Jeu de paume 2
Poveste
fillagaucho
septembrie 27, 2017
0

[…]Niciodată nu te salvează. Nimicul creşte până întunecă totul. Ameţeli,spasme, frici şi teritorii compromise. În interior o luptă pentru eliberare, un ţipăt mut, sugrumat şi nici un fel de repaos. Coşmarurile se întind peste inimă ca nişte pleoape închise, nimic nu este mai urât decât visele lucide din cripta sufletului, totul miroase a moarte şi a singurătate. Discuţiile devin plicticoase, abilităţile şi puterile speciale doar mortar încins peste glezne, butucul şi cheia se învârt în gură ca acele unui ceasornic, sferturi de ceas, transpiraţie şi spaimă. Vreau să evadez, vreau să mă devorez până la os, să dispar din contrast. Proctor Levinier nu va mai munci mult pentru mine, muţenia mea îi năruie şi lui cariera şi protocolul de prietenie se tranformă într-un paradis clandestin infestat de demonologie şi dezastru. Lumea mea din trecut se realizează, apa din lighean plină de păianjeni păroşi şi de râme decapitate, oare am fost un copil bun, un înger somatic sau ceva de dispreţuit, un ratat cu pretenţii infinite, o femeie fără sentimente ? Mă caut pe mine şi nu găsesc niciodată dragostea. Cred că am în cap un azil de nebuni care turuie la ralenti ca un motor şerpesc, desfundat, un Chevrolet de pe autostrada dintr-un film de David Lynch. Iubesc totul doar când dispar în ceaţa îndoielilor. Nu vreau certitudini, nu vreau decât să dorm. Să zbier, să mă revolt. Toată trufia asta îmi produce plăcere, la intervale regulate îi vizitez pe Rejectaţi. Mă pun bine cu ei, pentru că sunt atât de inocenţi. Au ochii albaştri dar, din cauza atmosferei şi gravitaţiei crescute, trupuri musculoase mici, aproape hermaprodite şi instincte sexuale de maimuţe antropoide doar când, în busculada certurilor, îşi definesc masculinitatea agresivă. Şi femelele şi masculii fac la fel, nu rezultă decât că Ecleziastii sunt întotdeauna fericiţi de specimenele lor retardate şi de acord că lipsindu-le instincte de apărare, aceştia nu vor încalcă niciodată normă igienică a reproducerii naturale. Eu îi vizitez şi încerc să îi învăţ cuvinte. Sunt naturi logice până la un punct,dar au un fel de respiro colectiv de gradul zero. Adică au alte sisteme şi nu se pot pune de acord niciodată să vorbească în acelaşi grai. Unul e francez, altul e englez, altul italian. Nu îşi pot traduce cuvintele unii altora niciodată şi doar punând cartonaşele cu poze mai pot conversa. Dar, până şi atunci, rezultă că pozele nu au acelaşi sens şi numai câţiva mai pot formă o baricadă împotriva denaturării limbajului acumulat. Asta e tristeţea şi misterul lor, iar faptul că Proctorii fac selecţii şi îi îndepărtează pe cei care nu vor decât singurătate şi izolare, este treaba lor criminală. Eu, din principiul iubirii,sunt de acord cu toţi,la grămadă. Cred că numai aşa pot să fiu eu blândă,când ştiu că îi aşteaptă moartea. Dar, acceptă şi înghite. Ecleziastii se bucură când un Proctor îşi dă o sinucidere şi se calmează non stop cu o nouă recolta de cadre reci, frigide şi supuse.

