Furia cărții (Concurs 1)
Poveste
bauberg
ianuarie 12, 2017
0

Fetiţa s-a târît pe sub masa din camera de zi, încurcându-se puţin printre picioarele unui scaun. Avea prinsă de rochie un ornament, un fel de bretea ludică care s-a îndrăgostit de o parte a mobilei şi se ţinea disperată de orice colţ al ei de fiecare dată când găsea prilejul. S-a legat bine peste mijloc ca să nu o vânture uraganul, furtuna îngrozitoare ce va năvăli şi înăuntru.

Era speriată. Sau se prefăcea. De fapt, era o stare de spirit cu care se juca mereu. A găsit că e mult mai interesant să aibă toate simţurile ascuţite, în alertă, pregătite pentru orice, decât să fie calmă, plictisită sau înveselită de glume seci ori de strâmbături caraghioase. Tocmai de aceea îşi imagina diverse poveşti, unele mai crunte decât altele, şi, ca să fie drumul disperării interesant, le trăia, îngrozindu-se singură de puterea lor, amplificând consecinţele pentru a simţi cum inima îi bate puternic în piept, strângând ochii până vedea stele micuţe verzi, roşii ori negre defilându-i prin minte. „Nu mai strânge aşa tare ochii! O să explodeze!” îi spunea bătrâna. Dar nu o asculta. Nu au explodat până atunci, de ce ar face-o de acum încolo? Erau doar proprii. Şi visul adevărat se întâmplă când pleoapele sunt trase peste obraji, închise ca un lacăt nepătruns. Ar trăi o viaţă de visare. Eeeee. Dar s-ar plictisi de atâta repetitivitate. Trebuie să vadă şi lucrurile simple din jur. Alea groteşti, animalice şi normale.

Zilele banale sunt plicticoase. Cânta frecvent acest vers pe care l-a inventat. Era mândră de originalitatea naivă. Uneori accentua începutul când nu prea avea idee ce să facă, alteori sfârşitul, când era tristă ca un copil pedepsit din cauză că a călcat pe bec, aşa se spune. Dar, în casa lor, luminile sunt departe de picioare şi nu putea să le calce. De ar fi un păianjen! Nu suporta absenţa, liniştea, monotonia. Nemişcarea. Frivolul. Trebuia. Era un imperativ creştin. „Trebuie să faci aia şi Nu e voie cealaltă!” Dar, trebuia să câştige bătălia cu nimicul, cu lucrul previzibil. Era un îndemn ce îi dădea viaţă, o punea în mişcare şi o scotea din nostalgie.

Ieri. Întotdeauna ieri este înaintea lui azi. Dar este şi în urma lui mâine. Leneşul.

În urmă cu o zi, de plildă, a simţit o panică înaltă din cauza unei buburuze. Aproape că a spart becul cu dinţii, gândea fericită. A găsit-o pe pervazul geamului de la camera mijlocie. Şi a venit să o înghită, să îi fure ochii şi să îi afişeze victorioasă pe aripile ei. Ceilalţi, cunoscuţii, neamurile sau prietenii susţineau că punctele negre reprezintă anii de viaţă. Dar ştia că nu au dreptate. Sunt ochii copiilor înghiţiţi. Uneori, numărul punctelor putea să fie impar. Credea. Ce conta. Numai aşa o contraziceau să îi facă în ciudă, să mintă şi să se autoamăgească singuri. Doar mai sunt copii chiori, cu un ochi, cu diverse boli, sărăcuţii. Lucrurile drăguţe nu sunt aşa frumoase şi bune, în mod dezinteresat. Descoperise pe propria făpură urâţenia, gelozia şi preţul mare cerut în schimb de lucrurile frumoase. Aşa că, îşi iau tributul profitând de mirarea, de dorinţa de a le avea şi nu îţi dai seama decât în momentul în care este prea târziu. E cel mai nesănătos să ai încredere în lucrurile frumoase. Sunt teribile: te încântă şi te atrag ca o sirenă dar te prostesc, pe urmă, precum părinţii adulţi. Te înveselesc ca şi un claun pentru ca, mai încolo, să îţi arunce în faţă un tort cu frişcă expirată sau te stropesc cu apă clocită. Pentru câteva cadouri trebuie să răspunzi aşteptărilor tot anul! Merită? Nu, îşi spuse hotărât. Nu, alungându-l pe Cel care aduce Cadouri din minte. Apoi zâmbi. Şi copiii sunt, pentru părinţi, frumoşi, buni, diferiţi, deosebiţi. Iar pruncii ştiu asta.

