Corpul trădat. Jurnal
Jurnal
sorin delaskela
octombrie 15, 2016
0

IMG_0346-001

de Sorin Delaskela

Corpul. Nu mai e vorba doar de sinele căldicel şi vag plutind cu voluptate de plancton în oceanul de abstracţii, stări, melancolii şi ideaţii. E în joc ceva de alt ordin, cert şi indubitabil –  propria concreteţe, uluitoare, palpabilă şi neechivocă. Bucuria de a fi corp, sora ei vitregă şi spectrală, îngrijorarea.

.

Un corp abandonat, trădat, lăsat în urmă, necultivat şi aproape necunoscut. Mă feresc să spun că l-am iubit cu adevărat vreodată – termenul ar închide în el o melodramatică exagerare – dar în anii trecuţi eram totuşi mult mai atent şi mai preocupat de condiţia lui. În timpul verii, la plajă sau la pescuit, mă încântam de pielea încă frumoasă şi elastică purtând un gust inegalabil de alge putrezite şi mâl.

.

Balanţa eu însumi am înclinat-o spre cele ale sinelui posac, în vreme ce lucrurile clare şi precise ale vieţii au rămas în ingratitudine, în umbra vociferării interioare şi a ideaţiei febrile, a regalităţii îndoielnice a scrisului, în ecoul manifestărilor pretins esenţiale ale unei egocităţi insaţiabile şi prosteşti. În vreme ce el, corpul, tăcut, anonim, neştiut şi nu lipsit de eroism, m-a purtat, îngăduitor şi fără murmur, ca o luntre spre larg.

 .

Mă tot îndemn să alerg, în baza unui minim program mereu amânat în conturarea lui. Dacă aş fi mai stăruitor…

.

Din păcate sunt doar un amorţit care se culege pe sine din cărţi şi din reverii minore, când ar fi necesar să-şi  recâştige, mai înainte de orice, corporalitatea, articulaţiile, muşchii – elemente la fel de  vitale precum cerul mai mult sau mai puţin înstelat al ideilor, cuvintelor şi sentimentelor.

Îmi fac timp să bâjbâi o anumită stare interioară, să polizez o frază sau alta, să mă adâncesc în apele trecutului mai apropiat sau mai îndepărtat, prin jurnal. La fel ar trebui să-mi fac timp şi pentru mişcare.

 .

 În vreme ce-mi pregătesc cafeaua urmez liniile friabile şi din ce în ce mai nesigure ale propriului trecut, fascinanta lor fluturare de aripi în abis. Încerc să privesc lucruri vechi, trăite, a căror frumuseţe am pierdut-o chiar atunci, în clipa în care rugul lor era aprins. Mă las plăcerii stranii de a întoarce privirea după detaliile spectrale, după amănunte pierdute, în jocul nesigur al memoriei.

.

De cele mai mai multe ori absentez, mă retrag, iar acest lucru se simte şi face din mine un personaj îndoielnic. La suprafaţa lumii rămân aparenţele, gesturile, mecanica, corpul, rolurile diurne. În vreme ce eu urmez  galeriile ce străbat în adânc, prin propria-mi epidermă, prin carnaţia făpturilor mele de aer de ieri şi de alaltăieri, qvasicunoscute, pe urmele propriilor paşi din vremuri apuse, şi merg mai departe prin inima vagului, în obscuritatea sangvuinară şi a ţesăturii neuronice, în abis.

.

Nu reuşesc să ajung mai departe decât am ajuns dintotdeauna. Sunt unde am fost mereu, în opacitate, în hăţiş, în plin nedefinit, împotrivindu-mă oboselii şi decepţiei, şi plăcerii călâi a scepticismului mediocru care îmi spune, iată, căutarea nu-ţi foloseşte la nimic… ar trebui să te mulţumeşti cu puţin, aproape cu nimic, cu însăşi nimicul…

(din volumul  Recompunerea paradisului. Despre natura obscură a jurnalului)

 

, , ,
Editeaza textul
1 vote, average: 1,00 out of 1 (1 voturi)
Trebuie sa fiti logati ca sa puteti vota.
Loading...

Scrie un comentariu

You must be logged in to post a comment.

ChatApasa aici pentru chat !+