De-ale singuratatii
Proza Scurta
gabi
octombrie 7, 2017
0

 

 DE-ALE SINGURĂTĂȚII      

 

                       1

 

 Când eram copil, singurătatea părea un cuvânt ieșit din rame, fără noimă, ca un tunet în plină ninsoare.

 Locuia însă pe străduța noastră o femeie bătrână și scundă, ușor aplecată de spate, cu ceva mustață și priviri agresive, care mai mereu umbla îmbrăcată în doliu, cu capul îmbrobodit și ne privea pe noi copii foarte încruntată. Părea că joaca noastră poartă vina nefericirii ei. Ne opream când trecea, făceam eforturi să nu râdem, o imitam caraghios, și glumeam pe seama ei. Mi se părea o femeie dură, incapabilă să zâmbească sau să plângă, cu fața zmulsă vreunei pietre uitate.

 Se numea țața Sultana. Așa o știam și așa a rămas în memoria celor ce încă mai trăiesc.

 Iar eu duc și azi în suflet, o fărâmă din privirea aceea, pe străzile aglomerate unde alerg. Ar fi putut să fie un personaj din bazmele cu zmei si vrăjitoare bătrâne, sau o turista din țara bătrânilor uitați și acri  dacă n-aș fi știut unde locuiește.

 S-a întâmplat însă , nu știu prin ce soi de miracol, să se-ntâlnească toate mamele noastre, adica ale colegilor de joacă de pe stradă, vreo opt la număr, la ea-n curte, în jurul unei mese de vorbă ca-n vremurile uitate. Atunci am cunoscut-o.

 Bineînțeles că noi toți eran nelipsiți la o asemenea ocazie. Și vorbesc despre noi ca despre un grup compact, un tăvălug ce scrijelea totul în cale. Alergam și strigam cât era vara de lungă, dar când trecea ea, toți înghețam de parcă sosiseră turcii. Avea o curte mare, și dintotdeauna am dorit să ne jucăm acolo, dar n-avea ea inimă pentru așa ceva.

 Eu, ușor curios, atrás de misterul acelei femei costelive dăltuită-n altă epocă, mă apropiam minute la rând s-aud. Aproba  din cap, asculta, dar nu spunea nimic. Acolo am aflat ca soțul ei murise pe frontul din 1944, iar fiul cel mic la treizeci de ani se otrăvise într-o criză depresivă. Sufletul îmi devenise fluid, capabil sa curgă peste acea cremene fără s-o evite.

  Dintr-o dată, femeile începură a comenta lucruri, și nu frumoase, despre cel ce slujea atunci ca preot în sat. Ba că este peste tot. Că ori de câte ori ieși pe stradă te-ntâlnești cu el și are pretenție să-l saluți. Ba că-i prea scund, ba prea țâvnos, că nu-și îngrijește barba, și mai ales că mereu are pantalonii murdari de noroi. Așa de evident devenise acest lucru, că toți sătenii îl numeau Morfolea.

 Preotul învățase la București, era pregatit și dispus să răspundă l-antrebări, dar mai ales urca prin toate vârfurile localității, cobora pe drumurile cele mai noroioase si vizita bătrânii și bolnavii satului. Chiar și cu noi copii stătea de vorbă. Niciodată nu avusese locul acela un preot atât de atașat de neputincioșii săi. Îl vedeai însoțind vreo bătrână la cumpărături, sau ducând pâine celor ce zăceau la pat. Însă pe oameni nu-i interesa toaste astea. Îl vedeau murdar, râdeau de el pe la spate și-l chemau Morfolea.

 Femeile povesteau și râdeau la masa din curtea Sultanei pe seama lui. Deodata una din ele spuse:

 -Zice c-ar fi aflat că-i spunem așa.

 -Și ce-a zis, na, dac-a aflat? întrebă o alta.

 -Zice c-ar fi zis, a continuat cea dintâi: -Cum, Morfolea? Auzi, Morfolea… Lasă că mă duc eu la București la parohie și le spun să nu vă mai trimită nici-un popă, o să rămâneți fără popă!

 Am văzut lacrimi șovăind în ochii acelei femei dure ca piatra. Lacrimi care-au continuat pe obrajii uscați. Părea că sare apă din stâncă. Uitasem de joacă, rămăsesem țintuit privind-o ca pe-o necunoscută, ștergându-se nefiresc cu colțul broboadei. Aproape că plângeam și eu de greutatea atâtori ani în care-mi păruse o columnă de carbón ocolită de păsări. Era ea, dar plângea. Fața i se strânsese după formele durerii. Gesturile-i deveniseră curios de calde. Toate celelate femei au tăcut, și-o priveau parcă rușinate. Apoi Sultana a izbucnit:

-P-așa e bietu popă, rămânem fără popă…  s-a făcut lumea rea, că d-aia nici nu mai plouă!

 Cum de simțea ea cu satul acela fără popă? Ea, o femeie insensibilă, care niciodată nu răspundea la salut…  Ea, care se-ncrunta când ne-auzea râzând, putea să plângă de mila unui om singur?

 Neștiută, neiubită și neinclusă în dicționarul atâtor copii, singurătatea sapă inimile multor oameni. Îi ia de mână și-i conduce printre umbrele sure, până când sufletul li se-aseamănă cu o umbră, până ce fața uită să mai ia forma bucuriei.

 Dar să rămâi singur în mijlocul unui sat plin de oameni pe care-i slujești! Să bei amarul acela că nu te-anțeles nimeni, că nimeni nu te vrea, și n-ai cu cui spune, asta mușcă din bunul mers al umanității.

  Dacă bați la o ușă și nu răspunde nimeni, nu pleca repede!

  E posibil ca singurătatea să-l fi făcut pe cel din-ăuntru, să uite drumul spre ușă.

 

 

Gabi nan 26/09/2017

Editeaza textul
0 votes, average: 0,00 out of 1 (0 voturi)
Trebuie sa fiti logati ca sa puteti vota.
Loading...

Scrie un comentariu

You must be logged in to post a comment.

ChatApasa aici pentru chat !+