intrăm în casă … Deja, de dincolo de uşă, se auzea oala clocotind pe aragaz …

-Cum zici? … Doară n-ai băgat-o-n portofelul bicicletei!!! îmi zise mama îngrozită…

-Ba da! I-am zis eu, fericit că mă înţelesese.

-Şi-acum ce facem? se întrebă ea neajutorată. Cum intrăm în casă?

…”Io să ştiu?…Io-s mic…”

 După oarecari frămîntări, mama găsi o soluţie.

-Hai să mergem la vecina Ana, de-aci de la casa de lângă bloc… Sigur trebuie să aibă o scară, doar are grajd şi vaci!

Zis şi făcut! Fuga, la tanti Ana după scară! Într-adevăr avea o scară cu care se căţăra în podul şurii, suficient de lungă ca să ajungă de jos şi până la fereastra noastră de la bucătărie de la etajul întăi… Mama împreună cu doi băieţi mai răsăriţi din blocul vecin au sprijinit scara de pervazul ferestrei de la bucătăria noastră, iar unul dintre ei, Marin, se sui uşurel până sus… Noroc că era deschisă! … Prin fereastră deja ieşea un fum albicios, cu iz de fasole făcută scrum… Marin se strecură înăuntru şi deblocă yala, iar noi, fericiţi, am putut intra în casă … Fericit mai mult eu, pentru că mama se albi la faţă când văzu proporţiile dezastrului…

-Mă copchile, unde eşti, pun io mina pe tine! Acu’ trebuie să văruim din nou bucătăria!

Fumul greu de fasole arsă se împrăştiase prin toată casa, impregnând chiar şi pereţii… Iar eu stăteam cuminte la adăpost, ascuns sub masă… şi n-am ieşit de-acolo vreo două ceasuri, pînă s-au mai liniştit spiritele!

“Oare ce-oi mai fi greşit?”

 

Editeaza textul
0 votes, average: 0,00 out of 1 (0 voturi)
Trebuie sa fiti logati ca sa puteti vota.
Loading...

Scrie un comentariu

You must be logged in to post a comment.

ChatApasa aici pentru chat !+