Drumul lui Codiță spre nemărginirea albastră
Poveste
Dorina64
aprilie 26, 2017
0

Privesc în zare fără să înțeleg rostul culorilor care ne fac viața mai frumoasă. Mă fascinează natura în care aș evada dacă teama nu s-ar ascunde în propria blăniță. Ador liniștea care doarme în culcușul orizontului, dar cunosc prea puțin despre lumea în care mă zbengui de câteva săptămâni. Nu știu în ce ipostază am fost despărțit de pisica-mamă, dar pot spune că sunt un motănel fericit. Stăpânul meu, un băiețel de vreo trei anișori, cât e ziulica de mare se joacă cu mine.

– Codiță, ce faci acolo?

Aș vrea să-i răspund, însă nu pot. El, Vlăduțul meu, se mulțumește cu un mieunat prelung. Așa știe că nu fac prostioare. Dar ce mieunat i-aș putea trimite, când o cioară mă urmărește printre bulgării de pământ care acoperă trandafirii din fața blocului? Sar, agățându-mă de teiul care tocmai a înmugurit. Pasărea cu penele negre mă urmărește. Tremur. În speranța de a scăpa de urmăritoare mă cațăr în copac. Constat că nu-i greu. Pământul a rămas undeva jos și, spre bucuria mea, cioara a dispărut. Continui totuși aventura aeriană dorind să ajung spre prospețimea boltei cerești. Obosesc. Fac un popas pe prima crenguță. Privesc în jos. Mașinuțele lui Vlăduț așteaptă cuminți. Stăpânul meu se joacă cu  mingea pe aleea din fața blocului. Nimeni și nimic nu mă poate împiedica să ating… albastrul. Cu fiecare mișcare pe care-o fac simt îmbrățișarea cerului. Mă împotmolesc însă în vârful teiului. Nu mai pot înainta. Protestez cu un mieunat prelung. Preocupat să bată mingea, Vlăduț nu mă aude. Să cobor? Aș vrea eu, însă simt că mi se face rău. Aș striga: „Ajutor!” însă precum v-am informat nu știu să comunic în limba oamenilor. Apelez la singura mea armă – mieunatul. Cu disperare repet singurul sunet pe care știu să-l scot. Nu mă aude nimeni. Privesc spre înălțime, în speranța că transparența orizontului m-ar putea ajuta. Liniște. Plâng și oftez prelung.

O voce cunoscută se aude din apropiere:

– Ce faci acolo, Codiță?

Uau, sunt salvat! Surioara mai mare a lui Vlăduț e la fereastra camerei ei. Un mieunat prelung îi este suficient fetei să înțeleagă că sunt blocat la înălțime.

– Vin imediat Codiță. Stai cuminte!

Și fata dispare în spatele ferestrei. Aștept. Gheruțele mele parcă au intrat în lemnul crengii pe care stau, căci altfel vântul mi-ar fi turtit de mult trupul firav. Simt o ușoară durere la nivelul lăbuțelor, dar mai bine durere decât o prăbușire nedirijată. Olguța reapare la fereastră și surpriză… se lasă în jos pe un cearșaf prins de ceva din interior. Aș vrea s-o prind doar că orice mișcare îmi va fi fatală. Blănița îmi tremură ușor. Ca o maimuțică, în câteva mișcări fetița ajunge în tei. Lasă cearșaful care adie pe lângă fațada blocului și urcă spre mine.

– Ușor, Codiță. Gata, te-am prins.

Respir despovărat. În brațele curajoasei mele stăpâne mă simt în siguranță. Am uitat să vă specific faptul că Olguța are puțin peste opt anișori. Când se vede ea cu mine în brațe, la câțiva metri buni deasupra solului, intră în panică. Totuși ea are capacitatea de a dialoga cu cei din fața blocului mult mai bine decât mine.

– Buni, ajutor! Sunt în tei cu Codiță. Buniii…

Bătrâna, auzind vocea nepoatei, se ridică de pe bancă și privește în jur. Se apropie de Vlăduț și șușotește ceva.

– Buni, aici sus, sunt Olguța!

Femeia ridică privirea. Norocul nostru este că doar câțiva mugurași se încurcau printre crengile teiului, altfel nu știu ce-am fi făcut.

– Cum ai ajuns acolo, Olguțo?

Și dialogul de la distanță dintre nepoată și bunică se precipită. De frică am leșinat în brațele Olguței.

Nu știu cât timp a trecut până când tot Olguța, mângâindu-mi căpșorul, mă încurajează:

– Hai, Codiță, că am scăpat.

O ating cu botul meu umed pe mâna dreaptă. Fetița nu mai tremură. În schimb, undeva jos e zarvă. Brațul unei mașini roșii se înalță spre cer. Puțin sunt invidios. Poate atinge… albastrul. E mai puternică ca mine. Brațul mașinii însă se oprește lângă noi și un adult camuflat în roșu, cu caschetă albă pe cap, ne întinde o mână.

– Du-te tu, Codiță, primul.

Ascult docil. Sunt în siguranță. În câteva secunde Olguța este lângă mine. Coborâm încet. Deci mașina nu dorea să atingă albastrul de la orizont, e chiar salvarea noastră. Dezamăgit pășesc pe trotuarul înfierbântat. Vlăduț se apropie de mine și mă ia în brațe:

– Prostuțule, ce-ai vrut să faci?

Cum să-i explic eu unui băiețel de trei ani că m-a fugărit o cioară. Și apoi dorința mea de-a atinge albastrul ar fi înțeles-o? Poate când va mai crește puțin.

Editeaza textul
0 votes, average: 0,00 out of 1 (0 voturi)
Trebuie sa fiti logati ca sa puteti vota.
Loading...

Scrie un comentariu

You must be logged in to post a comment.

ChatApasa aici pentru chat !+