 

Am ieşit afară într-o zi, de fapt m-am transportat printr-un tunel prin care se aruncă resturile alimentare. Era o zi de vară, nu mai mult de 20 de grade, serele erau pline de lucrători în combinezoane şi totul părea îngheţat într-un atemporal, o atmosferă cultistă şi sectantă. Ce oroare, să descoperi că trăieşti într-un infern organizat unde nimic nu mişcă fără un scop précis, unde sentimentele sunt vânate şi asasinate în faşă, unde fericirea este un adulter cu scopul tău precis, o depresie organică sau un flash constelat de mândrie vain. Cine nu ştie câştigă, în acest caz. Ziua se scurtă până vedeam bikini sub combinezoane şi secretare înfierbântate în patul conjugal, dar asta era doar o iluzie, un fel de a te răspândi în inima ca într-o plapumă matlasată, măcar promiţându-ţi că îţi vei păstra visele pentru tine, dacă numai cu acestea ai rămas. Şi ce dacă lesbi Gestapo? S ce dacă brisee până la ultima boabă. Sarcasmul nu mă ajută, plâng şi îmi număr lacrimile ca pe nişte flori de mină, stele de Crăciun, sentimente din zăpadă carbonică. Să mă sinucid ? Să mă transform într-un guiness book al năravurilor feciorelnice cu bletematul meu de păzitor ? Să le dau totul pe degeaba pentru Mandraq şi pentru moartea mea definitivă din amintire ? Să scriu cărţile mele cu barosul înfipt în celulele nervoase ? Cine mă vrea ? Mă dau, mă dau chiar acum. Dar combinezoanele pline de sare vânată în apusul de soare lucesc prietenos. Dintr-o dată noaptea mă învăluie cu catifeaua ei, mă culc lângă seră, adorm imediat, mâine mă vor recupera de pe solul infantil, unde visele se leagănă blânde.

Cine ar fi crezut? Dintr-o dată m-am mărit.Am 1.90 şi sunt tare frumoasă. Da, am ieşit din carcasă ca un lup răzvrătit şi am un cap mai mult decât înălţimea mea iniţială. Nu m-au mai găsit a doua zi. Trocul a fost aşa. Un Vigilantes a fost omorât de un Bad Blood, i-am luat uniforma şi scanerul pentru parole şi am crescut la lumina lunii ca un vârcolac. Am ieşit din incintă până am ajuns la limita institutului şi, după ce mi-am pus masca pe faţă, am reuşit să scap. Avantajele este că Vigilantes nu lucrează decât cu parole, nu au memorie auditivă şi doar văz ascuţit. Deci 2 din 3 şi treci pârleazul. Asta am făcut. Am scăpat de urmărire, pentru că, ajungând în târg am aruncat ascuns hainele într-un tomberon şi mi-am păstrat veşmintele şi combinezonul. Pot fi orice Proctor, pot fi oricine. Ei oricum nu se legitimează niciodată în deplasare. Liniştea şi zumzetul sforăitor al femeilor nefericite, trăind la grămadă în stauluri improvizate ca nişte ţărănci din ev mediu, mi-au produs o stare de linişte şi nici un sentiment de grandoare. Ştiu că mă pot rătăci la infinit pe străzi,că voi mânca pe degeaba, că pot face orice schimb şi că nu am decât o singură problemă. Limbajul lor colonial s-ar putea să fie nedesluşit pentru mine.

 

Am dat ocol staului, o femeie grasă într-o rochie înflorată m-a ajutat să îmi scot combinezonul şi mi-a dat să mănânc o rădăcinoasă şi m-a culcat lângă ea. Năduşeala corpului ei matur şi rodnic m-a făcut să leşin pentru câteva secunde, apoi m-am reabilitat şi am început să fredonez cântece de Frank Sinatra. New York New York şi altele. S-a uitat la mine cu interes sporit şi a început să sporovaie într-un limbaj necunoscut. Or si non, va t’en, corpul, donner. Era ceva compus din mai multe limbi. În traducere simplă ar fi cam aşa : şi dacă nu, pleacă, corpul, dă-ţi-l. Am înţeles imediat că există un pericol, un trade commercial de prostituate sau cam aşa ceva. Sau pericolul de a fi descoperită de alţi Vigilantes alertaţi de la bază. Am stat două ore apoi am plecat înspre munţi. Femeia mi-a zis la final : espere, tant, paroles, communal. Nu mi-a dat decât rochia de pe ea şi aţă de cusut şi un ac. M-a sărutat pe frunte şi s-a îndepărtat de mine cu un mers uşor schiopătat.

