Eleonora-Strigoaica
Proza Scurta
Dorina Neculce
mai 22, 2017
0

Am să vorbesc despre oamenii Lui Dumnezeu, oamenii aceia care mi s-au așezat pe suflet pentru o bună bucată de vreme și pentru care simt parcă o apăsare dureroasă, încât dacă aș întinde mâna înspre stele, cred că i-aș putea atinge.

Eram copii de școală, eu și fratele meu, și parcurgeam o vreme îndelungată pe un câmp parcă mereu noroios, pentru că doar amintirea unul pământ galben, moale care mi se ține de picioare a mai rămas.

Devenisem foarte cunoscuți prin mulțimea aceea de copii , și când apaream în curtea școlii, obosiți, fantomatici, ceilalți ne făceau cale șoptind pe ascuns:

-Uite-o pe sora lui Ionel…tatăl lor a murit în vara asta, nimeni nu știe de ce…

Mie îmi venea să plâng, dar fratele meu mă strângea puternic de mână și mă instruia de acasă:

-Ai grijă să nu te faci de râs…Mergi drept și să înveți bine. Nu te bate cu toți copiii. Aici nu e Neculce, să știi. Învață bine la început ca să te ia profesorii de bună, că apoi toate merg ușor.

Eu aveam emoții pentru că mama mă dusese la o altă școală, mai îndepărtată și m-a despărțit de ceilalți copii, iar acum eram obligată să le demonstrez profesorilor ce știu și, ceea ce mi se părea și mai greu, era faptul că trebuia să-mi fac noi prieteni.

Câștigasem,de la început, o oarecare simpatie printre ei, pentru că eram „sora lui Ionel” și el era mai mare cu un an, dar și cunoscut de toți ca fiind unul dintre cei mai buni elevi ai școlii.

Suferea de o deformație severă la coloană, însă avea atât de mult prestigiu încât nimeni nu îndrăznea, vreodată, să îl poreclească. Doar eu îmi permitem, din când în când, atunci când ne certam pe drum și el mă poreclea „țiganca” sau „driga”, certându-mă că nu merg destul de repede sau că sunt o mare pacoste pe capul lui.

Mă înfuriam, uitam că e cel mai bun elev din școală și îl zgâriam pe frunte cu unghiile mereu crescute, pe care nu voiam să mi le tai nici când mă atenționa mama.

Spre deosebire de Ionel care învăța sistematic la toate obiectele, eu aveam preferințe. Învățam de plăcere la limba română și matematică. La celelalte obiecte doar treceam cu privirea, atât cât să am note decente și să nu mă certe nimeni.

Îmi amintesc de plăcerea mea de a studia apucăturile copiilor din clasă care vânau notele, copiau de zor la teze sau la acele lucrări de control. Îi vedeam pe toți și mă întrebam cum de profesorii nu îi văd.

Apoi mi-am dat seama că era o înțelegere tacită.

Fiecare profesor voia să aibă „rezultate”, iar unii dintre copii fiind isteți și bine văzuți de toți, era musai să aibă și notele cele mai bune.

Încă de pe atunci am știut că în viață mulți se vor ridica prin metode necinstite, pe când alții se vor îngropa în nevoi încercând să răzbată „drumul„ pe o cărare ceva mai întortocheată care te duce înspre prăpastia deznănejdilor..

Îmi amintesc de „predarea” suplinitorilor care ne cereau să…citim lecția. Aveam mereu o carte din care puteam citi liniștită și nestingherită și pe care o așezam deasupra acelor manuale.

Așa am citit „Lorely”, „Ulița copilăriei”, „La Medeleni” de Ionel Teodoreanu, dar și cărți din literatura universală ca „Doamna Bovary a lui Flaubert, „Pe Donul liniștit” a lui M Șolohov, poeziile lui Esenin și multe altele.

Acum trebuie să le mulțumesc acelor suplinitori pentru că o oră chinuită de fizică sau chimie nu m-ar fi ajutat cu nimic.

Însă drumul până la școală m-a marcat profund.

Revăd prin ochii minții șanțurile prea mari, pline cu apă, peste care săream cu mare greutate.

Uneori eșuam „zborul” și cădeam de-a dreptul cu ambele picioare în baltă.

