CONFESIUNEA
Proza Scurta
Marian Ilea
iunie 13, 2017
0

CONFESIUNEA

Crochiu de Marian Ilea

Cînd aveam zece ani împliniţi mă jucam toată ziua cu Zimike şi cu fratele ei Laici. Zimike împlinise opt ani, Laici era prea mic pentru jocurile noastre de pe toată Valea Chiuzbăii. Zimike asta era fata lui Kalman care avea cabinetul veterinar la ieşirea din Baia-Sprie. De acolo începea Valea Chiuzbăii şi ţinea pînă-n Chiuzbaia. Laici îşi făcea treburile în scutecele pe care Zimike le spăla în rîu. Nu lăsa pe nimeni să facă munca asta. Mergeam cu ea şi-i căram săpunurile Cheia. Era înăltuţă, dreaptă şi frumoasă. Kalman era şeful, soţul şi medicul veterinar de pe Vale. Zaira îi era nevastă. Nimeni de pe Valea Chiuzbăii nu mai auzise astfel de nume. Ne-am obişnuit cu ele. Oricine venea la Kalman cu un viţel bolnav pleca bucuros că viţelul s-a făcut bine. Kalman nu primea ciubuc. Iarna stăteam cu Zimike, după săniuş, în camera mare a lui Kalman. Ne încălzeam la soba de teracotă albă. Laici era mic și purta o pereche de ochelari rotunzi.

Într-o după-amiază a lunii august l-am ajutat pe Kalman să scape de iedera întinsă pe pereţii casei. Se urcau şerpii pînă-n pod, coborau în cameră şi-l speriau pe Laici, care plîngea pînă i se abureau ochelari. Iedera era vinovată.

Kalman m-a învăţat multe. Urcam împreună înspre Dealul Minei. Cînd ni se făcea sete pîndeam caii. Mergeam după ei. „Dintr-o apă rea ori murdărită calul n-o să bea, Laurenţiu. Bea calul întîi, apoi ne adăpăm şi noi”, zicea Kalman. Zimike mi-a devenit, mai tîrziu, nevastă. Kalman a ajuns să-mi fie socru, Zaira soacră, ochelaristul Laici cumnat. Aşa s-au rînduit lucrurile.

Kalman, socru’, avea pus deoparte cîte un zîmbet pentru oricare încruntat, o vorbă bună ori o mîngîiere pentru oricare om de pe Valea Chiuzbăii.

„Noapte bună vă doresc, cu vise împlinite, liberi şi fericiţi pînă cînd o să vă zic bună-dimineaţa”, îi saluta Kalman la cîrciuma de pe Valea Chiuzbăii pe toţi minerii. „Socru-tău e un om bun, Laurenţiule, ai fost norocos”, îmi zicea tata.

Kalman avea noroc la toate hainele. Nu se îmbrăca niciodată cu din alea negre. Dacă-l supăra careva se îngălbenea la faţă de parcă ar fi făcut icter. Soacra Zaira îi zicea: „Kalman, fii dulce la vorbă și n-o să te temi de nimic”.

După ce au apărut în Baia-Sprie magazinele Lidl şi după ce Zimike şi-a făcut cumpărăturile acolo, socru’ Kalman ne-a arătat că merele ori perele cumpărate nu-s atinse de vierme şi nu vor fi atinse vreodată. „Dacă şi viermele ocoleşte fructele astea, de ce să le mănînce omul?” La fel ne-a zis de ciuperci, că nu stau gîzele prin preajma lor. „Mîncaţi numai fructe atinse de viermi şi ciuperci pe care se odihnesc gîzele, Zimike”, ne zicea Kalman.

Zimike ne-a învăţat să mîncăm mult verde. Aşa şi-a crescut băiatul. L-am botezat Raimond. Şi azi are picioare puternice şi inimă rezistentă pe-acolo pe unde umblă. De la verdele pe care i l-a dat Zimike de mîncare i se trage.