 

Dimineaţa m-a scuturat cu viforul olimpian al soarelui roşcat. Aramă şi cupru şi bronz şi topitorie de fire galbene. Am înaintat spre creastă, spre nicăieri de fapt. Nu ştiam încotro mă îndrept, oricum maşinile nu mă puteau urmări. Escadrilele de la bază nu puteau fi conduse decât după un protocol clar definit de “străini”, deci mai aveam timp să găsesc o cascadă, o peşteră unde să mă ascund. Mă gândeam că nu pot conta chiar foarte mult, un singur evadat, Abraxis sinucigându-se pentru mine, doar un singur rău făcusem, îl martirizam pe el ca să mă salveze pe mine. Dar pentru că el nu a dat alerta, eram sigură că până venise dimineaţa déjà se sinucisese.

 

Mai adânc, şi mai departe, sigur că sunt încă în camera mea şi totuşi Proctor Levinier nu s-a sinucis şi încă îmi aduce mâncarea în cameră şi mă declară iar depresivă sau mai inventează el ceva. Uf, ce uşurare. Măcar aşa îmi poate oferi mai mult timp, până când vine raportul săptămânal şi atunci s-a terminat. Dacă nu mă voi întoarce pentru el, înseamnă că nu pot salva nimic de pe planeta asta blestemată. Sunt sigură că mă voi întâlni totuşi cu cineva. Am o presimţire.

 

Mersul e greu, cele trei uniforme una peste alta mă arată hidoasă şi imatură. Dacă cineva vede aşa, sigur o să înţeleagă infracţiunea. Asta şi sper. Ori salvarea, ori moartea, îmi este indiferent. Cerul alb se întinde la nesfârşit, e din ce mai frig. 10 grade, 0 grade. Îmi frec mâinile, pistolul atârnă greu de sold, pot împuşca ceva, dar e sigur că dacă prind vreun ochi de apă va fi greu, trebuie să fie ceva mare, ca să am ce mânca. Nu văd animale, nu văd decât, departe, orezăriile care se întind peste tot. În plasa de la femeie,am găsit un pumn de orez şi o tocăniţă de ceva indefinit. Pare a fi un fel de reptilă, din cauza şirei spinării. Parcă ar fi o salamandră împăiată. Nu cred că îmi va ajunge pentru mai mult de 3 zile. Sper să supravieţuiesc.

 

Am găsit lacul cu bulboane roşcate, galbene la suprafaţă şi albastre întunecate la adâncime, am scos siguranţa şi m-am întins pe pământul rece, în aşteptare. Mii de peşti mici îmi trec prin faţa ochilor şi dispar în adânc. Nu pot să fac un năvod decât din rochie şi să mă păcălesc cu nişte ţâri, dar prefer să aştept. Reptile mici mă traversează de parcă aş fi un coridor de ambasadă, plin de funcţionari mici şi făţarnici. Nu am chef să halesc aşa ceva şi să îi irosesc gloanţele pe 3 buline alimentare. Un peşte mare îmi face cu ochiul dintr-un panou publicitar. Ce coco mă-ta vrei ? Cred că vrei să mă mănânci tu pe mine. Ce liberal eşti, eu sunt liberă şi tu eşti şeful meu dat dracului. Îmi pocnesc tâmplele de furie. Iau pistolul şi îi trag un glonţ drept în cap, îl prind cu capul în fustă, fac un nod rapid şi îl scot la mal. E atât de frig, pot mânca liniştită încă mult timp din el.

 

Briketa paznicului e atât de absurdă că nu pot decât să o scanez şi pe ea să funcţioneze. Scanerul pâlpâie la roşu, înseamnă că cineva l-a scos din funcţiune. E momentul să mă ascund, îmi iau prada şi caut o peşteră . Din fericire, nu există mamifere, lupi şi alte vietăţi pe aici care să dorească acelaşi lucru ca şi mine. Psihoterapie.

