Flashback-uri
Jurnal
huxley
aprilie 20, 2017
0

Mana mamei mele sau a tatalui meu, pe care mereu o simteam rascolindu-mi visele de iarna, care ne strecura cadouri sub perna, dupa doua noaptea, in ajunurile de Craciun ale copilariei. Lumina multicolora a bradului de Craciun, trecand difuza prin sticla mata a usii dinspre hol, mai mult un living, cu canapea, doua fotolii si masuta de cafea. Tavanul dormitorului, panza pe care se pictau singure si fara incetare povesti fara titlu – flacari galbui-rosiatice, dansand fantomatic printr-un spatiu ingust: distanta dintre portita sobei si cadrul ei metalic. Ferestrele mari si reci, invadate de ikebane de gheata. Gradina pustie, cu trei copaci facuti din diamante ca cei din vitrinele de la Tiffany’s, sclipind in lumina albastruie a lunii.

***

Lacrimile mele de adolescent, atunci cand ma simteam coplesit de o uriasa singuratate in iernile lungi, interminabile, atunci cand lumea intreaga parca murise sub imperii intregi de troiene iar eu visam cu ochii deschisi la iubiri imposibile, ascultand “For Your Eyes Only” cu Sheena Easton, “Stay on These Roads” cu norvegienii de la A-HA sau “Scarborough Fair” cu Simon and Garfunkel. Seara, cand se intuneca, curentul electric se intrerupea timp de vreo doua ore. Masura luata de Ceausescu “pentru plata datoriilor externe.” Ieseam afara, faceam jogging pe strazile inzapezite si pustii iar la intoarcere imi faceam o parte din temele pentru a doua zi – pret de vreo ora – la lumina catorva lumanari in spatele carora asezam o oglinda.

***

Fratele meu mai mare, bolnav de poliomelita, plecat prematur din lumea asta, un copil fara copilarie, un adolescent fara adolescenta, imobilizat intr-un scaun de lemn, sub o tufa mare de liliac inflorit, cu mainile si picioarele mereu crispate, bucurandu-se cu miscari repezi la vederea mea si a lui D. Ochii lui, plini de toata viata pe care nu reusise niciodata sa o traiasca… Neputinta mea de a-l putea tine in picioare mai mult de cateva secunde atunci cand il ridicam de sub brate in lumina orbitoare a unui amurg…

***

Oboseala care-mi urca in picioare si-mi invada intreg corpul dupa un spectacol din clasa a XII-a, in care a trebuit sa recit in engleza “Dorinta” de Eminescu in traducerea lui Corneliu M. Popescu. Perdeaua de lumina feerica a reflectoarelor, care ma orbea si care nu ma lasa sa vad pe nimeni din sala – o mare usurare pentru mine, cel caruia ii crestea mereu pulsul inimii ori de cate ori trebuia sa vorbeasca in public. Toate versurile acelea cadeau intr-unul din adancurile mele ca o cascada de sunete asurzitoare si reverberau acolo in primul rand pentru mine si doar apoi pentru cei care le auzeau in difuzoare…Un glas de fata care m-a strigat la iesire si la care am raspuns de-a dreptul prosteste, mai mult din iritare si oboseala decat din alta cauza. Plecarea mea precipitata, egoista, fara rost din grupul colegilor. Obsesia unei nereusite la concursul de peste doua zile la care ma calificasem: faza nationala a olimpiadei de limba engleza. Orasul care respira greu, aproape stins, asemeni unui urias cu brate de piatra, neprimitor, strain oricui, sub un soare caruia ii puteai agata cativa turturi de gheata. Un aprilie cu mugurii pomilor inghetati si cu strazi inzapezite… Sentimentul care-mi apasa greu pieptul – ca traiam intr-o lume careia nu-i puteam atasa nici un sens, poate si din cauza ca Giovanni Pappini, Jack London, Charles Dickens si Nikos Kazantzakis imi erau pe atunci un fel de semi-zei care-mi locuiau atat de despotic mintea…

***

Mirosul innebunitor de flori de tei, imbalsamand un cer smaltuit cu stele, pe o strada din oras care ducea spre parc, in noaptea banchetului de absolvire a liceului…

***

Mana mica a M. care ma tinea strans de brat, intr-o noapte de martie in care ploua in siroaie, ca pentru ultima oara in lume, pe Bulevardul Carol I din Iasi si peste umbrela noastra ca de carnaval de Rio. Pasii nostri care ignorau baltile, ochii nostri, care numarau tramvaiele rosii, acei monstri metalici, nascuti din febra industrializarii pragheze, urcand si coborand panta strajuita de tei batrani. Inimile noastre ca doua cupe ale bucuriei in care picura apa cazuta din cer…

Editeaza textul
1 vote, average: 1,00 out of 1 (1 voturi)
Trebuie sa fiti logati ca sa puteti vota.
Loading...

Scrie un comentariu

You must be logged in to post a comment.

ChatApasa aici pentru chat !+