Soacra Zaira mi-a spus: „Măi, Laurenţiu, să nu semeni cu Kalman, care-i mai bun pentru alţii decît pentru el”. Am ascultat-o. Raimond a ajuns lat în spate dar cu unghiile de la mîini moi. O babă de pe Vale mi-a spus că băiatul va avea noroc mare la drum lung dar că nu o să aibă prieteni că-i cu ochii verzi. „Cînd ţi s-a născut Raimond, Laurenţiu?”, m-a mai întrebat aia. „Noaptea, cînd să se nască?”, i-am răspuns. „De-aia noaptea ca să fie bogat”, mi-a mai spus. Am hîşîit-o de lîngă mine. Ceva dreptate a avut baba aia. Îmi amintesc că a iuţit pasul de lîngă mine, prinzînd a scuipa mult şi a tuşi tare. Raimond a umblat pe la şcoli pentru că-i plăcea matematica. După ce s-a însurat în Canada, nevastă-sa îi zicea din ceas în ceas: „So beautiful, Raimond, so beautiful”. Treaba ei. Eu îi zic lui Zimike şi lui Laici cumnatu’ că pentru noi cea mai grozavă zi este cea de mîine cînd o să muncim cu sîrg şi o să mîncăm pînă la şase seara, după aia o să răbdăm foame, că aşa zicea Kalman că-i sănătos. Şi cînd mîine devine azi, apare o altă zi de mîine. Şi tot aşa.

Îmi place să mă plimb pe Valea Chiuzbăii pînă intru în Chiuzbaia. Prin curţile caselor văd multe femei, mă uit la ele, le studiez mişcările. Toate îmi plac, deşi o iubesc numai exclusiv pe Zimike.

În Chiuzbaia am mulţi prieteni, nici în Baia-Sprie nu duc lipsă de ei, dar îmi place să stau cu nevasta şi apoi să privesc singur cioatele şi lemnele.

Socru’ Kalman a murit liniştit. Şi soacra Zaira la fel. Au văzut că ginerele Laurenţiu munceşte cu seriozitate şi se ţine de cuvînt. Cu timpul am ajuns să fiu cel mai cunoscut din familia mea.

Cînd era copil de şcoală, Raimond aducea apă de la un izvor ca să facem ceai, îi plăcea să îl bea fierbinte. Eu, cînd am fost copil, de pe la nouă ani, nu-mi mai cădea dalta din mînă. Uite-aşa se lipea de palmă şi ciopleam bote ori scînduri ori lucram în cioate de parcă aş fi vrut să apară ceva ascuns în ele. Femeile de pe Vale veneau să le înstruţez botele de Sfintele Sărbători şi să le cioplesc în ele capete de lupi. Stăteau la coadă în curte. „Fă-mi şi mie, Laurenţiu, şi mie să-mi faci că-s aicea sărbătorile”, ziceau. Din banii pe care-i primeam, tata mi-a făcut cadou o trusă cu unsprezece dălţi din oţel pe care scria Solingen. Scule de înaltă clasă pe care le mai am şi azi.

Cînd m-am însurat cu Zimike, m-am şi angajat la mină. Acolo era altă muncă. Împingeam vagoanele pe haldă pînă am ajuns să perforez frontul ca miner. Am muncit ani buni. Pînă am zis că-i gata, că ho, Laurenţiule, că-i de cîţiva ani libertate, că a crăpat şi Ceauşescu şi că mai muncesc numai pînă se sparg cizmele şi că pun apoi perforatorul în cui. Într-o miercuri, pe schimb de noapte, a intrat apă în cizma de pe piciorul drept. Am mai lucrat pînă vineri. Joi am auzit că-i moda să te laşi de la mină ca să capeţi salarii multe şi compensate de la fraierii de la guvern. Adică era moda aia ca să nu lucrezi şi să te plătească bine pentru treaba asta.

