Irina (Roman în două părți)
Roman
Felix Rian Constantinescu
decembrie 19, 2016
1

 

                                             Prolog

                                 I TRY TO LIVE RIGHT

 

 

 

            Au trecut mulți ani și poate multe din predicțiile Cetății și Turnului s-au adeverit asupra mea. Pe mine nu mă interesează. Privind în oglinda sufletului meu văd, îmi văd propria viață și văd că și eu am una.

            Oamenii despre care am scris au fost dezamăgiți în iubire. Eu atâta timp cât am o costiță și o omletă în tigaie nu mă interesează iubirea ca pe Huck Finn. Dar am fost și eu dezamăgit de o altă iubire, de oameni, de Biserică, de mireasa lui Dumnezeu.

            Tot ce mi-am dorit a fost o viață de apostolat și am văzut an după an începând de la convertirea anului 2005 cum oameni sunt mulți și apostoli nu.

            După toate dezamăgirile, oameni care îmi judecau tatuajele, ori mă batjocoreau toată ziua la lucrul cu ziua, sau râdeau de mine între ei în coduri, sau pur și simplu mă numeau dilău și nebun îmi amintesc ultima dată când am îngăduit Bisericii să mă chinuie.

             Era prin 2012, mama mea murise, eu eram trist și în doliu, în negru cred în întregime, și am mers la o capelă de fițe. Acolo din întâmplare cânta o domnișoară foarte de treabă, una dintre puținii tineri de azi care se mai interesează cu adevărat de literatură, church and out. Fata aceasta mă iubea cred, lucru care pe mine nu mă interesa, dar nici nu puteam fi indiferent. Dar nu despre mine este vorba.

            După închinare, am ieșit afară așteptând pe cineva și am observat că a ieșit și ea cu un chitarist mai mare ca mine, cu familie, minte la cap și tot tacâmul și cum le aud eu pe toate am auzit.

            -De el? e dilău.

               Și m-am gândit și mă gândesc că în ce mă privește toată valoarea bisericii stă într-un cuvânt, dilău. Înțelegeți omul acela era un om cu minte, un apostol, un părinte, un creștin.

 

 

                                                 A.

             DIALECTICA SEXUALĂ A LUI FELIX SUPERMANN

 

 

 

1

Maternitate sadică

Întreaga viață a lui Felix Supermann a stat sub semnul sexului, încă de când era tânăr, încă de când era copil, băiețel, embrion.

Dacă nu era pacient n-ar fi vorbit despre asta, dar cum meseria pacientului este să-și spună probleme încerca să spună. Că fusese bătut și abuzat încă după concepție de către tatăl său. Că înainte de naștere la maternitate a avut drept moașă o asistentă obsedată alcoolică lesbiană care îi pipăia mama în travaliu. După ce s-a născut a fost luat sub oblăduirea maternității două sau trei săptămâni. acolo asistenta l-a abuzat și torturat pe domnul Supermann care atunci era făt pentru vina normalității mamei sale. Nu știa exact ce îi făcuse cu mici excepții, primele lui amintiri, dar uneori avea viziuni ca și cum ar fi stat lângă un șarpe uriaș, monstruos și lipicios. Coșmarurile lui repetitive din copilărie se petreceau la maternitate, însă el credea că au loc undeva între cer și pământ, stele și iad, în spațiul dintre filele cărții vieții, acolo unde proorociile sunt țesute. Și toată copilăria și viața a crezut că avea să moară martirizat.

Amintindu-și unul dintre vise putea să reconstruiască poate prima sa zi pe pământ ca om. Niște oameni se uitau la el, și îl drăgălășeau și cineva spusese:

-Arată ca Isus!

Și îi arătau dealurile verzi din jurul maternității și înțelegea că sunt ca un amfiteatru.

Și apoi în jurul lui se făcea gol și el era gol și deodată apăreau niște oameni care se strângeau în jurul lui și se uitau la el și o femeie spunea pe același ton dar cu o răutate malefică:

-Arată ca Isus!!

Și îl strângea în scutece ca într-o togă romană și apoi îi strângea pieptul ca într-o cămașă de forță poate sufocându-l dar asta nu-și amintea. Apoi îi râdea în nas și toată viața avea să-și amintească râsul, răutatea și buzele drogate ale femeii aceleia, monstrul de la maternitatea din Hațeg din martie 1982. Și se trezea sub brațul mamei.

-A fost halima la maternitate, spunea îngerul. Prin 1985, mama sa rămase iar însărcinată și avortă, de ce doar Allah poate ști toate cele o sută de motive, motiv pentru care avea să moară înainte de vreme în același spital, după 26 de ani, la reanimare.

-Celălalt vis, ambele visate până la vârsta de cinci ani iar și iar, era cu o casă în care intram, spunea, care acum văd că de fapt era creșa, actuala Judecătorie din Hațeg, unde cineva la intrare îi spunea că trebuie să-i spună ceva, și îl întorcea și răsucea pe toate părțile cumva ca în niște haine. Oricare ar fi fost tema, cert e că avea piciorul drept și rădăcina penisului mutilate, piciorul ținându-și-l perpendicular cu celălalt și în urâtul său penis neavând stabilitate. Cine poate să judece însă toate? Ar trebui să fie oameni mulți pe pământ, atâția încât să nu mai aibă sfârșit.

