Înghionteala
Proza Scurta
Jowhar
iunie 3, 2017
0

Dincoace de gard, la adăpost, Jory dădu să respire ușurat, dar ceva îl împiedică.

Pe toți maniacii! Meșteri! zise Jory în forul său interior.

Mintea lui Jory, de această dată, comentă și ea ceva, dar Jory nu o auzi.

Cruntă mânie a cerului! Iar? Pe sfântul Curry! 

Casa, în lipsa lui Jory, se umpluse de meșteri, deși fusese plecat doar câteva ore, nu o săptămână sau mai mult. Iată-i deja, albaștri și roz, călare, pretutindeni! Unul era în nuc. Ce căuta în nuc? Alți patru se aflau la baza nucului, cu mâinile pe trunchi, privind în sus. Ce sens avea?

Pentru Jory, meșterii erau foarte enervanți dar și un pic enigmatici, în același timp.

Pe acoperiș numără cincisprezece. Doisprezece băteau cu furie în tablă, unul dădea indicații gesticulând, doi stăteau deoparte, cu brațele încrucișate. Cum de nu-i auzise? Zgomotul era șocant.

Doar dacă, și Jory calculă cu precizie că acesta era răspunsul, doar dacă începuseră hărmălaia când el a intrat pe poartă, sau câteva secunde mai târziu.

Îl așteptaseră? Îl pândiseră? Dădeau o reprezentație, un show, un concert?

O demonstrație de forță meșterească?

Jory mai văzu opt meșteri, aliniați la zidul casei, care desenau cu mare atenție, în timp ce doi mergeau printre ei, dădeau din cap, uneori se opreau și șopteau ceva la ureche sau măsurau.

Într-adevăr, erau o armată, la el în curte. Și deasupra, peste tot. De cum intră, primii cinci dintre ei, cu salopete albastre și obrajii roz, imposibil de confundat cu altă specie invazivă, spărgeau aleea care, cel puțin în ochii lui Jory, fusese perfectă până de curând. La o privire atentă, doar unul lucra, folosind un picamer, ceilalți patru se fereau de așchiile zburătoare desprinse, foarte abili, profesioniști.

Jory zbieră nervos Alo! Aaalooo! și se făcu spre ei, amenințător, într-o anumită măsură.

Picamărul tăcu și toate fețele se întoarseră spre el. Ce oameni tineri, bine hrăniți, rași proaspăt! Jory era cucerit de-a dreptul, acum, că se priveau.

-Dar ce tot faceți? zise. Ar fi vrut să ridice tonul, să fie agresiv, dar nu mai putea, meșterii erau fără cusur.

-Tragem apă, zise o apariție surpriză, din tufa de trandafiri galbeni, înalți. Era tot un meșter, dar cu aerul unui dandy care le știe pe toate, ceva mai în vârstă ca ceilalți. Sub salopetă avea cămașă albă, nu în dungi colorate sau carouri, ca ceilalți. Pentru că era mai puțin drăgălaș, Jory se repezi la el cu vorbe pline de furie, așa cum se cuvenea.

-Apă? În mijlocul aleii? În ce scop? Și cine v-a dat voie? Aici e proprietate privată, nu balamuc.

-Aleea va trece pe aici, zise gulerul alb calm, feliind grădina cu palma, ca pe un tort, imaginar, în aer, dar era foarte clar ce și cum. Tot gesticulând, individul încerca, în același timp cu explicațiile, să-l orbească pe Jory cu lumina reflectată de ghiulul de pe inelarul mâinii sale stângi, care avea și o piatră foarte lucitoare, din care lumina soarelui țâșnea, căutând ochi sensibili să-i rănească. Ce răufăcător! se minună Jory, fără să vrea.

-Cine v-a dat voie? zise iar Jory, țintind cu arătătorul grupul compact de meșteri.

La care, gulerul alb își duse mâna stângă la gură, ca să nu pufnească în râs, și orbi pe Jory cu o sclipire țintită precis, a pietrei din ghiul, apoi stătu așa, cu ochii mari și obrajii umflați și mâna peste jumătatea de jos a feței, ceva timp, cât să miște piatra malefică cu raze ascuțite, torturându-l pe Jory, care încerca să eschiveze cât era posibil, dar în zadar.

Șeful dandy luă mâna de la gură, și eliberă câteva hohote cubice, articulate geometric, care izbiră dureros timpanele tuturor: cei cinci meșteri de pe aleea sfărâmată își acoperiră urechile, nu numai Jory. Pe acoperiș, ciocanele tăcuseră de la prima vorbă rostită de gulerul alb. Ce șef! Ce șef! spuse Jory, mai mult pentru el. Uneori, mintea lui îi mai sufla câte o replică și-l punea la curent cu evenimentele pentru că Jory era cam încetinel în interpretări. Lui îi cam plăcea să-și spună că, de fapt, ar cultiva acest defect ca pe o calitate, dar în adevăr era mocăit, și mintea lui nu se sfia să i-o spună.

Iată așadar întreaga curte cu populația ei de meșteri, încremenită, sorbind fiecare cuvințel din gura gulerului alb, cu excepția hohotelor, pe care nimeni nu le voia în urechi. Omul râdea neplăcut.

Cu palmele pe urechi, dar lingușitori, așa cum trebuie să fie orice subordonat, dacă știe ce-i bine pentru el, meșterii hohotiră și ei, dar neconvingător, ca niște șoricei lângă un leu.

-Cine să ne dea voie? Noi suntem executanții! Proiectul există, contractul a fost semnat de toate părțile, nimic și nimeni nu ne mai poate opri. E foarte simplu chiar și pentru o minte simp..ăăă…complicată, ca o dumitale. Sigur nu ai greșit curtea?