Aveam un prieten la serviciul personal de la mină. I-am oferit gratis o botă cioplită ca lumea, l-am întrebat de compensate, m-a lămurit cum se face, şi i-am spus: „Bagă-mă şi pe mine să primesc bani”, că altfel mă lăsam de munca asta pe gratis.

Aşa s-a şi întîmplat. Din compensate am aranjat o filigorie, grădina, atelierul de cioplit şi casa.

Am auzit că sunt în oraş grădinari care pot vorbi cu florile şi că lumea rîde de ei. Eu zic că e adevărat. Cînd văd o cioată, pot povesti cu ea două-trei zile, pînă o încarc într-o căruţă şi o duc la atelier. Noaptea o visez . Dimineaţa mă şi apuc de treabă, pînă găsesc forma care doarme-n cioată. O dată l-am scos pe Cristos cioplit fain, altădată pe Fecioara Maria. I-am dat cu ulei de in. Parcă erau vii, aşa că le-am pus în grădina din faţa casei.

Pînă-n Chiuzbaia şi Baia-Sprie s-a auzit de casa cu Isus Cristos şi Fecioara Maria. Veneau oamenii ca la o minune. Se închinau şi îşi făceau cruci. Din cioatele alea apăruse o dovadă a credinţei mele. Erau proprietatea mea şi am arătat-o oricui. Oamenii treceau prin faţa grădinii mele cu speranţă, că doar era un lucru bun să ai la ce să te poţi închina. A venit şi-un popă dintr-un sat care m-a chemat în drum, zicînd: „Nenea Laurenţiu, nu cred că-i permis dacă n-ai aprobare de Sus, lucrările astea trebuie puse-n biserică”. „Ăştia care trec pe lîngă ele, părinte, cred că-s la fel de sfinte ca-n biserică”, i-am răspuns. „Ele sunt  ieșite din credinţa unui om apreciat aici, pe Valea asta”, am continuat. „Cred că regula bisericească interzice aşa ceva”, mi-a mai spus. „Da’ nu eşti sigur, părinte”, am încheiat eu, zicînd: „Doar crezi şi asta nu-i de ajuns”.

Nevasta Zimike mi-a spus să nu mă pun cu popa şi să duc Cristosul şi pe Fecioara Maria la cimitir, la căpătîiul lui Kalman şi al nevestei lui, Zaira. N-am ascultat-o pe Zimike şi bine am făcut.

Pe vecinul nostru îl cheamă Ilaşcă Gligor Modest. E un ţigan înalt şi bine făcut, are două fete, pe Portocala şi pe Lămîia, şi un băiat, pe Semafor. Ilaşcă a muncit la Viena. Într-o zi m-a întrebat peste gard: „Laurenţiu, se poate cîştiga un ban cinstit în ţara asta, că n-aş mai merge aiurea?”. L-am luat ucenic de cioplitor.

Portocala şi Lămîia vin cu el în atelier şi se plîng că umblă oamenii să le violeze. Semafor e plecat la muncă în Portugalia. „Te învăţ să găseşti cioate, Ilaşcă, să-mi faci concurenţă”, i-am spus ucenicului.

Am cioplit din cioatele găsite: ciobani, preoţi, vaze în care am pus flori. În filigorie am muzeu în care vin vizitatori şi cumpără. De cînd am ajuns meşter popular în Asociaţia Meşterilor Populari din Baia-Mare, mă caută străini de ţara noastră. Vînd şi cîştig bani buni. Prin tîrguri, pe unde umblu cu sculpturile, am povestit cu alţi meşteri populari. Un bătrîn mi-a spus că eu trebuie să fac un dac bătrîn dintr-o cioată de stejar. Am şi găsit cioata şi m-am apucat de treabă. L-am şi chemat pe meşterul ăla care avea maşină. A venit în filigorie, s-a uitat la dacul scos ca formă din stejar, că era aproape gata, şi mi-a zis: „Măi, Laurenţiu, îl văd şi-mi vine să-i zic: aşază-te cu noi la masă”.

