În dealul viilor
Proza Scurta
Veronica Baciu
februarie 7, 2017
0

În dealul viilor

     Vara era pe sfârșite. Pe dealuri și prin vii începuse forfota culesului. Cerul era înalt, lumea largă și învăluită în mierea soarelui de septembrie. Ceva scădea în vibrația amiezii care își pregătea sfârșitul, dar nu și în bucuria și statornicia rânduielilor care sfințeau lumea mea de copil. Mama era acolo, o lăsasem în umbra zilei, în via bunicii . Ea era farul meu călăuzitor. Toate aveau curgerea vie și nesfârșită a unei lumi ce avea încă să mai curgă în basmul nesfârșit al copilăriei mele. Erau acolo toți .Și tata și mătușile și verii mei și fratele cu care am crescut, cu toții străjuind timpul care avea să  fie leagănul meu, eternitatea mea de umbre.

     Vara nu plecase încă și până să înceapă școala, cu corvezile ei de elev, împins să fie premiant, mai erau niște aventuri de consumat.Mama nu a fost niciodată o femeie foarte afectuoasă, mai degrabă aspră, tăiosă, foarte critică.Nu știu dacă am fost un copil dorit,  dat fiindcă mai dăduse viață, cu opt ani inainte de nașterea mea, unui băiat. Dar fragilitatea mea, dependența mea care părea că nu se mai sfârșește niciodată,dovada unor mai slabe posibilități de a face față solicitărilor cu care lumea mă încerca, o înmuia pe mama. Eram fata ei și pentru mine trebuia să mai vânture din dezamăgirile vieții. Pentru mine avea uneori, rar, și cu atât mai de preț, momente când mă ocrotea cu dragoste. Nu plecam departe de ea niciodată .

     Toamna așteptam cu înfrigurare culesul viei. Nu era via noastră, ci a bunicii dinspre mamă. Maica, cum îi spuneam noi, nu mai era, dar umbra ei stăruia încă pe locurile ce ne chemau acum.

Cu tot alaiul de verișori, mai mari sau mai mici, mă pregăteam ca pentru o evadare. Știam că treaba propriu-zisă nu stătea pe umerii ei, totul era o stare de neînlocuit cu nimic pentru senzațiile ei.

    Mergeam pe potecă și pașii se cufundau adânc în țărâna fierbinte. Roua căzuse de mult de pe iarba grasă și de pe frunzele late și contorsionate de bogăția ciorchinilor crescuți în devălmășie în strânsura aracilor. Soarele ardea deja deasupra. Pe o parte a drumului se desfășurau viile aliniate ca și când pământul ar fi fost pieptănat cu un pieptăne rar care lăsa cărări adânci  pe coama dealului. Pe partea opusă, viile erau mai rare. Între ele se lăfăiau pajiști cu iarbă grasă și lastărișuri bogate care coborau direct în apa mlăștinoasă a bălții formate de pârâul Gologan.

    Strugurii îi culegeam cu ochii și-i gustam cu fiecare viță nouă pe care o începeam pentru că ni se păreau mai parfumați, mai plini, mai apoși și plini de sevă. Îi mâncam fără să-i spălăm, amestecați cu pământ și cu poftele noastre. Treburile se făceau pe îndelete, respectând toate obiceiurile celor mari, iar noi copiii participam la tot cu bucurie. Când ne plictiseam de cules, ăi mari ne trimiteau  să rezolvăm alte treburi.Unul din băieții mai mari băteau nucul din mijlocul viei, iar noi ceilalți le culegeam în panere. Altă dată, tot în jurul nucului pregăteam masa, așternând direct pe pământ pături, velințe, peste care așezam ștergare pe care tăiam pâinea, desfăceam pachetele cu mâncare și până să ne așezăm la masă încingeam și-o bătaie cu boabe de struguri – cei  mari îi necăjeau pe cei mici cu tot felul de porecle și tot așa …Până se strângeau ăi mari, se spălau din bidoanele cu apă lăsate la soare, tocmai bine aveam timp să ne împăcăm, ca ei să nu intervină în certurile noastre. De fapt așa voiau cei mai mari, căci noi, eu și cu verișoara mai mică, singurele fete, aveam tot timpul tendința pârâtului .