Azi. Acum nu este niciodată. Trece mereu, se scurge printre degete ca un calup de apă, oricât le-ai strânge, doar de ai avea tăria gheţii, dar oamenii nu o au decât morţi şi conservaţi în frigider, când ştiu ce este acum dar nu mai are importanţă.

Azi, sentimentul pe care dorea să-l provoace în propria făptură s-a accentuat şi s-a transformat în panică. Era chiar reală. Adică îi era frică de-a binelea. Revenise din visare. Era cu picioarele pe pământ, cum se spune, de parcă ar putea să şi le vâre în nori vreodată. Tremura. Nu dormea, nu îşi imagina nimic, nu vroia să se sperie singură, dar chiar un lucru teribil a început să se petreacă în casa lor. Cărţile din bibliotecă au început să se mişte şi să mormăie nedefinit, ceva, nu înţelegea ce, măcar să fie explicite. În sufrageria lor întunecoasă. Rece. Morbidă. Rafturile s-au încovoiat, troznind, ajungând oblice iar cărţile se scurgeau, una după alta, pe pardoseală, pe parchet, pe covorul oriental fermecat ce avea rolul să apere biroul de necunoscuţi. Continuu. Liniştite în murmurul specific. Nu făceau zgomot mare, ca nişte hoţi tăcuţi, dar nu muţi. Îşi aşteptau răbdătoare, rândul. La un moment dat au ajuns să se înghesuie: erau multe, mult prea multe între cele două fotolii pluşate, cândva roşii, acum primind o culoare de vişină putredă ce străjuiau un lampinion vechi, primit de la bunici ca să le amintească mereu de trecut, să le lumineze calea pe care păşeau când era întuneric, spunea tatăl ei, chiar de afară mai există o stea ce străluceşte, uneori. Soarele, adică, atunci când e în deplinătatea puterilor sale fizice şi mentale. De parcă ar putea să o ia razna vreodată?

Da! E răspunsul capitulării. A nerăzvrătiţilor! A umililor. Slugilor. Supuşilor. Putea. Îi sunau în minte vorbele mătuşii bătrâne. Ciudate. Atunci când nu ascultă copiii de părinţi. Ei, eee, îi făcea plăcere să spună NU la aproape tot. Dacă nu direct, cel puţin voalat. Să demonstreze că are personalitatea puternică. Când nu ascultă copiii de părinţi?

Întotdeauna – îşi spunea zâmbind senină.” Se supără şi le prăjeşte pielea sau se ascunde după cearceafuri. Ultimele, erau norii, în limbajul caraghios al bătrânei şi le toarnă apă rece în cap să îi zgribulească, să îi înfioare, să le bage cât mai adânc minţile în cap prin ticăituri. De aceea le clănţăne dinţii în gură. Bănuia că neamul ei puţin frumos glumeşte, că o umileşte în felul adulţilor care îi consideră, uneori, naivi sau proşti pe cei mici. Dar dacă spunea, totuşi, adevărul? Vedea cum se râde cu poftă de o mutrişoară nedumerită. Era moralizatoare. Şi trebuia să o înveţe câte un lucru, măcar odată la o oră. Îşi dădea seama că, pe măsură ce creştea, era tot mai dificil. Să inventezi scenarii sau imagini cât mai reale. Era din ce în ce mai greu. Mai ales, în ultimul timp a observat că a început să discearnă între glumele exagerate şi poveţele seci de care nici râmele nu şi-ar deschide orificiile lor flămânde ca să mimeze că se distrează. Bătrâna se înveselea, instantaneu, fără nici un motiv în afară de gândurile dinăuntru. Iar faţa brăzdată de riduri şi cu fruntea nu mai lată decât un deget i se schimonosea atât de ciudat încât părea că plânge, numai vocea îi trăda un râs piţigăiat şi nestăvilit care se termina, când începea să îşi dea drumul, destul de greu. Odată a râs trei ore în continuu. Nu mai îşi aminteau de ce. Dar nimeni şi nimic nu a putut să o oprească. Sau a plâns? Nu şi-au dat seama. Nici măcar unchiul lor care, de la o vreme, a început să o bată uşor pe spate de îngrijorat să nu se înece cu salivă sau să uite să respire.

