Lizuca și șeful cel morocănos – Concursul 1
Poveste
Irina
martie 27, 2017
0

Lizuca era mică și blondă ca o păpădie. Avea un motan bătrân și îi plăcea să meargă pe patine cu rotile. Alerga mai repede decât toți copiii de pe stradă și își rodea unghiile. Domnișoarele nu fac asta, obișnuia să îi spună mama. Lizucăi nu-i păsa. Ea nu vroia să ajungă domnișoară, ci aviator.

Dar un aviator trebuie să se trezească mereu devreme, îi spunea mama. Și Lizucăi îi venea tare greu să se trezească dimineața. Nimic nu i-ar fi plăcut mai mult decât să doarmă până la zece în fiecare zi. Dar atunci ar fi stat toată ziua fără să-l vadă pe tati. El lucra mult și, de multe ori, nu reușea să ajungă mai repede de nouă acasă. La ora nouă Lizuca trebuia deja să meargă la culcare. Când se trezea devreme, lua micul dejun cu tati înainte ca el să plece la birou. Până la urmă trezitul de dimineață era un antrenament bun, în curând avea să devină aviator.

În acea dimineață, Lizuca se trezise deosebit de veselă. Toată noaptea visase că se plimbase cu un vapor mare. Ea stătea pe punte și privea cum delfinii săreau printre valuri, în timp ce căpitanul vaporului îi făcea cu mâna. Dacă nu mă pot face aviator, se gândi ea, pot oricând să mă fac marinar. Sau pirat. Pirații au parte de mai multe aventuri. Și  niciodată nu erau prea multe aventuri pentru ea.

După ce se spălă pe față și pe dinți, se îmbrăcă în rochița ei preferată. Era roșie cu buline albe și o primise cadou de la tati, de ziua ei. Apoi coborî scările de la bucătărie, peste care plutea deja mirosul de cacao cu lapte. Dar bucătăria era goală, tati nu se vedea nicăieri.

-Bună dimineața, scumpa mea, se auzi vocea bunicii de lângă cuptor. Ți-am pregătit orezul cu lapte și scorțișoară.
Pentru că Lizuca hotărâse că laptele cu orez și  scorțișoară e mic dejunul campionilor. Sigur și  aviatorii mâncau același lucru înainte de a se urca în avion. Dar, oricât de gustos ar fi fost laptele cu orez, în acel moment Lizuca avea treburi mai importante.

-Unde e tati?, întrebă ea neliniștită.
– Nu ți-a spus? A, nu a apucat să îți spună, dormeai deja când a ajuns ieri acasă. A primit un proiect urgent de la domnul Simon și trebuie să lucreze mai mult în următoarele două săptămâni. A plecat deja la birou.

Lizuca nu avea nevoie să știe mai mult.
Totul era din cauza domnului Simon.

De fiecare dată când tati întârzia, când nu apuca să mănânce nimic toată ziua, când trebuia să muncească sâmbăta, vinovatul era mereu domnul Simon.
Șeful tatălui ei și directorul băncii.

Lizuca auzise nenumărate povești despre el. Lumea spunea că lucrează câte douăsprezece ore în fiecare zi, chiar de Crăciun și Revelion.
-Păi și când apucă să stea cu familia și să despacheteze cadourile? întrebase Lizuca neîncrezătoare.
– Nu cred că primește vreun cadou, draga mea, răspunsese tati zâmbind.
– Nu a fost cuminte? De aceea nu primește cadouri?
-Păi…nu știu…începuse tati încurcat. Cred că nici nu are familie. Probabil trăiesc în altă țară.

De văzut, Lizuca îl văzuse o singură dată pe domnul Simon. Avea părul alb și privirea severă. Lizuca își imagina că are probleme cu stomacul și trebuie să mănânce doar pâine prăjită. E firesc să fii veșnic nervos și nemulțumit dacă nu mănânci nimic bun. Poate era bolnav. Nu e prea grozav să fii mereu bolnav.