    Mâncarea la câmp avea un gust special. Mâncam de rupeam, ne umflam burțile primii și după,

până să termine ceilalți și să-și facă siesta, făceam întreceri. Întreceri care urcă mai repede și mai sus în nuc, unde nu mă băgam, că eram tare fricoasă și nu mai încercasem experiența asta, sau întreceri la alergat pe poteca  care despărțea via bunicii de cea a vecinilor de tarla. Așa se face că

într-una din aceste încercări, în aplauzele tuturor, l-am învins, din poziție de outsider, pe verișorul cu un an mai mare decât mine. Nu eram mai bună, dar aveam ambiție și mai târziu am dovedit că am păstrat mai multe resurse interioare decât el. Trăiam totul cu intensitate și asta oprea timpul în loc și-mi înflăcăra imaginația.

   Eram foarte fricoasă, ușor de speriat, dădeam înapoi de la orice nu mai încercasem și așa am rămas până  în ziua de astăzi . Într-una din zile mama m-a trimis s-o caut pe tanti Mița care avea via nu departe, pe partea cu lacul. N-am plecat singură, că-mi era frică pe drum și-am cărat-o și pe Carmen, care , mai mică fiind, plângea din orice, trebuia să am grijă de nevoile  ei. Tanti Mița avea vie mai multă și avea nevoie de oameni la cules. Mama o ajuta când putea, din omenie. Era o femeie de-o bunătate fără sfârșit. Mi-o dovedise de câte ori pășisem în bătătura ei plină de toate

orătăniile , inclusiv din  acelea pe care eu nu le aveam acasă  și de care mi-era frică: cai, vaci câini mari și lățoși, gânsaci care te urmăreau amenințător prin toată curtea și eu aveam tendința ca atunci când eram  mică să mă ascund în spatele protector al mamei.

    Mi-era frică să nu mă rătăcesc, să nu-mi iasă vreo vacă în cale, dar nu puteam s-o dezamăgesc pe  mama. Așa că mi-am făcut curaj. Am ajuns, trăgând-o de mână pe Carmen, la locul cu pricina. În vie nu se vedea nimeni sau erau deja în capătul celălalt, dar nu se auzeau voci, zgomote, nu se vedea vreo căruță în care s-ar fi cules strugurii. Am intrat în vie. După puțin timp mi-a venit ideea s-o iau pe alături, prin hățișul de pomi și ierburi, de unde aș fi putut să văd ce se întâmplă în capătul  celălalt al viei lu’ tanti Mița. Pășind temătoare, în liniștea lăsată de frica ce ne cuprinsese pe amândouă, am auzit zgomotul făcut de lanț și respirația largă, grea, de vită care amușinează în aer. Am  întors capul, deja pierdută, și-am văzut la câțiva pași un animal curios, care întindea botul umed din care se prelingeau bale subțiri. Am încremenit. Nu aveam nici o ieșire. Priveam în ochii umezi și mari ai animalului și aveam impresia că o să mor de frică.

Nu știu cât a durat. La un moment dat am văzut venind un tânăr care  ne descoperise  căutându-și

vaca care trebuia priponită. Mi-era rușine. Băiatul era și el puțin încurcat, poate amuzat de frica mea. Am spus ceva, cred, nu mai știu, oricum am realizat că era nepotul lu’ tanti Mița, pe care-l știam vag, dar niciodată nu ne întâlnisem față în față .

    Parcă niciodată nu stătusem atât de aproape de un băiat. Era drăguț și era mai mare decât mine. Ceva mă înfiora ușor, ca o atingere abia simțită.  Uitasem de vacă, dar  nu uitasem de frică. Într-un târziu am început să vorbim. Nu știu cine a început primul. Am vorbit destul de mult, amândoi, și îmi amintesc bucuria pe care mi-o dădea faptul că, deși era mai mare, mă  lua în seamă, nu așa cum făcea frate-meu și ceilalți, existam, nu era doar politicos sau, mă rog , era altfel decât băieții mai mari pe care-i știam eu. Ne-a dus până aproape de baltă. Am văzut toată întinderea de apă pe care o acopereau sălciile și copacii crescuți în devălmășie în jur și în care vitele își ostoiau setea. Era ca o altă lume, lumea lui, pe care mi-o împărtășea și mie.

   Tanti Mița terminase via cu o zi în urmă și mama n-a mai trebuit s-o ajute. Au trecut câțiva ani.

Nu ne-am mai văzut. În anul în care a împlinit 18 ani băiatul ăla a murit. S-a înecat în lacul adânc din dealul viilor. În amintirea mea a rămas ca o boare ce te atinge ușor într-o după amiază  târzie de toamnă .

Editeaza textul
0 votes, average: 0,00 out of 1 (0 voturi)
Trebuie sa fiti logati ca sa puteti vota.
Loading...

Scrie un comentariu

You must be logged in to post a comment.

ChatApasa aici pentru chat !+