Am primit educația sexuală la maternitate și am continuat-o la creșă, spunea.

Epilog

Ehei, dragii Moșului, au fost multe ale peripeții în viața supereroului care ar putea alcătui un bestseller de 600 de pagini și poate va fi scris cândva cu apă pe apă într-o altă viață. În schimb mă mulțumesc cu această povestioară pe care cred oamenii o vor citi cu tot atât nesaț cum citesc Verdictul.

 

                                Pedofilie și vitralii

 

 

 

Motto:

„Be nice to strangers, cause sometimes you’re a stranger too.”

We’re No Angels, 1989

 

 

I

Giton

 

 

Giton, cum ai trăit când te-ai făcut mare? Cum ai reușit? Ai copilărit la bloc la marginea ghetoului, o copilărie frumoasă, dar privește adevărul în față, psihic ai fost un Huck Finn. Cum a fost în ziua aceea? Erai cu prietenul tău pe aleea cu cuburi din spatele blocului și a trecut ea, doamna Freud. Era îmbrăcată în negru și bătrână. Noi stăteam pe aleea pietruită și o priveam. Søren mi-a șoptit că e nebună. Doamna Freud a zâmbit și s-a oprit. Privindu-ne, ne-a spus ceva, nu știu ce. Søren mi-a spus încet:

-Hai să fugim.

Eu nu am fugit. Prietenul meu s-a oprit mai încolo. Bătrâna mi-a spus cu o tandrețe ciudată și duritate, severitate, apropiindu-și gura de a mea, de fața mea:

-Dă-mi o pupă.

Mirosea înțepător, a rom aveam să aflu mai târziu. Am stat fără să fac nimic, tulburat, cu o frică stranie. După un timp, biata femeie privi înainte și își urmă drumul mergând ca Terminator unu. A mai convertit un psihic. Pentru mâine, lectură obligatorie a povestirii O zi minunată pentru peștii-banană, de J. D. Salinger, cu impresii de lectură notate în jurnal. Atenție să nu vă pierdeți mințile! Succes.

Comentariu. Voiam să merg să văd lumea, dar văd că nu am de ce pentru că totul s-a petrecut aici, aici este scena vieții mele. Dar ce s-a întâmplat? Ce s-a întâmplat, Giton? Te întreb așa cum l-a întrebat Kramer pe Frank Costanza despre Coreea. Am fost abuzat. Creierul mi-e mucegăit, inert, pe jumătate putred, ca o carie fetidă ori o scoică moartă, iar în el am o perlă uriașă, grunțuroasă, grea, chinuindu-mă ca ochiul de bufniță al unei Erinii. Odată corupt, am căutat cu toată mintea parcă să corup chiar la vârsta aceea de copil și am corupt. Chiar și un copil poate să fie un monstru. Creierul meu, Lotte. Creierul. Creierul meu își amintește ceva ce a uitat. Am primit în copilărie programarea unei educații pe care mama nu a dorit-o pentru mine. Sunt Un monstru. Un psihopat. Am gânduri incontrolabile îngrozitoare. Ăsta și nu eșecul în dragoste este motivul sinuciderilor mele. E îngrozitor când te sinucizi și mori măcar puțin de fiecare dată, ca în sex. Ai un sentiment de regret, de sfârșit, fie că ești credincios sau nu ești torturat de credință, și nu mai vezi decât negru.

Aceasta e povestea mea, nu sunt un zeu care visează oameni. Faptul că am menționat Coreea, înseamnă că sunt o victimă, un ucis.

-Spune-mi, Lotte, mă iubești și așa faustic? Blestemat?

Ca Oedip simțeam impulsul de a-mi înțepa ochii cu ace, dovada că psihologul Freud știa ce spune. Acum dorm și îmi simt creierul dospind, măduva spinării mi se îngroașă ca o viperă cu corn grasă, pântecoasă. Simt trecutul cu mine ca un butuc fixat de gât precum un guler cervantin. Acum nu mai am obsesia sinuciderii. Dar nu știu ce ma în loc. Riscul? Doamna Freud, bestie cu mii de nume și capete cu boturi mirosind a rom, m-a omorât ca pe un melc. Scriu, în patul mamei, lucruri pe care nu le pot citi cu voce tare în locul în care le-am scris. Azi nu știu dacă voi iubi vreodată vreo femeie.

Editeaza textul
1 vote, average: 1,00 out of 1 (1 voturi)
Trebuie sa fiti logati ca sa puteti vota.
Loading...

One Response
  1. Dacă publicați CRUCIFICAREA DIN CAMERA 3, am să pun diacriticele la sfârșit, unde nu sunt. Vă mulțumesc…

Scrie un comentariu

You must be logged in to post a comment.

ChatApasa aici pentru chat !+