Un dac din cioată de stejar, dat cu ulei de in, stă nemişcat şi şase sute de ani. Rezistă. După o săptămînă de la vizita aia, a şi venit un ştab din Baia-Mare, împreună cu preşedintele Asociaţiei Meşterilor Populari, să vadă dacul cel bătrîn. „Unge-l cu ulei de in, Laurenţiule, că-l cumpără domnul ăsta”, mi-a zis preşedintele Virgil. „O să-l ung zilele astea”, i-am zis ştabului. „Unge-l, unge-l, că aştept acuma şi-l duc”, mi-a răspuns ştabul.

Am executat comanda. Am cerut o mie cinci sute de euro pe lucrare. Mi-a dat o mie şi o sută. Am dat mia aia lui Zimike şi suta mi-am ţinut-o să-l sărbătoresc pe dacul bătrîn la crîşmă.

Cînd pornesc către tîrguri împreună cu ucenicul Ilaşcă Gligor Modest, le luăm ca ajutoare pe Portocala şi Lămîia. „Haideţi, că o să vrea să vă violeze tot tîrgul ăla”, zice cu năduf ucenicul. „Mergem, tată”, îi răspund vesele fetele. Vindem sute de linguri şi polonice din lemn. Dacă te uiţi la o lingură din asta şi o pui într-o oală cu ciorbă clocotindă şi apoi guşti, nu te frigi la gură. Lingurile scumpe, din silicoane ori metal, te fac să guşti ciorba şi să umbli cu gura opărită.

Ucenicul Ilaşcă zice să ne apucăm şi de tîmplărie. Pentru aşa ceva sunt tîmplari, nu meşteri populari. Tîmplăria e egală cu zero în faţa artei lemnului. „Din cioate faci bani şi cureţi pădurea, Ilaşcă”, aşa-i zic ucenicului.

Am în fundul grădinii un iaz cu peşte. Iau apa din Valea Chiuzbăii. „Zimike, am desenat un blid de lemn pentru mîncat peşte”, i-am zis nevestei. „Îmi place, Laurenţiu, e frumos”, mi-a răspuns Zimike. L-am făcut. A şi apărut după şase luni un italian de lîngă Milano, în vizită la filigorie. Avea un restaurant specializat în mîncăruri de peşte lîngă Milano. „Fă-mi optzeci de farfurii din astea de lemn. Poţi?”, m-a întrebat. În trei zile i le-am dat împachetate. „Banii jos, ochii la uşă”, i-am spus. A plătit fără să crîcnească. Ilaşcă i-a umplut portbagajul de la Jeep. Aşa capeţi renumele de meşter popular.

Lucrez şi cu cireşul. Fac scăriţe de pus în sticlele pentru palincă. Dacă bei, ajungi la fuşteiu de jos şi te apucă somnul. Umpli iar sticla, să nu se usuce scăriţa de cireş, şi iară poţi coborî fuştel după fuştel.

Se poate trăi din cioplit ca lumea. Am şi ştampilă, cu Laurenţiu pe ea. Scrie că-s meşter popular atestat.

Problemele apar şi-n viaţa meşterilor populari. La mine este una singură. Raimond-fecioru’, care şi-a terminat studiile de matematică în Cluj, unde a întîlnit-o pe Laureta din oraşul Brampton, la sud de Ontario. Şi Laureta făcea studiile ca Raimond. După ce i-a zis de sute de ori: „So beautiful, Raimond”, fecioru’ a luat-o de muiere. Aşa l-am pierdut de pe continent pe Raimond. Aşa a prins a avea ochii roşii de plîns şi de nesomn Zimike. „Măcar dacă ar fi rămas în Europa noastră, draga, Laurenţiu”, îmi zicea femeia.