 

Bolovanul l-am tras peste gura peşterii şi am distrus scanerul care sigur are un sistem de urmărire şi am luat briketa am rupt-o şi pe ea, până am găsit gazul din interior.L-am păstrat pentru o posibilă sinucidere. Ce atât tam tam pentru un penguin imperial congelat? Multă minte îţi trebuie să supravieţuieşti, dar ca să te omori e mult mai uşor. Întotdeauna a fost aşa. Nu există loc pentru inocenţi niciodată pe nicăieri.

 

Nu mă coase la gură nici cu aţă nici cu tăcere. Sunt tot eu, deşi par altcineva. Acceptă-mă sau voi plânge cu toate lacrimile coroanei. Nu sunt copilul tău, sunt doar un sacrificiu pentru nici o întoarcere posibilă. Vor muri mulţi sau vor trăi mulţi, eu dacă am trăit cândva nu vreau nici o şansă nouă, nu vreau o viaţă artificială şi nici emoţii noi şi nici cutezanţe noi, răutate şi stoicism. Nu, déjà sunt prea bună că să mă înrăiesc din nou. Voi muri aici şi acum. ACUM, AM ZIS. Nu mai târziu.

 

Dorm şi visez, iarăşi alt vis. Nu acelaşi. Nu sunt amintiri, sunt cuţite în inima mea. Trădări şi duşuri reci. Nu voi accepta decât acest lucru.
Dimineaţă sunt iarăşi roz bonbon, un capriciu de Pagannini. Dansez că sunt trează. E frig dar combinezonul mă protejează. Urechile peştelui arată ca un Donkey din Shrek. Sunt sigur că e surd ca şi Vigilantes. Hei, trezirea, peşte căpcăun !!! Wakey, wakey, it is meal time….Milky milky for my sugar babe.

 

Crimă şi pedeapsă ?! Nu, doar crimă fără pedeapsă, asta e povestea supravieţuirii pentru un solitaire, îmi rod diamantele şi ceasul interior până explodez într-o Havana. E atât de bine să mănânci, să trăieşti. Totuşi, este trist pe lume.

 

Formolul îmi mijeşte între dinţi, adăpostesc carnea în sticluţa cu otravă şi mă scufund într-un somn hypnotic. Sunt doar eu, fără apanaje intelectuale. Cred că am scăpat de la Zoo ca să devin un animal sălbatic. Sau am fost un animal sălbatic care o să devin doar bun de Zoo ?? Întrebare şi prăpastie şi impas logic. Cine îi iubeşte pe nabucodonosorii ăştia imperiali ? Probabil că nici mamele lor nu i-au iubit vreodată, şi i-au abandonat la maternitate. Dap, ferice de mine. Eu am fost abandonată doar într-o colonie de pinnochio de la teatru. Damn it. Orphanage.

 

Maică mea iubeşte moartea ca pe o felie de pâine. Cerşeşte, se roagă pentru ea. Eu o abandonez în cămaşa ei de forţă şi citesc în frunze de spanac viitorul meu neremunerat. Ce bine, o lume fără bani. Dar să nu uităm, visele nu durează decât o zi. Apoi, la loc în galantar, pe post de fresh meat.

 

Nu uita, asta e ziua ta. Ce minciună frumoasă îţi palpită în mădulare. E ziua ta magică. Ziua răscumpărării nu a recompensei. Zi de plată niciodată, nici măcar muncă la negru. Doliu naţional, neah. E ziua ta confetti. Gheaţa ţi se agaţă de glezne şi se topeşte, un râu de lavă îţi ţâşneşte din suflet, atâta plăcere. Nimic nu e muritor.

 

M-am trezit, am ieşit din peşteră. Am luat-o sus spre cer. Urc şi nu obosesc, peştele mi se odihneşte, strâns lipit de sold. Frăţiorii lui îl aşteaptă acasă, dansează în pulberea de aur a soarelui şi fac rotocoale în iaz. Fraierii nu ştiu cine le va mai da de urmă. Urcuşul meu e egocentric, robotic şi anihilator. Vreau. Nimic mai mult.

