Izvor tulbure (O semificțiune)
Proza Scurta
Felix Rian Constantinescu
ianuarie 4, 2017
0

 

Îl chema Pătru. Un pocăit, frate bun și dulce din Clopotiva.
Erau anii ’50, ani grei se spunea seara când țăranii și țărăncile cu pruncii suflau în cartofii rumeniți ori mămăliga încinsă cu brânză de oaie. Apăruseră lucruri noi, primari noi, de ăia de le zicea activiști și jăndari mai aprigi ca oricând.
Nu se luase cu nimeni și începea să fie cam bătrâior. Să tot fi fost aproape de vreo patruzeci de ani și trăia din munca pământului aprig de sub munte. Făcuse doar patru clase, nici pe ălea nu le terminase. Dar făcuse școala Domnului, într-un an citise Biblia de șapte ori de la început la sfârșit și acum o știa pe de rost.
În vremea aceea era păstor la Râu de Mori și Clopotiva, unu de-i zice Ciorogaru, băiatu lu Ciorogaru ăl bătrân, venit de la școală de la București, prieten bun cu Pătru și cu văru-său cu Ioan. Pe Ioan îl băgaseră legionarii la Gherla, era mai bătrân dar de-asta cei de-acum îl lăsau în pace. Avea un băiat, Ionel, în armată în Valea Jiului la Lupeni plecat de trei ai. Trebuia să vină acasă. I-au zis, Hai, mă, să te băgăm în fanfara minei aicea, dar el nu vru și făcu armată cu muncă în mină numai să vină acasă. Dar ăsta era Ion nu Pătru.
Pătru trăia singur în casa de lângă cimitiri și când nu era pe câmp citea din Biblie la fereastră ori la lumânare privind afară la crucile de lemn înnegrit ori de piatră tocită. Așa făcea. Așa se nimerise cu casa lângă cimitiri, nu era gropar.
La biserică era frumos ca în casa Domnului. În Clopotiva, erau baptiști, botezători a doua oară și cu minte la cap. Lumea vorbea de ei că sunt înțelepți că nu se certau și nu prea vorbeau cu lumea. Tinerii mergeau pe jos de la o biserică la alta să se ia în cete de dragoste cântând până către Deva într-o parte și Câmpu lu Neag peste munte în alta. Iacă erau tineri și mergeau pe drum de la cinci dimineața când se crăpa lumina până noaptea cântând și râzând. Numai Pătru nu mergea. Nu prea mersese, nu-i plăcuse lui să meargă. Lui îi plăcea să stea în liniște și să privească pe fereastra lui scundă ori să stea laoparte cu văru-său ori nepotul lui să cânte și să se roage să mai vorbească de ce a mai fost în lume și timpul trecea de parcă și Dumnezeu cobora și era mai aproape.
Dar asta era bucuria bisericii. Lumea, de voie de nevoie, se schimbase. Erau care nu făceau nimic ba pe la primărie ba pe la miliție sau plecau la oraș de nici nu mai veneau și trimiteau înapoi bani mulți pe care babele nu voiau să-i primească ori îi dădeau la popa cu pomană și colaci de păcate. Nu mai știai cine ți-i frate, cine ți-i nefârtate. Mulți țărani mureau la ocnă. De ce nimeni nu înțelesese. S-au smintit timpurile vorbeau când nu mai aveau ce clopotivenii. Și își vedeau de treabă.
Acum oamenii vorbeau de Pătru că înnebunise și oaminii câinoși râdeau de el. El se oprea când vedea oameni în fața cârciumei, ori bând Plugare pe uliță, ori numai că i se năzărea sau îi știa el, de le predica.
Atâta spunea și satul se prăpădea de râs și țăranii îi râdeau în față și-i spuneau că se țicnise și de vreo două ori l-au luat și l-au bătut dar unul care venise în sat spusese că îl va vindeca prin discursuri.
Numai unii oameni plângeau și spuneau
-Săracu Pătru… Săracu Pătru….
Mărturisea necăjit cu sânul tulbure. Când trecea o soră ori un frate pe stradă se întorcea și le spunea:
-Nu vă uitați la Pătru… Pătru e nebun…

Editeaza textul
0 votes, average: 0,00 out of 1 (0 voturi)
Trebuie sa fiti logati ca sa puteti vota.
Loading...

Scrie un comentariu

You must be logged in to post a comment.

ChatApasa aici pentru chat !+