Daos-cel-alb
Proza Scurta
Angela Dina
ianuarie 8, 2017
0

În zori, îşi curăţise ochii şi gura cu zăpadă. Descotorosit de întinare, smerit îngenunchease pentru Salutul Soarelui. Războinicul îi mulţumise idolului său. Doar mai trăia, nu?! Scăpase din negura ce-nghiţise cetatea Comidavei.

Implorase apoi de la zeu putere s-alunge himerele năprasnei trăite. Ceruse chezăşie pentru fapta de mâine, hotărâre s-o ducă la capăt.

Fulgurul de-o clipită ivit îl încredinţase de răgazul şi iluminarea ce-i vor fi date.

Vânjosul pileat apucase către soare-apune, călătorind ferit prin codri, luând pieptiş munţii, în coasta drumului care lega trecătoare de altă trecătoare, spre cetatea cea mare. Grăbea să dea ştire alor săi de ameninţarea ce-i păştea.

Ca un şarpe veninos zvonul adeverit i se vârâse în piept, muşcându-i din suflet fără-ncetare. Aşa născuse gândul. De-asta ar fi vrut să fie iertat de Zamolxe pentru fuga nelegiuită din faţa morţii.

Era încredinţat că, aflând din vreme, dacii nu-i vor lăsa pe romani să capete deplina izbândă. Trebuia să vestească mişcarea prin pasul de la Comidava a legiunii duse în inima ţinutului de însuşi Traian. Aşa  s-ar fi stăvilit unirea acesteia cu trupele venite dinspre podul lui Apollodor…

Şi dacul Daos înfruntă vremea, nepăsător de ultimele răscoliri ale iernii.

Purta pe cap însemnul războinicilor, căciula cu vârful îndoit în faţă. Pe sub cojocul din blană de oaie, ducea cu sine semnele proaspetei lupte. Armura nu-i păstrase neatinsă tunica de postav călduros. Cămaşa din tort alb cu mâneci lungi era împodobită c-o rană sângerie, pereche brâului roşu de lână, cam destrămat la capete. De tăişul viforniţei îl ocroteau şi cioarecii din pănură. Pielea în strat gros a încălţărilor îi păzea tălpile de colţurile pietrelor şi de cărările înlemnite de gerul încă stăpân la trecerea spre primăvară.

Aproape uitase de rana din piept, chiar de-i înflorise pe strai şi se lărgea zi de zi. De-o simţea înjunghiindu-l, n-o băga în seamă! Nu! Mai de grabă vedea în ea năduful sufletului ros ce căta să iasă din trup, azvârlind în afară pârjolul sângeriu.

Urcând sau coborând înzăpezitele povârnişuri, îşi trecea din când în când palma peste faţă, scuturând chiciură de pe streaşina stufoaselor sprâncene ori de pe barbă. Uneori cotrobăia parcă în jur, aruncând priviri agere. Tânjea, poate, după vreun tovarăş, fiinţă căreia să-i vorbească de-ngrijorarea sa?! Nu, căci îi pria singurătatea…

Se gândea cum s-atingă Sarmizegetusa în timpul socotit pe lespezile şi stâlpii calendarului solar sacru, dus cu sine de ochii minţii. Grija-i era să nu treacă mai mult de numărătoarea degetelor a şase mâini până s-ajungă să dea vestea!

Alteori se mustra în cuget: cum să se vadă singur?! Nu-şi avea sica? Şi nu se slujea de suliţă ca de-o cârjă când se simţea încolţit de dureri,  de oboseala drumului?! Falxul şi-l prăpădise pe meterezele Comidavei, frânt în două, înfipt prea adânc în pieptul unui nevolnic roman, apărat de scut gros…

Tot mai des gându-i revenea la soarta Comidavei. Nu putea înţelege nici acum, în urmă, cum zidurile din steiuri uriaşe, lemn şi pământ, ridicate-n sălaş de vulturi, căzuseră pradă romanilor… Drept e că numărul atacatorilor fusese mai mare, iar apa… ei, bine, apa li se sfârşise curând, aducând slăbiciune alor săi. Atunci începuse urgia. Focul cuprinsese tot, sfârşind vieţile dacilor, pierzând laolaltă tarabostes şi comati, bărbaţi, femei, copii…     

Stăvilise cu greu pornirea propriului braţ care-ar fi vrut să zdrobească până la ultima suflare piepturi şi capete duşmane. Cu voinţa ruptă, Daos apucase printr-un loc de trecere boltit, dibuit ca prin farmec sub stânci, la-mbucătura cu zidul de nord al cetăţii, ce-l scoase pe-o latură departe de ochiul blestemaţilor. Plânsese mult… Şi pornise la drum, lăsând în cenuşa din urmă şi parte din fiinţa lui.

