În spatele uşilor deschise (fragment)
Roman
Lucia
mai 30, 2017
0

                                                                                                                                                                                                                                     30 aprilie 1922

            Astăzi a plouat mult. Vreme închisă. Soare timid şi nori pufoşi. Din tren, cerul împărțit în pătrate de-o parte şi de alta a vagonului, pare un uriaş caleidoscop învârtit anapoda de un copil nărăvaş şi neştiutor. Pareidolii de tot soiul se nasc şi sfârşesc ca nişte efemeride prăpădite în cadența roților de tren, printre pleoapele împăienjenite de somn. E…atâta pace în jur ! Lume puțină şi tăcută. Câțiva țărani cu coşuri goale, mai păstrând, printre împletituri, câte-o frunză de salată sau de ridiche. Se-ntorc de la târg, sfioşi şi rupți de truda unei zile mohorâte, cu câțiva gologani în batistele înnodate strâns şi vârâte cu grijă în buzunarele cojoacelor ponosite. O cucoană cu straie de oraş, cu o pălăriuță cochetă, aşezată conştiincios peste părul cănit, prins în coc la spate, cu un surtuc cu fireturi granate şi cu botine din piele îşi ascunde nasul într-o batistă brodată. Miroase a campagne, mon cher ! Franceza mai este încă la modă. Pun rămăşag că dama aici de față rupe câte ceva în limba lui Diderot. Puțin mai încolo, înfofolit  într-o haină scurtă de culoarea petrolului, un tinerel cu ochelari pare rupt de tot ce se petrece în jurul său. Citeşte. N-aş putea spune ce anume. Din păcate, nici ochii mei nu mai sunt ce-au fost. La cei treizeci şi unu de ani pe care i-am împlinit de curând, nu mă pot lăuda cu o sănătate de fier. Tânărul pare şi el destul de firav şi bolnăvicios. Suferă parcă şi aerul. Doar cerul. Cerul s-a schimbat. În mozaicul caleidoscopului întors în goana trenului, întrevăd perdele fine de aer întrețesute de filtre de lumină pură, vie, orbitoare. Se pogoară cărări aurii printre canafi de nori dolofani. Sublimul este asemeni unei săgeți otrăvite care-ți pătrunde în viscere, te răscoleşte şi, paradoxal, îți inundă spiritul nelegiuit de nelinişte şi de-o imensă bucurie. Mi se citeşte poate pe față, în rânjetul idiot pe care-l scap în colțul buzelor şi pe care țăranca între două vârste cu mâini brăzdate de nevoi şi cu privire deşartă îl prinde în zbor cu dispreț şi amărăciune. Uite-l, maică, şi pe ăsta ! Nu mai poate de bine. Rânjeşte ca prostu’. Doamne ! Ce ți-e şi cu domnii ăştia de la oraş !

            Mă chircesc în hainele mele mohorâte şi închid ochii, morfolind în gând privirea cerească, scăldată în lumina sublimată, şi cea pământeană, filtrată prin ochii scrutători şi plini de revoltă ai unei țărănci între două vârste, prinsă între două lumi : o lume a războiului, abia apusă, spectrală, fantomatică, respirând încă dureri şi nevoi neostoite şi o lume nouă, care leagănă, în brațele-i vânjoase, decenii nou-nouțe, cu ochi opaci în care poate doar un mag nebun şi frenetic ar putea întrevedea câte ceva.

 

 

 

                                                                                                                                                                                                                                    20 mai 1922

            Au înflorit mălinii. E rost de hoinăreli prin fânețe şi păduri. Dar, înainte de toate, e rost de puțină gospodăreală. În căsuța pe care am cumpărat-o de curând, în sătucul acesta vârât între munți, domneşte o pace nefirească şi…o mare dezordine. În cele două cămăruțe care dau spre ulița mare, păianjenii au întins fire lungi şi subțiri, împodobind pereții cu tapițerii diafane. Ar putea fi o privelişte feerică pentru o coniță visătoare, amatoare de romane victoriene şi de închipuiri siropoase. Pentru mine, însă, perspectiva unei curățenii generale e amețitoare. Singur şi nerostuit, retras într-o localitate muntoasă cu nume de floare, încerc să mă împac cu mine însumi şi să pun în practică vorbele de duh pe care prietenul şi colegul meu de facultate, Octav Corneanu, mi le împărtăşise în lungile noastre hoinăreli prin Bucureştiul anilor ’90. După un pahar, două de bere la una din cârciumele pline de veselie ale Lipscanilor şi după îndelungi oftaturi, Octav începea şi reîncepea aceeaşi filozofie dulce-amară pe care acum, după atâția ani, eram hotărât să o urmez. Lumea e ca un şotron trasat cu linii strâmbe de un copil bătrân ca cerul. Sărituri, mişcări, ezitări, dezechilibru, avânturi, întoarceri bruşte, aruncarea pietrei ca un soi de aruncare a zarurilor…cuvinte spuse la întâmplare, bâlbâieli râgâite prin aburii alcoolului. Cuvinte pe care Octav le învârtea aşa, ca pe nişte semințe vechi şi goale uitate într-un sertar de mobilă demodată, dar care, cu trecerea vremii, încolțiseră, în mine, pe neştiute. Viața mea ca un şotron. Nu avusesem cele mai fericite mutări. Nici cele mai fericite aruncări de zaruri. Dar era şotronul meu. Cu linii strâmbe şi pătrate imperfecte. Şi trebuia să-l joc până la capăt. Neîmpliniri ? Avusesem cu nemiluita. O facultate începută şi terminată, de bine, de rău, doar pentru că aşa-şi dorise tata. Marele chirurg Cosmeanu. O viață dedicată medicinei, cu multe împliniri şi o singură dezamăgire. Fiul său. Adică eu, tânărul şi neisprăvitul, pe atunci, Vlad Cosmeanu, în care tata vedea un urmaş demn să-i ducă numele mai departe, pe culmile medicinei. Halal urmaş! Şi halal chirurg! O carieră curmată în faşă. Din toți anii aceia, rămăsese, ca într-un halou luminos, figura onestă şi zâmbitoare a domnului Paul Petrini, profesor de anatomie, cel care îmi luminase, nu doar mintea, ci şi sufletul. Desprinde-te de tot şi de toate, dragul meu, îmi spusese el cu acea lumină clară în ochii albaştri care le fermeca pe doamne şi pe domnişoare deopotrivă. Lasă totul în urmă şi regăseşte-te. Te-ai pierdut pe undeva pe întinsul pământului acesta mare şi, într-o zi, de-o vrea bunul Dumnezeu, te vei regăsi. Caută-mă. Chirurgia o ai în sânge. Dar nu e de ajuns. Mai lipseşte ceva. Poate că încă nu eşti pregătit. Poate că ai altele de făcut. Ori de spus. De încercat. Cine ştie ? Lasă în urmă Bucureştiul şi caută alte cărări.