 

Roboţii de bucătărie nu funcţionează niciodată priviţi direct, doar printr-o prismă optică. Roboţii de bucătărie nu au decât suflete din copilărie. Roboţii au murit de mult şi au amuţit. Au crescut nişte larve intestinale în loc de cordon electric şi i-au lipit de tavan ca pe nişte icre pline de boli psihice. Roboţii sunt doar vestigii ale trecutului. Trăiască ciocanul, nicovala, mecanică. Drag queen is dead.

 

Văd. Văd un fel de aşezare omenească. Mă pun pe ciuci şi privesc pe furiş. Dorothy, tu îl vezi pe omul de tinikea, uite-l în combinezonul lui lucios, provocând accidente rutiere cu 3 guvernante zăpăcite, asistente medicale în kimonouri gazoase. Ele sunt piticile roşii, el este un munte de sare cu ochii lunecoşi, mergând prin grămezi de cadavre surogate. Mă uit la ei, ei se uită la mine. Îmi fac cu mâna.Mijesc ochii şi adorm. Poate mâine îi voi vizita.

 

Ţărăncile umblă despuiate, cu braţele legate de sânii masivi. Combinezonul lucios le inspectează pe toate, le pune pe jos şi le calcă în picioare. Stârvul se ridică şi execută o mişcare automată de supunere. Apoi iar se pune pe jos şi hainele se aşează peste ea, cumva venind în zbor dintr-un elicopter în prăbuşire. Marea hoinăreală a luat sfârşit. Îmi pun costumul de Vigilantes şi întru în arenă. Proctorul cade pe spate, îmi da una peste ceafă, râde şi vorbeşte stricat. J’en marre, siege, crop, downfall, lust ok. Fuck you. You wanna fuck me ??!!

 

N-am nimerit nici bine nici rău. Am înţeles că e vorba de o colonie de lucrătoare, care non stop rămân gravide şi cineva vrea să le execute pentru tupeu. Ele nu ştiu niciodată de unde le vine păcatul. Poate din cer sau poate din fundul iadului. Ce e sexul? Poţi să le întrebi zile în şir, habar n-au. E ceva ce vine şi pleacă şi apoi îşi cere plata. Moartea sau….distracţia în continuare. Nu ştiu, eu sunt lesbi şi deci nu mă pot pronunţa.

 

Nu e vorba că nu înţeleg ce vorbesc. Parcă sunt toţi iradiaţi. Femeile astea ţes haine. Dar nu haine frumoase, nobile, ci haine urâte, negre, mirosind a moarte. Degetele lor subţirii circulă în mod leukemic peste războiul de ţesut. Sunt aproape obeze,cu ochii mijiţi prin grăsimi,ochii negri, violenţi şi vicleni şi câteodată ai crede că mai au încă un suflet. Nici o floare nu le stă companie, ruşinea le-a părăsit de mult. Şi-a luat roiul spre altă colonie. Mănânc karak şi privesc. Legitimează-te îi zic uneia. Se uită la mine şi râde. Îmi arată pizda umflată ca un cocoloş de pâine. Identite, stolen. No obscure, femme. Râd şi eu, sunt şi eu rea.

 

Cred că bunăvoinţa mea e subţire ca un fir de catgut. De ce suntem răi? Pentru că nu creştem niciodată decât când ne apropiem de tăcere. Suflete, dă-te mai încolo. E înnorat azi şi îmi plouă în casă cu copiii inimii.