Trebuia să îmi continui drumul. Cale de întoarcere nu era, pentru că niciodată nu am îndrăznit să absentez.

Într-una din zile, atenția mi-a fost zdruncinată de o apariție misterioasă pe ulițele satului. Trecea, parcă desprinsă dintr-un tablou al unui pictor abstract, o femeie care… nu părea nici femeie dar nici bărbat. Un fel de hermafrodit decupat din cărțile enigmatice despre ființe mefistofelice, ciudate.

Cine o fi? Mă prostisem uitându-mă în urma ei. Un sentiment de frică amestecat cu o rumoare m-a făcut să îngheț cu vorbele pe buze. Nu am îndrăznit nici să o salut, pentru că femeia parcă îmi oprise cuvintele în gât, îndesându-mi-le cu mâna ei aspră cu care sprijinea un baston cu mânerul din fier.

Am întâlnit-o și în alte zile. Era ciudat pentru că nimeni nu o saluta, deși pe vremea aceea copiii salutau respectuos vecinii.

Ea părea a nu fi reală, părea o prezență eterică, nedeslușită, o moartă cu chipul de dicoace de zid.

Într-o zi am prins curaj și am început să o salut mai mult din curiozitate, să o aud cum vorbește. Nu a răspuns. M-a privit încruntată de după sprâncenele stufoase și parcă am întrezărit un rânjet răutăcios pe buzele uscate.

În următoarele zile eu am tot salutat-o zâmbindu-i frumos și strigând cât mai tare. Mă gândeam că nu aude.

Într-una din zile doar s-a oprit brusc în fața mea m-a întrebat foarte tare:

– A cui ești?

Am rămas descumpănită, fracându-mi mâinile cu o oarecare frică, dar i-am spus a cui sunt. Femeia a dat din cap încrezătoare.

Din ziua aceea a început să îmi răspundă cu un oarecare rânjet, pe care, cu siguranță, ea îl voia zâmbet.

Odată eram cu fratele meu pe drum și eu am salutat-o, ca de obicei.

Cât pe ce să iau bătaie de la el.

Mi-a strigat speriat:

-Ești nebună! E strigoaică!!! Vrei să ne mănânce, pe izitură, diseară, când ne întoarcem acasă? Te spun mamei. Tu nu ești zdravănă la cap deloc…Nimeni nu vorbește cu Eleonora…Ea urăște copiii.

Când am ajuns acasă i-am povestit mamei ce s-a întâmplat, fratele meu încercând să o convingă cât sunt de cidată.

-Nimeni nu îi dă bună ziua Eleonorei. Copiii se sperie și fug de ea, și asta crede că e cea mai „cea” . Stă de vorbă cu ea…O să ne aștepte la izitură noaptea și o să ne mănânce, așa au zis toți copiii. Că ea nu știe să își țină gura, să se liniștească.

Nu știu de ce am cunoscut atâția oameni care erau altfel, nu știu dacă a fost voia cuiva să îi descopăr dincolo de urâțenia lor, de nebunia lor, de egoismul sau valoarea lor, dar îmi amintesc un lucru foarte clar. Am promis, cândva, familiei mele că voi scrie toate lucrurile astea într-o carte.

Bineînțeles că pe atunci nu credeam nici eu și nu a crezut nimeni.

Era o nebunie să îți închipui că poți scrie o carte. Cărțile trebuiau scrise de oamenii pe care nu îi vede și nu îi atinge nimeni, niciodată.

Așa gândeam pe atunci.

O vreme mi-am dorit din tot sufletul o mașină de scris pe care am reușit să mi-o cumpăr când aveam 25 de ani. Am fost atât de bucuroasă și îmi scriam poeziile, textele, până noaptea, târziu. Apoi, le lăsam o vreme deoparte, fără să mă uit la ele și le citeam după mult timp cu o disimulată surprindere de parcă citeam o carte nedescoperită încă.

După spusele noastre, mama a fost de-a dreptul buimăcită. O cunoaște bine pe Eleonora. Doar au copilărit împreună și nu credea în poveștile astea de groază pe care le spuneau copiii.

Eu radiam de bucurie că fratele meu nu are dreptate și pot intra în vorbă cu femeia în continuare.