Lizuca fusese cuminte și răbdătoare de fiecare dată când tati trebuise să rămână peste program. Tot timpul trebuia să stea cu ochii în niște coloane interminabile de cifre. Pe Lizuca o durea capul numai când arunca o privire și cifrele începeau să-i danseze în fața ochilor. Dar peste două zile era ziua ei. Dacă tati trebuia să lucreze în plus în următoarele două săptămâni, asta nu putea însemna decât un singur lucru.

Tati nu va putea sta la petrecerea de ziua ei.
Nu vor putea merge cu toții în parc, să se dea în călușei și să mănânce vată de zahăr. Nu o va putea duce la cinematograf. Va sta închis în birou, cu zeci de hârtii în jurul lui, și va veni doar zece minute ca să o vadă suflând în lumânări.

„O dată în viață împlinesc șase ani”, își spuse Lizuca în timp ce își mânca orezul cu lapte. Nu avea încotro. Trebuia să facă totul ca tati să primească o zi liberă. Când înghiți ultima lingură de orez, hotărârea fusese deja luată.
Avea să stea de vorbă cu domnul Simon.

A doua zi, Lizuca se trezi foarte de dimineață, se îmbrăcă într-o rochiță albastră, își puse pe cap o pălărie asortată și se strecură pe furiș din casă. Îi era teamă că cineva avea să arunce o privire pe geam, total întâmplător, și să o vadă. Cum ar fi doamna Eva, de peste drum, care se trezea mereu cu noaptea-n cap. Atunci planul ei ar fi ieșit la iveală și nu ar mai fi avut ocazia să vorbească niciodată cu domnul Simon.

Din fericire, toți cei din casă dormeau încă iar poarta nu scârțâi când o trase în urma ei. Oftând ușurată, Lizuca traversă strada și o luă la dreapta. Casa domnului Simon era foarte aproape de a lor. Tata i-o arătase de multe ori când se plimbau cu bicicleta.

Ajunsă în fața ușii, Lizuca fu brusc cuprinsă de spaimă. Fusese atât de îngrijorată să nu fie prinsă, încât nici măcar nu se gândise ce să spună, cum să îl convingă pe domnul Simon. Dar nu avea mult timp la dispoziție. Apăsă lung pe sonerie.
O dată, de două ori.
Poate plecase deja la birou? Toată lumea spunea că nu face altceva decât să muncească. Poate muncește și noaptea. Poate doarme la bancă, pe covorul de lângă birou.

Dar tocmai când se gândea să se întoarcă, ușa se deschise și capul domnului Simon apăru. Era nebărbierit și îmbrăcat într-o pijama cu floricele.
– Pe cine cauți? , o întrebă el căscând.
– Pe dumneavoastră. Eu…știți…e ziua mea mâine și tati nu poate…vreau să spun…nu are timp…și nu putem merge în parc împreună…
– Nu pricep nimic, spuse domnul Simon căscând iar. Hai înăuntru să bem niște ceai.

Casa domnului Simon nu arăta deloc cum se așteptase. Erau acvarii cu pești pretutindeni și lumina verzuie a apei se reflecta pe pereți. Peștișori roșii înaintau grațios prin apă, fluturându-și aripioarele aproape străvezii. Alții, mărunți cât unghia, aveau dungi  luminoase pe spate care umpleau acvariul de un albastru electric. În spatele plantelor de apă se ascundeau melci aurii și cete de mormoloci. Un căluț de mare o privi gânditor, fără să se sperie. Lizuca simțea că plutește, lunecând fără zgomot dintr-o cameră în alta.