            Nu ştiu dacă profesorului Petrini i-ar fi plăcut cărările pe care mă avântasem. Cărări de munte şi ulițe noroioase. În căsuța veche pe care o negociasem la sânge cu un moştenitor dornic să-şi poarte paşii cât mai departe de aceste locuri, nimeni nu bănuia că-şi duce viața un amărât de fost chirurg, un împătimit al picturii, un fost dandy zănatic şi pierdut printre luminile bulevardelor pariziene. Un pictoraş care mâzgălea peisaje şi naturi moarte cu tentă naivă. Un amator.

 

 

 

 

                                                                                                                                                                                                                                         8 iunie 1922

Macii,

Aripi sângerânde topite-n descânt,

Îşi saltă-nfoiat borangicul aprins

Pe lespezi de spice vălurite în vânt

Şi ruguri dansează-n amurgul prelins.

 

Marea

De pâini nenăscute, pulsând în doiniri,

Îşi prinde-n cosițe albastre viori

Şi cerul de mână îl prinde-n nuntiri,

Albind margarete pe roua din zori.

 

            Încercam. Să prind. Doamne, de când încercam să prind în plasa cuvintelor sau pe pânză, în vâltoarea penelului, senzația aceasta de pace nemărginită, adâncă până-n străfundurile cerului, pe care n-aş fi voit s-o pierd cu nici un chip. Gata. M-am hotărât, mi-am spus, umil în fața nemărginitului. Medicina e la mii de ani lumină depărtare de mine. O greşeală a tinereții mele timpurii. În anii aceştia ai tinereții târzii, voi descoperi, poate, veleități de artist. Sau de scriitor. Sau de grădinar. La urma urmei, de bine, de rău, am o proprietate, o livadă de caişi şi vişini, o vie, un capăt de pădure şi multă linişte.

            Am curățat încăperile din față. Am păstrat totul neatins: bârnele şi podelele din lemn solid, paturile vechi, cu lavițe largi, cergile țepoase şi pernele mari, cuptorul şi vatra în care ard buşteni uriaşi, în diminețile încă reci, ulcelele de lut şi țesăturile măiestrit compuse în război. Într-o încăpere mai mică şi strâmtă care dă spre curte, am găsit războiul de țesut şi o roată de olar. Mărginită de tei, curtea mai păstrează încă urmele trudei celor care şi-au dus veacul în casa mea de acum : roți de car, unelte vechi, câteva legături de cânepă uscată şi nişte grămezi de paie putrede. Pe gardul dinspre livadă, putrezit şi el de vreme, zac, alandala, câteva ulcele de lut. Puțin mai încolo, în vârful unui stâlp de lemn, o căsuță, tot din lemn. Un porumbar. În fața casei, printre nucii bătrâni, cinci la număr, îşi duc veacul câteva gâşte solitare. Puțin mai în jos, de partea cealaltă a uliței, se înalță şcoala din sat, mărginită de pruni şi peri. Pere muşcotaie, maică, mi-a şoptit o localnică albită de vreme. În stânga casei mele, biserica bătrână, văruită de curând. Albă şi ea, ca un suflet fără de păcate. În dreapta casei, o clădire cu ferestre înalte, unde obişnuieşte să se adune obştea satului şi flăcăii şi fetele la horă, de sărbători. Şi, printre atâtea mijlociri dintre trupuri şi suflete, eu, singuraticul orăşan, la vederea căruia bătrânii salută cu fereală, babele scuipă-n sân cu năduf, tinerii zâmbesc mândri pe sub mustăți, iar fătucile cu catrințe colorate roşesc ca macii prin poieni. O imagine pe care aş fi vrut-o idilică, dar care mi se pare mai degrabă, prin prezența mea, uşor hilară.

            Dar timpul le ştie pe toate. Le aşază pe toate. Şi, poate, într-un tablou aruncat ca o punte între vremuri, mă voi regăsi, peste ani, şi eu, în acest peisaj idilic, cu pălăria mea prăfuită şi cu obrazul ars de soare şi pătat de culori.

 

 

 

Editeaza textul
0 votes, average: 0,00 out of 1 (0 voturi)
Trebuie sa fiti logati ca sa puteti vota.
Loading...

Scrie un comentariu

You must be logged in to post a comment.

ChatApasa aici pentru chat !+