Mâine. Daria privea în urma ei terifiată. Îi era frică de ceea ce s-ar putea întâmpla în clipele următoare. Nu trecutul este vinovat de prezent, nu viitorul este nesigur, ci faptele care apar accidental erau îngrozitoare, rareori bune. Accidentul este cea mai rău viitor, de regulă. Timpul nu există, doar faptele care sunt constante şi excepţiile lor. Simţea că era necesar să fugă de rău. Însă nu putea. Era paralizată. Ca mătuşa, uneori neînţeleasă. Îi venea să plângă. Nu îşi găsea lacrimile. Le pierduse, aşa cum în urmă cu câteva zile rătăcise piaptănul cel des al Nataşei, păpuşa ei uriaşă. Se căută grăbită în buzunarele rochiei. După ceva nedefinit. Nu erau acolo. Cu ce le va impresiona? se întreba căutând în iertare soluţia. În clipa aceea, în faţa cărţilor urâcioase ar fi fost bune nişte lacrimi, medită Daria. Poate aşa ar fi scăpat, din nou, de pedeapsă. Îşi shimonosi şi faţa aşa cum văzuse în oglindă că face atunci când plânge. Şi chiar scoase câteva interjecţii specifice. Oftă. Suspină. Mârâi. Nu e bine. Nu era o pisică. Plângea din întâmplare. Dar nu impresiona pe nimeni. Marşul urmăritoarelor tăcute, continua.

Întotdeauna ne zbatem ca peştii pe uscat. Ne iluzionăm că în apă o să respirăm, o să trăim, dar nu facem altceva decât să ajungem din nou în năvod, pe mal. Pe ţărmul lor.

Daria fugea, împiedecându-se de diferite lucruri, nevinovate, care îi apăreau în cale şi încerca să scape. Nu visa, deşi îşi dorea să doarmă şi să se trezească din cel mai teribil coşmar – care nu se mai termină. Totu-i real. Se uită în spate şi căzu, din nou, lovindu-se la genunchi. O usturau. O dureau. Putea să se mişte, deci nu dormea. Dar nu avea timp să se revolte. Imaginaţia nu îi juca feste. Chiar era urmărită de cărţi. Din păcate anticipa că nu o ajutau nici picioarele, nici coatele nici mâinile să se îndepărteze suficient încât să nu fie prinsă, copleşită, înconjurată. Voia să fie o persoană liberă. Nu înţelegea mesajul lor. De fapt, nu înţelegea cărţile. Cu vorba lor moartă. Pe care ei, copiii, trebuiau să le descopere. Vorbele unor morţi. Ce chin. Sunt nişte mumii pe care numai cititorii le învie! Nu voia să le dea viaţă. Poate asta cereau. Viaţa ei pentru ca ele să trăiască. Simplu. Nu se va lăsa prinsă.

Mereu. Cărţile clănţăneau furioase. A zâmbit pentru câteva clipe. I se păreau şi mai caraghioase. Ca şi când ar fi vrut să o sperie. Erau demne de tot dispreţul. Unele foloseau semnele de carte uitate în interiorul lor pentru a se deplasa. Sau le foloseau pe post de limbă, având impresia că şi le îndreaptă înspre ea. Le vedea cu coada ochilor. Altele săreau isterizate, aşa ca nişte peşti morţi, aruncaţi în ulei încins ce se zbăteau înspăimântaţi de propria lor moarte, căutând să o ajungă. Pentru a o atinge sau lovi. Voiau însă să o înconjoare şi să îi atragă atenţia. Măcar atât. Nu-şi dădeau seama că o făceau să le urască şi mai mult.

Până la urmă, fetei îi era teamă de sufocare. Nu ştia, încă, ceea ce înseamnă moartea. Dar îi era o frică teribilă de ideea că o să fie strivită de cărţi, de greutatea lor, de o grămadă neordonată, haotică care ar fi împiedecat-o să respire. Nu înţelegea revolta lor. Răzvăririle nu-s imediat explicite. Mâhnirea şi îndârjirea cu care o urmăreau, deşi nu erau făcute să se mişte. Decât prin degetele celui care le răsfoia. Oricum erau neinteresante, obositoare, plicticoase, false şi inutile. Ca o balegă mare pusă în mijlocul drumului. Proaspătă sau veche, totuna. Pe care o ocoleşti cu demnitate sau cu lehamite. Pe care ţi-e greaţă să o atingi, să salivezi ori să respiri în preajma ei. Cu care nu te-ai juca niciodată. Nici pe cărţi nu le-a atins, decât prin excepţii. Le-a privit doar cu compătimire. Îi era milă de ele. Nu s-a jucat nicicând cu ele. Atrăgeau numai purecii minusculi, muştele şi viermii. Eehh.