Călătoria… Neporuncită, ci aleasă, o hotărâse chiar el! Ştia aceste locuri împădurite, le mai străbătuse şi-n altă vreme… Îl mânase vara trecută Decebal cu veşti la Comidava. Numai c-atunci venise călare, iar sufletul îi era uşor, nu-mpovărat de pierderea de azi şi nici asmuţit  la oftat de-aşa rană…

Silinţa drumului îi dădea semne. Îl încolţea. Junghiuri mărunte şi ascuţite ţeseau chinuitor veşmânt corpului. Nu l-ar fi ferit de ele nici  platoşă, nici scut! Doar voinţa! Atât!

Se-mbărbăta spunându-şi că-nţepăturile scad mult din frigul sfârşitului de iarnă. Aşa făcea punţi între zile şi nopţi, între credinţă şi deznădejde, între virtutea războinicului şi slăbiciuni pân-acum  ne-ncercate…

Deşi vieţuitoarele mici forfoteau la semnele primăverii, vâna rar. Mânca din ce în ce mai rar… Vipia setei şi-o stâmpăra cu ultima zăpadă, topită în căuşul mâinii. Asta nu-i pria… Tot mai anevoie se-abătea după vreun susur cristalin, biruitor al gheţii subţiate… Şi făcea asta când se simţea împuţinat. Lăutul cu apă de izvor îl trezea. Şi parcă îi şi spăla obrazul de ruşinea silitei furişări, a neputinţei căreia nu voia să-i cadă zălog.

De la un timp, zilele întâi socotite acum se simţeau întreit prelungite… Şi capătul drumului, tot mai departe…

Hotărât, n-avea destulă vreme! Uita de hrană, uita de somn. Mintea-l îmboldea poruncitor: degrabă! degrabă! Măcar c-un pas de-ar fi fost înaintea celor ce voiau Sarmizegetusa…

Într-o geană neclară de zi, omul hărţuit de zbucium şi de rană îşi pierdu pentru scurtă vreme gândul… pământul de sub picioare îi dădu rotocol… o volbură îl purtă, sărmană scamă, în sus şi-n jos, aruncându-l pe zăpada înmuiată…

Trezire sperioasă… Dintre crenguţele unei tufe încărcate de ace picurânde, îl uimi o  părere, o pereche de ochi. Galbenul din ei sfredelea cenuşiul zilei. Clipi Daos repetat. Nu! Nu-s năluciri! O fiară. Îşi aruncară suliţe unul în vederea celuilalt. Înfruntarea fu scurtă. Un lup negru! îşi întări. Şi animalul zvelt făcu grabnic salt în lături. Din blana unui picior trimitea prin sângerie pată semn… Apoi dispăru. Se pierdu întortocheat printre copacii albii.

Între nelămuririle slăbiciunii mai cernu amintiri ale unor trecute vânători… şi blănuri de lupi prefăcute-n pavăză-mpotriva iernii… Eheee!

Trezit de-a-binelea, dacul se-ntrebă de ce fiara nu-şi arătase colţii, aşa cum s-ar fi cuvenit? De ce-l privise muteşte? Dar el, Daos, de ce n-o alungase ori nu se ridicase asupră-i?

În ziua aceea, îngreunat de suferinţă şi de-o nouă grijă – lupul, mai străbătu o bucată din pădurea ce arăta supunere primăverii.