– Cu ce te pot ajuta? , o întrebă domnul Simon în timp ce punea apa la fiert.
Lizuca nu știa de unde să înceapă.
– Ia-o de la început. Așa e cel mai simplu, spuse domnul Simon de parcă știa exact la ce se gândește
Oare directorii de bănci îți puteau citi gândurile? Așa ajungi director?
Trebuia să dea un test de citit gânduri, ca la matematică?
– Spuneai că e ziua ta în curând. Câți ani împlinești?
Asta însemna că nu îi putea citi gândurile. Altfel ar fi știut că împlinea șase ani.
-Deci șase, răsună ca un ecou vocea domnului Simon. Când am împlinit eu șase ani, am primit cadou primul meu acvariu cu pești.
-Și îi mai aveți?
Domnul Simon râse ușurel.
-Peștii de acvariu nu trăiesc atât de mult. Asta a fost exact acum 50 de ani.
– E ziua dumneavoastră astăzi?
– Da.
– La mulți ani, spuse Lizuca stânjenită. Nu am știut, altfel vă aduceam un cadou. Deși…s-ar putea să am unul chiar aici, spuse ea apoi, întinzându-i ce descoperise în buzunarul rochiței.
O acadea verde, cu gust de mentă.
– Mulțumesc, spuse domnul Simon la fel de stânjenit.
Apoi făcu ultimul lucru la care ea se aștepta. Desfăcu ambalajul și băgă acadeaua în gură.
-E un cadou minunat, mormăi el plescăind. Mai bun decât trabucurile și undițele pe care le primesc de obicei.
-Oamenii mari fac adesea cadouri ciudate, aprobă Lizuca. Anul trecut, mama a primit un șal pe care îl avea deja. Dar a spus că intenția contează.
-Și tu ce vrei să primești?
Lizuca ezită. Dar, dacă îi putea citi gândurile, domnul Simon știa deja oricum.
-Îl vreau pe tata, să stea o zi întreagă acasă. Să mergem împreună în parc cu bicicleta și să mâncăm vată de zahăr. Nu mai vreau să stea departe atâtea ore în fiecare zi.
-E cam greu să primești asta, spuse domnul Simon dând din cap. Dacă tatăl tău nu vine la lucru, alți oameni vor munci în locul lui, îi vor face treaba. Vor fi mai obosiți. Clienții vor aștepta mai mult la coadă. El va primi mai puțini bani la sfârșitul lunii.
Lizuca nu privise niciodată lucrurile astfel.

Crezuse că nimeni nu avea să îi simtă lipsa tatălui ei.
-Și atunci, continuă domnul Simon, nu îți va putea cumpăra un cadou de ziua ta.

-Așa e, dar uneori cele mai frumoase cadouri sunt cele care nu costă nimic. Mă poate învăța să înot. Sau ne putem uita la un film. E mai bine să mă uit la un film cu tata decât să mănânc un tort de una singură.
Domnul Simon nu privise niciodată lucrurile astfel.
– O să văd ce pot face, spuse el prietenos. Până la urmă, doar o dată în viață împlinești șase ani. Dar acum hai să bem o cană de ceai.


Pe masă apărură niște ceșcuțe albe de porțelan, subțiri și fragile ca niște cochilii. Ceaiul era fierbinte și aromat și mirosea a mere verzi. Lizucăi îi plăcea să îl invârtă cu lingurița argintie. De fiecare dată când lingurița se lovea de ceașcă se auzea un clinchet de clopoțel.