 

Stau în casă, în cort sau sub preş.Sunt un lup de stepă, un cal sau o şarpe constrictor. Proctor Doskar mă priveşte mai îndeaproape. Mă prefac că nu aud nimic. Mă uit la el ca la o poză. Aşa sunt copoii de lux, indiferenţi şi arizi intelectual. Nu vorbim nimic,îmi da un badge şi îmi ţine o alocuţiune că, undeva, mai departe de locul asta, este o colonie de femei tinere şi mult mai frumoase.” Mă bucur pentru tine. “ Eu nu vreau să plec, cred că m-am obişnuit. Femeile robotesc de zor, gătesc , fac curăţenie. Le privesc osânza albă ca neaua şi umerii lăptoşi. Şi ele mă privesc tot aşa, ca pe o bijuterie dintr-o cutiuţă de valori. Nu îmi pasă că nu mă plac. Ele ştiu că se plac doar cu momentul lor de spaimă şi apoi devin indiferente sau chiar amorezate de tartorul lor. Iubirea asta infamă le produce plăceri nebănuite, cred că le înţeleg, deşi nu le pot da dreptate.

 

Aeroplanele nu ajung cu mâncarea decât o dată pe lună şi nu există nici o staţie de emisie-recepţie. Evident, câteodată e mai bine, căci Proctor Doskar îşi îmbracă sutana prezbită şi ţine alocuţiuni fierbinţi guvernantelor. Ele păzesc câţiva prunci umflaţi cu pompa, pe care îi manevrează uşor ca pe nişte ceşcuţe de ceai. Copilaşii sunt mai mici de 9 luni şi au pieliţa diafană şi străvezie, dar ochii negri plini de ameninţare. Nu ştiu dacă sunt fericiţi, dacă înţeleg limba aiuristică ce li se vorbeşte. Întotdeauna rămâne un semn de întrebare. Eu voi pleca în 2 săptămâni, am primit şi o hartă plus cutii de mâncare specială pentru astronauţi. Se înţelege că toţi oamenii ăştia nu mă caută niciodată pentru nici o minciună. Dar când vor veni cei cu alimentele e posibil să mă dea în urmărire. Poate singura mea şansă e să mă reneg şi să devin şi eu o sclavă robace. Kiss, kiss. Missy Elliot.

 

Am mai crescut 5 centimetri. O fi de vină mâncarea. În curând fantoma lui Levinier o să aşeze peste mine şi voi putea vorbi obraz la obraz despre fanteziile mele erotice. Cu el, mai ales. Dar ştiu că poate nu va dori niciodată să mă salveze a două oară. Totuşi voi încerca. Voi aştepta momentul prielnic să îi vorbeasc despre dragostea mea târzie. Îl voi salva măcar în amintire.

 

Femeile care nu nasc natural, mor şi sunt mistuite de focul etern. Femeile ştiu că nimeni nu salvează nimic aici. Nu există medicină, nu există decât medicamente pentru şefi şi guvernante. Totul este natural şi ele câteodată sunt păcălite cu sarcini pentru medicamente. Apoi trimise iar în infern. Cine e rău, cine e bun? jocul e deschis pe toate părţile. Un singur bărbat, înseamnă un singur om nefericit. El sau, dacă nu, tot el cu fericirea lui. Ce ciudat să îi zici unui om că reproducerea înseamnă doar sentimente pentru el şi mai puţină răutate câteodată. Nu ştiu decât timp stă pe aici. Când se va îmbuna până la capăt ?

 

O iubesc, nu o iubesc pe Francesca. Francesca cea roşioară îmi arată subţioara cu păr roşu, cocul ei de lână sârmoasă îmi îmbrăţişează genunchii. Se îndoaie înaintea mea şi mă sărută pe buric, apoi coboară mai jos, mă gâdilă cu părul printre picioare şi se suie pe mine, beată de propriul ei orgasm. Nu miroase a nimic, nici a săpun nici a tuş de cerneală, are un fel de odoare de geam proaspăt spălat şi gura ei miroase a lac de parchet. Se întinde peste mine, îşi flutură solzii de peşte şi cântă pe limba ei. “Monas, dondas, alas, caron, monas, dondas, alas, caron”. E o vrăjitoare bună Francesca. Are pulpele de smoală şi ochii albaştri. E negresa coloniei. Mă sărută cu superglue şi mă transformă într-o muscă lipicoasă. Alerg în fantezie că să îmi recuperez respiraţia. Nu îmi e frică de nimic.

