În lumina albă
Proza Scurta
Veronica Baciu
august 13, 2017
0

   

    Încercam să-mi adun gândurile, ceea ce presupunea o mare sforțare…Totul era alb, aproape orbitor, în jur și nu puteam să fac altceva decât să închid ochii și să aștept încordată. Înregistram orice șoaptă, orice zgomot, oricât de mic, lăsat de instrumentarul folosit. Intuiam mâinile agitându-se deasupra capului meu, gura mea fiind câmpul de bătălie cu generozitate deschis. Era atâta lumină îmi trecea dincolo de pleoape și mă invada prin fante subțiri, ca printr-o pânza străpunsă din loc în loc, ceea ce crea tot felul de bizarerii vizual-olfactive. Atunci când căpătau nuanțe firave de culori – roz, albastru, cenușiu – se amestecau, formând tot felul de arabescuri.Mă gândeam la ocheanele din copilărie, cu mozaicul lor de culori pe care-l puteai modifica, creând ochiului de copil impresia unei adevărate magii ce se întâmplă doar prin manevrarea unui banal tub de plastic.

  În felul ăsta pentru scurt timp îmi ocupam mintea, gândurile se adunau într-o anumită direcție, înotau în pacea aia albă în care stăteam expusă ca sub o imensă lupă.Se lucra liniștit, în șoaptă, cu o anumită acuratețe și stăpânire a mișcărilor, cu o mare doză de răbdare. Asistenta și doctorița

păreau două ființe născute să stăpânească câmpul ăsta alb în care se mișcau cu atâta siguranță.Eram total expusă, eram a lor, nu puteam nici să anticipez, nici să contracarez acțiunile lor. Gura mea maxim deschisă era câmpul lor operator, protejat cu un fel de cauciuc subțire și aderent, așezat peste zona în care nu se lucra, peste buze.

  Mi-era frică, frică de durere, frică de orice ar fi adus atingere alcătuirii mele biologice. Instinctul de conservare își făcuse treaba, imunitatea lucrase în favoarea mea de atâtea ori încât nu avusesem mari probleme până acum. E suficientă însă o breșă  în sistemul imunitar și organismul reacționează imediat…

 Frica îmi ține în piuneze inima – o simt ca pe-un pitpalac speriat și-mi vine s-o țin cu mâna, să nu se prăpădească. Mi-e milă de ea ca de-o ființă separată. Uneori dă semne c-ar vrea să mă trădeze, poate e prea mult pentru ea…fricile mele, neliniștea mea funciară și situațiile stresante, tensionate, care sunt așa, pentru că asta-i  natura lor, sau devin așa, prin natura mea și prin interpretarea mea subiectivă. Adică eu le fac să fie așa.

  Toată așteptarea încordată durează prea mult, albul se face alb strălucitor, orbitor, amețesc și corpul începe să-mi amorțească: întâi  mâinile sprijinite de brațele scaunului stomatologic, apoi picioarele pe  care le simt înghețate și gura căscată cât am putut de mult, uitată în încremenirea ei. Încerc să-mi imaginez cum arăt…Nu vreau să deschid ochii.Așa mi se pare că o să rezist mai mult. Incerc să-mi caut gândurile,să-mi ocup mintea, caut imaginea mamei, o rog să mă ajute așa cum fac de câte ori mi-e greu. Aspiratorul de salivă stă uitat intr-un loc, mă jenează , gura mi-e iască, nu pot să înghit, respir din când în când profund pe nas, pieptul îmi saltă într-un oftat prelung și parcă mă mai eliberez de presiune. La un moment dat realizez că timpul nu există, că degeaba aștept, încerc să-mi imaginez momentul final, că el nu există.Nu există decât zgomotele făcute de instrumente medicale într-un câmp alb și șoaptele sprijinite în aer  ale celor două femei care desfășoară la nesfârșit un balet al gesturilor și cuvintelor necunoscute,  pe care și le trec de la una la alta. În liniștea asta n-o să se întâmple nimic. Totul o să se piardă printre șoapte , în fuga mea după iluzorii imagini din trecut sau dintr-un posibil viitor apropiat .

   Târziu am realizat că unele șoapte erau de fapt  indicații/explicații care mi se adresau mie, dar pe care le auzeam cu întârziere sau nu le auzeam de loc –percutam mai mult din instinct, cu atenția interioara încordată asupra senzațiilor, manevrelor care se succedau. Mi-era frică într-un fel exagerat de durere, că ea va veni din moment în moment odată ce freza sfredelea și înainta și tot insista pe canalele nesfârșite ale molarilor mei. Făceam eforturi să mă gândesc la orice altceva…cel mai mult mă gândeam la senzația de eliberare, când totul se va sfârși, și la regăsirea lui V. în holul de la intrare. Aș fi dat orice să-i văd expresia feței și să-i curm  îngrijorarea. Nevoia iminentă de-a urina adăuga un stres în plus și mă făcea să realizez că trecuse, în mod obiectiv, destul timp decând eram încarcerată în felul ăsta.

   La un moment dat tăcerea albă ocupă tot. Nu se mai auzeau nici șoapte, nici zgomote de freze, burghie,sârme, spray-uri…simțeam că așa cum stau întinsă, când încordată toată, când în scurte momente de relaxare impuse, în primul rând o să-mi explodeze vezica, iar în al doilea rând gura o să-mi rămână pe veci complet căscată. Atunci am crăpat ochii puțin …În lumina albă lucrurile se amestecau și se mișcau desperecheate. Am văzut bărbia fină și netedă, de om tânăr și îngrijit a doctoriței, fața zâmbitoare și calmă a omului care știe pentru ce s-a născut . Am zâmbit amețită, de parcă pierdusem un timp și mă străduiam să-l recuperez…am înțeles că ajunsesem la sfârșit .

Totul se terminase cu bine, doar că, un timp cuvintele se plimbau și se loveau goale la mine în gură…

 

Editeaza textul
0 votes, average: 0,00 out of 1 (0 voturi)
Trebuie sa fiti logati ca sa puteti vota.
Loading...

Scrie un comentariu

You must be logged in to post a comment.

ChatApasa aici pentru chat !+