O cioplitură foarte frumoasă, cu un cioban parcă moţăind într-o botă, i-am dat-o medicului psihiatru Coldea din Baia Mare. „Ţi-o dau gratis, dacă o vindeci pe Zimike, doctore”, i-am spus. „Fă ceva, Laurenţiu, că Zimike cade în depresie”, mi-a răspuns doctorul Coldea. Pentru aşa un sfat n-ar fi trebuit totuși să-i dau ciobanul ăla. M-am apucat să desluşesc durerea nevestei. Cum puteai să ajungi cetăţean ungur ca să poţi pleca mai des în Canada, ne-am pus actele la Budapesta. N-am primit răspuns un an de zile. Ucenicul Ilaşcă a rîs şi mi-a zis că rezolvă el. „Meştere Laurenţiu, toţi proştii merg la Budapesta ca să ajungă unguri din români. Poţi rezolva în prima comună ungurească de la graniţă. Te duc eu, c-aşa am ajuns ungur ca să muncesc în Austria”, mi-a şoptit ucenicul.

Cu două bote cioplite, ne-am dus la primarul de acolo. Ăla ştia mai bine româneşte decît ştiam noi ungureşte. Şi eu şi Zimike aveam actele întocmite. Le-am predat la primăria aia. În treizeci de zile, ne-a chemat primarul să depunem jurămîntul de credinţă statului maghiar.

Ilaşcă ucenicul a venit cu noi, ca martor. Ne-am mişcat buzele, că nu ştiam jurămîntul lor. Am ascultat imnul unguresc şi cînd am ieşit din sala aia eram cetăţenii Ungariei. Atîta i-am promis primarului ungur, că la fiecare alegeri vom merge să-l votăm.

De atunci Zimike s-a luminat la faţă. Făcea naveta între Valea Chiuzbăii şi Brampton cu un avion pe care-l lua de la Varşovia. M-am dus şi eu o singură dată în Brampton. Acolo a fost un sat ca şi Chiuzbaia şi-n două sute de ani a ajuns un oraş de o jumătate de milion de oameni. Raimond lucra cu matematica lui şi cu Laureta lui la o Universitate. Mi-am văzut cei doi nepoţi. Oraşul ăla e împrăştiat, cu păduri printre blocuri cu două etaje. Dimineaţa vin căprioarele să-ţi mănînce din pălmi biscuiţi.

Cînd am fumat în cameră s-au aprins senzorii şi a venit administratorul blocului. „Nu-i voie să fumezi nici în casă”, mi-a spus Raimond.

În două zile i-am dus şefului ăluia o botă cioplită că a rămas căscat la gură. A şi venit să deconecteze trei senzori dintr-un colţ de cameră, ca să fumez. „Să nu afle nimeni”, cred că a vrut să-mi zică ducînd tot timpul un deget la gură.

În treizeci de zile am reuşit să găsesc o cioată de stejar din care am scos forma unui dac mai tînăr ca ăla făcut pe Valea Chiuzbăii. După ce l-am dat cu ulei de in, l-am pus în faţa blocului unde stau Raimond cu Laureta lui şi cu nepoţii. Un dac tînăr ce stă în Brampton nu-i lucru mărunt nici pentru un meşter popular ca mine.

De cînd am acte de ungur, mă simt mai român ca niciodată.

Raimond m-a dus la Cascada Niagara. Cînd ne-am întors, Laureta era în faţa ciopliturii cu dacul şi zicea din cinci în cinci minute: „So beautiful… So beautiful”.

Aici închei confesiunea mea de meşter popular scrisă la cererea preşedintelui Asociaţiei.

Sînt de acord ca pentru albumul meşterilor populari din judeţ să fie preluate doar fragmentele care vor fi considerate utile.

Cu mulţumiri respectuoase,

Laurenţiu, meşter popular atestat, cu domiciliul pe Valea Chiuzbăii.

Întocmit în trei februarie, anul două mii paisprezece.

Editeaza textul
1 vote, average: 1,00 out of 1 (1 voturi)
Trebuie sa fiti logati ca sa puteti vota.
Loading...

Scrie un comentariu

You must be logged in to post a comment.

ChatApasa aici pentru chat !+