Când înserarea da să se înstăpânească, hotărî popas. Aprinse foc… Vâlvătăile nu ţinură departe tovarăşul nepoftit. I se păru o vedenie uriaşă, neagră. Se apropiase fără nici o păsare. Apoi se culcase pe-o parte. Îşi lingea temeinic perii,  nişte ghimpi vişinii îngroşaţi, parcă s-ar fi nutrit cu propriul sânge. Pe neaşteptate se ridicase şi azvârlise spre înălţimi un urlet. Răspunsul întors dezvălui haita aflată departe încă…

Într-un târziu pierise în desiş, lăsând noapte între ei doi.

Dimineaţa sosi cu aceeaşi umbră, la fel de ameninţătoare ca cea a romanilor, despre care nu ştia cât de aproape de el sunt… O lupoaică, nu lup, cum cântărise dintâi.

În răstimpuri o vedea cu coada ochiului cum îi da roată, nehotărându-se dacă să stea în spate ori s-apuce-nainte. I se părea că-l îndeamnă să iuţească pasul. Dar cum? se întreba Daos. Rana simţită ca o crestătură largă, încă nesleită,  îl ardea, istovindu-l. Cojocul îl asuprea. Îl aruncă. Pârjol avea dinspre sufletul pătimit de gândul nereuşitei. Fierbinte îi părea şi tovărăşia sălbăticiunii, dar  n-avea tihnă să cântărească de trebuia ori nu s-o-nfrunte…

Mai trecu o zi. Lupoaica se apropia tot mai mult. Picăturile de apă scuturate din tufişuri o împovărau cu o strălucire argintată, înnobilându-i silueta, făcând-o mai puţin fioroasă. Rana ei de la picior era aproape vindecată. Mersul, sigur. Parcă-i strâmta poteca lui Daos prin  salturile-i încrucişate. Din când în când, făcea câte un popas aşteptându-l.

Îi simţea  oare slăbiciunea?

Gândul de început îi părea acum o nălucă. Şi totuşi trebuia s-ajungă, să dea veste că romanii sunt pe cale să le stingă seminţia!

Îngropase teama de colţii fiarei care-i părea mai mult stihia duşmanilor, decât o ucigaşă în aşteptarea momentului prielnic. Înaintarea-i poticnită era semn că-l copleşiseră doar suferinţa şi greul drumului…

Veni şi ziua din urmă. Când fu pe de-a-ntregul toropit de focul neputerii, cătă culcuş. Găsi prielnic adăpost într-o scorbură lărgită de vremi. Adevărat jilţ, îşi zise. văd şi fiara, şi zările, de pot

Răgazul fu primit şi de lupoaică. O văzu ca prin ceaţă cum se-apropiase târâş, la nici doi paşi. În aşteptare îl ţintuia cu galbenul privirilor sale. Dar nu primejdie îi licărea-n luminile neclintite. Îşi adunase toată fiinţa ei sălbatică în ochi, parcă prelungindu-i lui Daos puterile…

Şi-n timp ce strângea din dinţi să nu scape ultima suflare, cineva prinse a-i îndruga războinicului o mangâiere… O frântură de bocet se-nstrună pe-un glas de vânt slab, pornit din senin: Fiu de om, tu ţine minte/ lupul să nu te-nspăimânte,/ că te va purta prin fire/ lin, spre plai de nemurire!

Îşi dădu sufletul străduindu-se, cum învăţase din străbuni, să-ntâmpine moartea râzând. Hohotele se-mplântară săgeţi în noua primăvară…

Lupoaica îşi încreţi şi ea botul negru, se ridică încetunel, atinse ca-ntr-o rugăciune mai întâi mâna lui Daos, încremenită pe sica, apoi, clămpănind colţii albi, îi linse îndelung faţa.

Sfârşind un ritual din alte lumi, dădu spre tării glas descătuşării firii prin cazna urletului său prelung…

*

Vreme îndelungată, o lupoaică de tăciune alergă spre apus, umăr la umăr c-un lup de nea.

Sufletele celor pieriţi la Sarmizegetusa aveau de-acum în Daos-cel-alb o călăuză spre lumea de dincolo

Editeaza textul
0 votes, average: 0,00 out of 1 (0 voturi)
Trebuie sa fiti logati ca sa puteti vota.
Loading...

Scrie un comentariu

You must be logged in to post a comment.

ChatApasa aici pentru chat !+