GENEZA ROMANULUI ANTIC
Texte Teoretice
dorina sisu
mai 16, 2016
0

Apărând ca specie literară după ce a Aristotel stabilise criteriile estetice ale literaturii (ce includea epopeea, tragedia şi comedia), romanul a fost multă vreme considerat specie umilă (genus humile dicendi). Acesta este unul dintre principalele motive care au făcut să nu se acorde importanţă scrierilor romaneşti. Limitele şi semnificaţiile genului nu erau clare, căci teoreticienii ignorau întru totul acest gen nou. În ciuda acestui fapt publicul îl gusta şi îl încuraja ca pe o artă pasionantă, seducătoare, interesantă.

Romanul pare relativ târziu în ansamblul literaturilor helenică şi latină, ca un gen nou, izvorât în condiţii istorice specifice, însă atracţia exercitată asupra cititorilor ilustrează importanţa sa, capacitatea de a satisface necesităţi spirituale reale.

Pentru o bună înţelegere a începutului romanului, trebuie precizat contextul istoric în care s-a format, trebuie înţeles cărui public şi din ce epocă i s-au adresat primele manifestări romaneşti. Romanul nu ar fi putut apărea decât impus de gustul unui anumit public, gust decantat într-o conjunctură istorică particulară. Acest public nu este altul decât cel al epocii helenistice. Conştient de prezenţa unei culturi helenistice seculare, cultură care după multiple experienţe ajunsese să depăşească limitele genurilor tradiţionale, acest public ajunge să aspire spre o dezvoltare spirituală ce nu putea fi satisfăcută de disponibilităţile marilor mituri ale trecutului. Cu alte cuvinte acest public simte acut o sete de ficţiune nemaiîntâlnită până atunci, ficţiune ce se cerea realizată în tipare noi. La aceasta s-a adăugat nevoia de relaxare spirituală, căutarea a ceea ce noi numim deconectare.

O asemenea dezvoltare, o asemenea  expansiune intelectuală nu se putea manifesta decât într-un context istoric diferit de cel al Heladei clasice. Odată cu marile cuceriri ale lui Alexandru, civilizaţia greacă se extinde asupra unor noi şi întinse teritorii geografice şi spirituale. Vechea formă de organizare a vieţii politico-sociale greceşti, polis-ul, oraşul stat, se destramă, şi, odată cu el, sistemul de viaţă şi de gândire al oamenilor care îl locuiau. Asistăm aşadar la o schimbare a mentalităţii omului societăţii helenistice, căci acesta se simte eliberat de constrângerile vechilor sisteme relaţionale ale societăţii greceşti, lipsit de răspunderile şi implicaţiile colective de până atunci. În contextul social nou creat, omul este interior divizat între amplificarea, extrapolarea interesului său spiritual pentru inedit, pentru curiozităţi şi noutăţi geografice, etnografice şi mai ales morale, pe de o parte, şi limitarea, concentrarea atenţiei asupra vieţii familiei sale şi chiar a propriului eu, pe de altă parte. În aceste condiţii, în sfera preocupărilor spirituale pătrund şi experienţele unor oameni de condiţie modestă care iau locul cunoscuţilor eroi ai epopeilor şi tragediilor. Epopeea şi tragedia, proiecţii literare care respirau valorile polis-ului, ale unei societăţi apuse, nu mai oferă satisfacţii publicului. Mitul se umanizează, iar de implicaţiile sale erotice şi se ajustează noilor norme spirituale. Astfel epopeea şi tragedia trebuie să cedeze locul unei noi proze poetice, proză ce era capabilă să răspundă aspiraţiilor spirituale ale societăţii helenistice.

Romanul nu s-a putut însă forma decât pe fondul unei tradiţii literare existente, fiind obligat să utilizeze experienţa genurilor anterior dezvoltate, să se formeze în conexiune cu alte specii şi modalităţi literare mai vechi.

Într-o cercetare celebră asupra romanului grec (Der griechische Roman und seine Vorläufer) apărută în 1876,  Ervin Rohde susţinea că în structura romanului antic s-ar fi conjugat doi constituenţi fundamentali: în primul rând cel erotic şi în al doilea rând cel aventuros, pornind de la arhetipurile corespunzătoare realizate în poezia helenistică de dragoste şi în povestirile fantastice de călătorie.

În formarea romanului un rol deosebit de important l-au jucat relatările de călătorie fictive sau reale, dar deformate de impulsurile fanteziei, care satisfăceau pasiunea pentru peisaje fabuloase şi pentru aventuri funambuleşti. În acelaşi timp, povestirea de călătorie a furnizat romanului modelul naraţiei la persoana întâi.

Alături de relatările de călătorie, de mare însemnătate, în formarea romanului sunt: epopeea, istoriografia şi într-o mai mare măsură teatrul, în special comedia din epoca helenistică. În toate aceste genuri se evocau aventurile unor personaje considerate reale sau legendare, sub aparenţa unor eroi de dimensiuni amplificate. Faptele, chiar dacă reprezentau produsul fanteziei, erau înfăţişate de autor ca autentice şi receptate de public ca reale sau măcar legendare. Dar romancierul inventează deliberat, ficţiunea sa fiind mărturisită.

Deşi comediografii acordau prioritate caracterelor şi nu intrigii, comedia este cea care oferea modelul intrigii inventate, precum şi arhetipuri ale iubirilor complicate, ale coincidenţelor şi ale recunoaşterilor de tot felul. De fapt, câteodată, personajele unor romane interpretează mici scene dramatice şi o declară explicit (Istoria lui Apollonius, rege al Tirului, 16). Chiar şi tragedia, mai ales cea a lui Euripide, a influenţat unele romane greceşti, precum cel al lui Heliodor.

La dezvoltarea istorică a romanului a participat de asemenea bogata literatură nuvelistică anterioară. Aceasta a contribuit substanţial la geneza romanului grec prin nuvelele tragice şi prin povestirile milesiene („fabulae milesiae”), scurte nuvele picante, adesea erotice, licenţioase, interesate de scandaluri domestice ce furnizau exemple de investigare indiscretă a vieţii de familie, de ficţiune narativă şi nu teatrală, de explorare a aventurilor strict personale ale unor eroi care de obicei nu purtau nume celebre.

Aşadar arta romanescă nu a apărut prin expandarea unor specii literare anterioare – căci arhetipuri romaneşti se întâlnesc în aproape toate sectoarele de activitate literară – şi numai în momentul în care, după cum afirma Cizek în « Evoluţia romanului antic », „publicul a simţit necesitatea unor opere în proză hrănite din ficţiune pură, eliberate de legende şi de istorie şi reîncărcate cu invenţie efervescentă, cu virtuţile deconectării”1. Toate arhetipurile preluate de roman au fost însă prelucrate, combinate şi aproape în mod spontan îndrumate în matricea acestui nou gen adecvat exigenţelor publicului din vremea sa.

Aşadar se ajunge la concluzia că romanul s-a structurat ca gen literar nou, congruent anumitor condiţii social-istorice şi unei mentalităţi înnoite. Un public specific a reclamat apariţia romanului şi i-a impus popularitate precum şi semne contextuale specifice.

1 Eugen Cizek, Evoluţia romanului antic, p.7

Editeaza textul
1 vote, average: 1,00 out of 1 (1 voturi)
Trebuie sa fiti logati ca sa puteti vota.
Loading...

Scrie un comentariu

You must be logged in to post a comment.

ChatApasa aici pentru chat !+