De abia după ce luă prima gură de ceai, văzu că încăperea se umpluse de pești.
-Le place și lor să se mai plimbe, se plictisesc doar în acvariu, explică domnul Simon.
Vorbea mai lent ca de de obicei și fiecare cuvânt părea un balon de săpun ce își lua zborul. Mișcările îi erau și ele încete, de parcă se temea să nu trezească din somn pe cineva.
Seamănă cu un somn bătrân și mustăcios, se gândi Lizuca. Oare a devenit așa pentru că petrece atât de mult timp înconjurat de pești? Poate, dacă stai prea mult printre ei, începi să vorbești mai puțin și să aluneci grațios printre lucruri. Oare de aceea oamenii mereu înconjurați de bani devin reci și tari ca metalul? De aceea cofetarii sunt blânzi și moi și miros dulce a vanilie? De aceea pădurarii au degetele noduroase ca lemnul și și ochii verzi ca mușchiul copacilor? Asta înseamnă că, dacă mă fac aviator, voi fi ușoară ca un fulg și cu capul în nori?
Un delfin blând se oprise lângă masa lor și își scutura capul ca și când ar fi încuviințat gândurile Lizucăi.
-Hans e gata să te conducă acasă, spuse domnul Simon. Altfel, părinții tăi își vor face griji.
-La mulți ani încă o dată, spuse Lizuca. Și mulțumesc pentru ceai.
-Ești binevenită oricând, șopti domnul Simon. Pe curând…și să…
Dar Lizuca nu auzi ultimele cuvinte, pentru că se agățase deja de gâtul delfinului și acesta luneca precum o săgeată, zburând prin aer. Închise o clipă ochii ca să nu o ia amețeala. În clipa următoare simți că se prăbușește de pe spinarea delfinului și cade în gol.
Buf!!!
Cu o trosnitură puternică, ateriză pe burtă, chiar lângă pat.
Delfinul nu se vedea nicăieri.
În schimb, se trezi ridicată de două brațe puternice, care o așezară cu grijă înapoi în pat.
– Bună dimineața, mica mea aviatoare.
Abia atunci văzu că tati era lângă pat.
-M-am gândit să trec să te văd înainte să plec la muncă. Ai visat ceva, cu siguranță. Te zvârcoleai în pat ca un pește pe uscat. Și înainte să te pot prinde, te-ai răsucit, ai țâșnit și ai căzut din pat.
Lizuca știa mai bine ce se întâmplase de fapt. Dar nu îi putea spune lui tati că șeful lui vorbește limba peștilor și că iubește acadelele de mentă. Uneori oamenii mari chiar nu au imaginație.
-Da, tati, ai dreptate. Am visat că înotam cu mulți peștișori. Și un delfin mă ducea în spinare.
Până la urmă, nu era tocmai o minciună.


Ziua trecu repede și seara tati ajunse mai repede decât de obicei. Avea cravata strâmbă. De obicei, tati arăta ca scos din cutie. Doar când se gândea foarte intens la ceva, trăgea de cravată fără să-și dea seama. Ca atunci când nu îi ieșeau calculele.
-Astăzi am avut o discuție foarte interesantă cu domnul Simon, începu el șovăitor.
Lizuca luă încă o gură de șnițel de pui. Era delicios.
-Șeful tău, tati?
-Da. După cum spuneam, am avut o discuție.
Lizuca își ridică ochii din farfurie. Cu părul ei blond și obrajii îmbujorați, semăna cu un îngeraș nevinovat.
-Mi-a dat mâine liber toată ziua. Probabil i-am spus la un moment dat că e ziua ta. Deși nu mai țin minte. Trebuie să mă odihnesc mai mult. Pot să îți spun pe de rost toate conturile, dar nu îmi mai amintesc când i-am spus domnului Simon de aniversarea ta.
-Ești obosit, tati. Mâine o să dormi mai mult. Apoi mergem în parc.
Tati se foi pe scaun din nou și își drese glasul.
– Ți-a trimis chiar și un cadou. L-am pus pe masa din sufragerie. Cred că îl poți vedea acum, nu trebuie să aștepți până mâine.
Dar Lizuca nici nu îl lăsă să-și termine ce avea de zis. Goni cu viteza vântului pe scări, abia așteptând să afle dacă domnul Simon putea citi cu adevărat gândurile.
Așezat cu grijă pe masa din sufragerie, o aș
tepta un acvariu imens cu pești portocalii.

Editeaza textul
1 vote, average: 1,00 out of 1 (1 voturi)
Trebuie sa fiti logati ca sa puteti vota.
Loading...

Scrie un comentariu

You must be logged in to post a comment.

ChatApasa aici pentru chat !+