-Voi ați greșit-o! Mă voi adresa Primă…ăăă…Piramidei! Fac plângere sus de tot!

-Dom’le, ăsta nu-i în toate mințile! spuse gulerul alb către meșteri. Apoi le făcu un semn din cap, care nu putea însemna decât Puneți mâna pe el! Jory n-avea nicio îndoială acum.

Nici nu apucă să respire odată în plus. Mâini de oțel i se încleștară pe carnea moale a brațelor, pe ceafă și umeri, șase mâini, calculă Jory. Un meșter se apropie de el, foarte umflat în pene, cocoș, privindu-l sfidător, amenințător, drept în ochi. Veni foarte aproape, își lipi obrazul drept, grăsuț, de obrazul stâng al lui Jory, respirând sacadat, în culmea furiei, cu fața deformată într-un rictus de călău. Apoi îi arătă limba, foarte roșie, scoțând un fel de muget, mmâââuumm, de intimidare. La sfârșit, îl ciupi de burtă și-i dădu un ghiont, cu pumnul, în coaste, dureros. După care, meșterii îl azvârliră în mijlocul curții și nu-l mai băgară în seamă. Gulerul alb dispăruse în tufa de trandafiri galbeni.

Ce chestie! Brutalizat în propria curte! Unde s-a ajuns, inuman, inuman, socoti Jory.

Încercă să ajungă la el în cameră, unde spera că totul e neatins. Dar holul era impracticabil, prea mulți meșteri, o grămadă de unelte și accesorii… Coti spre bucătărie. Din fericire, era aproape goală, cu excepția a doi meșteri numai, care conversau pe un ton scăzut în fața frigiderului cu ușa larg deschisă.

Frigiderul e oglinda casei, îi veni lui Jory un gând bizar. Simți cum se rușinează foarte tare, dintr-o dată, de cum arăta, mai mult gol decât plin.

Cei doi meșteri, care priveau cu mare atenție în frigider, îi simțiră prezența. Din buzunarul fructelor, unul se aplecă și luă toate lămâile, iar celălalt înhăță jumătatea de baston de parizer care-i era așa dragă lui Jory, și o ascunse repede la piept, încât, pe când ieșeau, avea pieptul bombat precum unele femei.

Jory mai observă, aproape fără să vrea, că cei doi erau foarte miopi, cu ochelari gen fund-de-sticlă, dar și foarte virili, judecând după cârlionții de păpușă care le ieșeau din cămașă la gât și pe clavicule, în care ambii aveau îngropate lănțișoare împletite de aur. Bâjbâiră împreună în căutarea ieșirii, și o găsiră destul de repede, dată fiind condiția lor.

Din copilărie, Jory regreta că nu e miop, pentru că cineva cult îi explicase cum gena miopiei și gena de geniu se țin mână de mână, pe aceeași creangă, iar el mereu voise să fie cât de cât genial, dacă se poate, vă rog! Se sforțase cât putuse, dar neam! În loc de geniu, ca efect secundar al eforturilor sale, căpătase o formă gravă de abulie.

Se poate ca cei doi miopi să fie geniile armatei de meșteri, credea Jory, și să fie convocați doar la cele mai dificile lucrări. Afară, toată lumea se înclina în fața lor. Era verosimil.

În frigider, Jory mai găsi o ceapă crudă salvată din ajun, învelită frumos în staniol. Se trânti leneș pe canapea și începu s-o roadă, sperând ca efectul ei soporific accentuat să-l trimită în lumea ailaltă, în care visa. Cel mai bun prieten al omului e somnul, socoti Jory. Dacă nu visezi, te odihnești. Visezi plăcut, că ești omul-barză sau altceva, te trezești mulțumit. Ai un coșmar, și revenirea în simțiri e o plăcere. 

Așteptând ca ceapa să-i amorțească sistemul nervos, Jory porni televizorul, dorind să prindă rubrica meteo, al cărei mare fan era, când își aducea aminte. Văzu câteva reclame, un calup întreg, din care nu înțelese nimic, fiind mult prea bombastice, și era de parcă se uita într-o gaură cu totul neagră, dar cu siguranță nu-i erau destinate lui, ci noilor generații de mocofani cool, tatuați și cu bărbi, simbiotici cu diverse gadgeturi detestabile.

Dar mintea lui Jory vâslea cu putere în alt sens, departe de ecran, pe urma peștilor bizari care erau acum pașii lui Jory în apa râului zilei. Se dovedea că abolirea rutinei vine cu un preț. Neprevăzutul, un bou mare și furios care atacă de cum vede cârpa roșie a libertății. Ieșit de pe poteca bătută ani de zile, Jory nimerise ca un iepure pe autostradă. Poate nu chiar atât de rău, dar aproape. Servit cu ostilitate până la greață, atacat de un prieten, cu briceagul, aproape înecat în mâl moale fără fund, jefuit cu bunăvoință, înghiontit, asediat de meșteri, care, nu era nicio îndoială, îl credeau vulnerabil, sfios, iată un portofoliu bogat pentru o zi care nu se terminase încă.

Jory căscă plictisit. Am mai văzut io d’astea! Rahat de barză. Zici că o întreagă gașcă de netrebnici stă gata să ia startul, cum lași garda jos. Marea vocație a sapienșilor de stuf e hărțuiala. Vine la pachet cu paludismul, cu episoade de amok, de care sunt toți roși până la os.

Pe sfântul Jumbo c-așa-i!

Editeaza textul
1 vote, average: 1,00 out of 1 (1 voturi)
Trebuie sa fiti logati ca sa puteti vota.
Loading...

Scrie un comentariu

You must be logged in to post a comment.

ChatApasa aici pentru chat !+