 

Creierul nu stă în cutie, se revarsă, se vorbeşte bine cu amfitrionul, apoi docil, se întoarce în craniu şi se ameninţă cu pederastie sau cu orice altceva, numai ca să îi suport conversaţie. O sodomie absolută, pentru un scop dificil. Cum să nu înnebuneşti când vezi totul din jurul tău că plezneşte de sănătate mentală doar când vine momentul despărţirii? Voi pleca în două zile. Sigur se va întâmpla ceva neprevăzut.

 

Creaturile pleacă mai departe, de fapt eu mă îndepărtez de ele, cine vorbeşte mult, înţelege puţin. Am plecat, sunt pe drum de două zile. Şopârle verzi străfulgeră cu burţile argintii ca nişte iatagane oţelite. Mâncarea, hainele, mă consolează pentru pustiul meu din minte. Cerul e vraişte, nori flenduitori se mişcă haotic peste soarele bombat. Vorbesc de una singură, mă aud tot eu. Cred că voi trăi la infinit doar pentru momentul următor. Nu izbutesc să respir decât cheaguri de oţel. Am inima întinată şi prospectul aruncat la gunoi. Eu sunt propriul meu tomberon.

 

Dorm pe unde apuc, bolovanii sunt oile mele prietenoase care mă camuflează. Mă apropii de ei, mă întind pe jos, într-un dor găunos de mame parentale. Mă desumflu imediat când observ că displayul hărţii se întunecă şi îmi arată iarăşi o eroare de deplasare. Nu înţeleg nimic, hărţile sunt mute şi nu îţi zic niciodată adevărul. Drumul e peste tot, dar niciodată în interiorul inimii.

 

 

Plec şi mă întorc la mine, curg în mine, sunt un rău înspumat. Mă plivesc de buruieni şi mă îmbunez, apoi mă suport din ce în ce mai puţin. Oare Proctor Levinier a scăpat de temniţă? Oare liturghiile nefaste l-au adormit pe vecie. Nu se ştie niciodată. Sentimentul de reciprocitate dispare si confortul meu autist e doar o disperare fără aripi. Planez într-un vis sfărâmat.

 

Triburile de peşti se duc în fundul ochilor şi mănâncă neuroni. Degeaba am 3 pistoale încărcate de aş putea să vânez şi o cireadă de Karaki. Mă mulţumesc cu mărimi medii, la supersize, déjà mă încurc în urcuş. Temperaturile oscilează intră -10 şi zero grade. Sunt cred la 1700-1800 de metri altitudine.

 

Zbirul răsfoiat din minte nu mai e Ecleziastul,sunt eu Gotka supremă,singulară şi arhaică. Îmi mişc pupilele ca şi când ar fi cercurile olimpice prin care trec gaze rare,inerte, propriile sentimente destrămate. Râd şi mă bucur.Apoi plâng şi mă înăbuş. Declar că m-am transformat în drept transcendental evazionist. Cuierul de noapte pe care se agaţă stelele este propriul meu bivuac. Moarte, mă felicit non stop pentru gândul tău de pe urmă pentru mine.

 

Am ajuns în colonie. M-au întâmpinat fecioare cu flori în păr, cu buzele îngheţate, femei frumoase şi bărbaţi arătoşi. Toţi arată atât de bine că îmi vine să mă împuşc între picioare cu fiecare, pe rând sau la grămadă. Ţesătoriile arată bine şi copiii pleznesc de sănătate ca nişte curpeni. Totul este atât de frumos de parcă este un basm nu altceva.

Editeaza textul
0 votes, average: 0,00 out of 1 (0 voturi)
Trebuie sa fiti logati ca sa puteti vota.
Loading...

Scrie un comentariu

You must be logged in to post a comment.

ChatApasa aici pentru chat !+