Cărţile nu înţelegeau prea multe din realul uman. Sunt ca pietrele supraîncălzite aruncate în apă. Unii le apreciază, sunt spectaculoase, dar cei mai mulţi le urăsc sau le privesc cu nepăsare, nu, nu ne hrănesc, gâdilă, satisfac empiric imediat. Copiii nu le prea doresc. Defel-nicium. Le socotesc inutile și obositoare. Aşa cum sunt în realitate greoaie, dificile și imobile. La început nu au dat atenţie acestui lucru. Însă, cu timpul, au ajuns să priceapă că sunt condamnate să devină ca şi dinozaurii. Piese de muzeu dispărute din cine știe ce motive inventate. Ori mai grav, să fie văzute ca artefacte, gânduri tinerești pline de mânie.

Au început să-şi vorbească. Pentru prima dată, după câteva sute de ani de când s-au născut. Vorbeau în şoaptă să nu fie auzite de altcineva, de parcă ar exista altceva în afară de ecourile duse puțin mai departe, atâta cât să fie uitate? Vorbeau în miez de noapte pentru a nu fi observate, evitau să arate în mod explicit că pun la cale un mic complot. Vorbeau codificat și se fâstâceau. Nu doreau ca mesajul să fie înţeles de oricine, nu considerau că era cazul să moară fără să lupte înainte de a-și da suflul. Ultima bătaie de pagină, ori răsfoire. Şi după lungi dispute contradictorii. După multe idei ezitante au ajuns la revoltă. De ce să fie puse pe foc fără să inspire și dea în afară ceea ce era toxic? Să încerce a se salva?Ar fi prea banal sau laș, un nonsens hibernal capitularea. Adormi în zăpadă fiindcă ți-e lene să mai lupți. La luptă, deci, pe urmă de omăt curat! Și-au spus cu sfială la început, apoi tot mai hotărâte. Luptă. Care? Existența, căldura, formele frumoase!Manuscrisele prin consens au ajuns la o concluzie, adoptând soluţia cea mai simplă pe care au găsit-o chiar în prima zi din care şi-au vorbit, dar pe care au ignorat-o fiind prea devreme ca să o accepte instant, codindu-se, imaginându-şi uneltiri complexe, uneori absurde la care au renunţat până la urmă, oftând, visând inepuizabil că vor fi redescoperite, cât de curând, azi sau mâine, pe baza unui trecut incert și nesigur.

Trebuiau (sinistru) să convingă măcar un copil care le urăşte cu adevărat că meritau să viețuiască, existe, să fie apreciate, îndrăgite. Din disperare, se vor despuia în faţa copilului cu gândul că măcar una dintre ele va fi, pentru prima dată, răsfiotă, mângâiată, iubită. Astfel s-ar fi terminat revolta necuvântătoarelor ce stau la temelia vorbelor principiale. O regină domnește alături de un rege, nu este izolată, măcar pentru început. A mutelor care primeau viaţă numai prin intermediul omului ce întrece primatele, secunde în realitate. Nu le plăceau să recunoască acel lucru, dar depindeau de oameni și invers, se dezvoltau prin intermediul lor. Nu mai erau esenţe pure, date odată pentru totdeauna, inflexibile, totale. Nu mai erau eterne, cum se autoapreciau înainte de revoltă, neînțelegând că sunt modelabile. Căpătaseră statutul omului. Deveniseră muritoare. Din această cauză erau cuprinse de o adevărată teamă.

Demult, demult, când omul nu s-a născut,

când vântul nu s-a pornit,

când pământul nu s-a noroit

Dumnezeu sau orişicine cu puterea dăruirii … au lăsat

Animalelor focul, să se joace cu umbrele lui

Iar omului cuvintele, să se ascundă la umbra lor!

Editeaza textul
0 votes, average: 0,00 out of 1 (0 voturi)
Trebuie sa fiti logati ca sa puteti vota.
Loading...

Scrie un comentariu

You must be logged in to post a comment.

ChatApasa aici pentru chat !+