-Nu trebuie să fiți speriați de ea. Eu am trăit de mică în sat cu Eleonora și e o femeie ca toate femeile. Nu a avut bărbat, nici copii…dar ăsta pare a fi un blestem care s-a abătut peste ea. Știu că eram mici și când ne-am dezbrăcat să ne scăldăm în iaz, unii au zis că au văzut o coadă, la spatele ei. Atunci ne-am speriat cu toții și am fugit, apoi ne-am obișnuit cu ea…doar era și ea un copil ca toți ceilalți. Se vede că a dus o viață mai retrasă din pricina asta, că o dată îmi spune lucruri tare ciudate despre bărbați. A zis că are atâta ciudă pe ei, încât și-ar face un gard așa de înalt, să nu le vadă nici măcar capurile, nu mai ales trupurile. Eu știu că e o femeie bună în suflet și nu o să vă facă nimic. Să nu vă mai temeți.

Zile în șir mă rugam să o văd pe strigoaică și să pot să o mai salut, iar ea să zâmbească așa strămb, încruntat, pe sub sprâncene.

Parcă mă simțeam vinovată de nefericirea femeii și voiam să aduc un strop de lumină în sufletul ei înnegrit.

Copiii treceau pe lângă ea, oarecum speriați, se înghinteau și când se îndepărta mult vorbeau enigmatic, ușor iritați de prezența femeii:

-Ați văzut? Strigoaica? Se vedea o coadă cum i se zbătea pe sub fustă…Asta îi dă bună ziua…Și mă arată. O să vezi tu ce pățești de Sfântul Andrei. A pus ochii pe tine. Și parcă simt miros de frică…dar o să-mi treacă.

Mă întorceam de la școală într-o după amiază și în depărtare am văzut-o pe mama vorbind cu Eleonora:

-Ce faci, Lență? Tot la câmp? Doamne ce viață grea…Ai muncit de mică pentru moșnegii aceia…Și discuția se țesea frumos și calm.

M-am bucurat. Asta era mama mea. Femeia care îi făcea pe nebuni să își capete pentru o vreme luciditatea, care îmblânzea inima de piatră a stogoaicei, care o respecta pe țața Valeria chiar dacă lumea șoșotea despre duhurile pe care le ținea în flanela roșie. Atunci m-am simțit tare mândră că e mama mea, chiar dacă purta mereu ciubote mari, bărbătești și uneori părul cenușiu îi ieșea ușor de sub baticul înflorat și unii oameni răutăciuși îi mai ziceau „vadana lui Nică”.

M-am apropiat și m-am lipit strâns de ea.

Eleonora a întins spre mine o mână ciudată și m-a atins ușor, matern, pe obrajii bruni, arși de soare.

Cred că nu mai atinsese până atunci un obraz de copil și i-a zis mamei:

-Ai un copil curajos, Lență. Uite…ea e singurul copil din sat care îmi dă „buna ziua”, mereu.

Și ne-am îndepărtat, ușor, pentru că se lăsa seara, iar Eleonora-strigoaica părea că ne zâmbește larg, amândurora, cu trăsăturile distinse, așa, ca în copilărie, când făcea baie cu toții copiii în iaz, nesimțindu-se altfel, adică femeia cu coadă, cum au categorisit-o copiii și oamenii toată viața.

Aud și acum ecouri îndepărtate, glasuri răzlețe de copii obraznici parcă strigă strident în timpanul meu…Ochii lor sfredelitori privesc insistent spre hainele cernite ale strigoaicei așteptând să i se ivească presupusa coadă…

Strigoaica pare că se învârte, se învârte copilărește, cu mâinile ridicate, ca o ființă fără de vârstă, neștiutoare.

Se scaldă o vreme într-o lumină roșie, adiacentă, apoi dispare aplecată, bătrânește pe o scară nesfârșită, sprijinindu-se de stele cu acel băț cu mănunchiul metalic…

Editeaza textul
3 votes, average: 1,00 out of 1 (3 voturi)
Trebuie sa fiti logati ca sa puteti vota.
Loading...

Scrie un comentariu

You must be logged in to post a comment.

ChatApasa aici pentru chat !+