Memoria suferințelor. Libertatea din ochiul torționarului… Ovidiu Vasilescu și strigătul sângelui
Cronica Literara
qscribb
mai 20, 2016
0

Vine o vreme în care memoria nu mai rezistă în faţa ferestrelor închise, izbucneşte în cuvinte, gesturi, peisaje, ţipăt. Istoria românilor a cunoscut momente dramatice, rupturi, reveniri, durere, iluminare prin suferinţă.

În cartea sa Constelaţia fantomelor roşii[1], Ovidiu Vasilescu reia bună parte din perioada grea a suferinţei dusă de români în temniţele comuniste, fantome ale istoriei, umbre în viaţa în anii 50 – 60 undeva în România aflată sub teroare spirituală. Deţinuţii politici din vremurile de început ale comunismului în România au avut o viaţa plină de durere, la limita suportabilităţii, vecini cu moartea şi cu Dumnezeu, pe de altă parte.

Sistemul comunist a fost bazat pe politica eliminării opoziţiei, opozanţilor şi potrivnicilor, strivirea sufletelor, pe dispariţia unor generaţii, dictatura a distrus viaţa civilă, a distrus sistemul democratic bazat pe participarea democratică a partidelor la ritualul puterii.

Cartea este o carte de morții, cuvintele curg dure, limpezi, nu este iertat nimic din acea perioadă a detenţiei, oamenii deveniseră pretexte pentru o disciplină imposibilă, am spune era ritualul bestiei, ca să îl parafrazăm pe Cornel Nistea, un mare prozator român.  

Scriitor consacrat, dar cu o expunere mai redusă, dar nu din vină proprie, ci din cauza sistemului cultural actual, Ovidiu Vasilescu începe povestirea sa sub semnul abruptului şi o sfârşeşte sub aripa îngerului. El rememorează toate procedurile de exterminare posibile practicate în acea vreme în închisorile comuniste, adevărate sisteme de măcinat libertatea, fiinţele şi timpul în sine ca timp.

Totul începea cu ancheta, treapta imposibilului, apoi cu judecata fără de procedură democratică, cu sentinţa care reteza vieţile, continua cu un voiaj în absurd, începe iniţierea în starea de rezistenţă la limita suportabilităţii, o iniţiere stranie în care, uneori, un simplu om dărâma un sistem de pază. Totul pare ieşit din preexistenţă, marca unui destin implacabil.

Detenţiunea este analizată treptat din perspectivă diversă, ritual al suferinţei, de la detenţiunea solitară la detenţiunea colectivă, mecanismele istoriei, văzute din interiorul monstrului, funcţionau încontinuu, frângeau vieţi. Brusc, ironia destinului: Jilava, stabiliment de lux, izolatorul, totul reluat până la obsesie, până la magnetul morţii servit zilnic prin cuvinte, ciorba grea, fără gust, bătăi, bătăi, trupul deţinutului ca un crin frânt de ger.

Ovidiu Vasilescu priveşte timpul acela, viaţa aceea cu o încordare extremă, doreşte să  restituie istoria românilor, doreşte să strige, dar are răbdarea de a explica modul de exterminare punct cu punct într-un mod realist care face din cuvinte carne sângerândă.

Sunt explicate modalităţile în care procedau gardienii, specialişti în distrugere, omul e creaţia lui Dumnezeu, dar în prezenţa torţionarilor omul devenea fantomă, om de ceaţă şi sânge. Fantezia gardienilor în a inventa aparate de tortură, în a iniţia suferinţa la limita posibilului mintal pare abundentă şi preluată din absurd, totul a fost studiat de aparatul de opresiune, tortura devenise ştiinţă, apoi artă, cu tot cinismul posibil…

Cartea descrie căderea unor generaţii în România, sunt pomeniţi oameni importanţi ai culturii, apoi oameni politici, slujitori ai bisericilor de tot felul, personalităţi care nu îşi găseau locul în sistemul acela social. Era o politică absurdă pentru mecanismele absurdului. Istoria ieşise din logica ei marcată de ani şi intrase în logica labirintului. Tinereţea autorului nu a contat, sfinţenia slujitorilor bisericii nici atât, cultura scriitorilor nu era luată în seamă.

În acea perioadă comunicare în închisoare era o problemă, se inventau şi se reinventau de către fantome, cu o energie divină, modalităţi de comunicare: semnale morse, atingeri, semne, tălmăcirea viselor, etc… Pentru Ovidiu Vasilescu salvarea a venit din rugăciune şi poezie. Timpului exterior îi era opus un timp interior. Autorul rezista rugându-se, memorând şi recitând în gând poezii, gândind formele rezistenţei, încurajând, emiţând semnale în necunoscutul spiritual al închisorii. A privit: unii au rezistat, alţii au trecut dincolo, după cortina istoriei. Au fost reprezentanţii partidelor istorice, feţe bisericeşti, profesori universitari, ţărani simpli, legionari, avocaţi, miniştri, scriitori, oameni cu personalitate, oameni cu idei, oameni care puteau lăsa o amprentă în cultura română.

Ovidiu Vasilescu o mărturiseşte, a fost un militant în ciuda experienţei clasice din închisori, nu s-a lăsat strivit.

Iată ce reţine scriitorul:

Nicu Steinhardt găsea înţelegere pentru toate faptele semenilor săi şi cu un discernământ cuantic, cu egală sinceritate le măsura pe fiecare cu justeţe.

Marea diferenţă dintre noi consta în faptul că el era pe calea sfinţeniei, pe când eu eram militantul combativ, căruia nu-i lipseau sentimentele de îngăduinţă şi compasiune, dar eram asprit cumva de spectrul înfrângerii”.

Observaţia este justă, defineşte tragedia umană. De fapt autorul e atent la experimentul România din acei ani, povestirea de un realism până la lacrimi de sânge, redă strategia anihilării prin detenţiunea solitară, apoi metoda disoluţiei condamnaţilor prin detenţiunea colectivă, sunt prezentate definiţii, teme, sentinţe. Este privită mizeria morală a torţionarilor cu o privire de diamant, dar şi mizeria morală sub apăsarea mizeriei fizice a celor din interiorul celulelor. Sunt prezentate tipologii umane diverse, afectate de viciul istoriei incorecte. Scrisul curge firesc, apoi apare rememorarea cumva dinspre viitor spre trecut, observaţia lucidă, ideea. Aceste fulgere dau cărţii o linie aproape oficială, de analiză ştiinţifică, de acuzare, de proces spiritual, dar şi de conservarea memoriei pentru generaţiile de români care vor urma.

Din interiorul închisorilor, autorul observa că marile puteri au acceptat în mod tacit metodele puterii de la Bucureşti pentru eliminarea adversarilor, că au fost cumva complice prin tăcere, cei din detenţie au sperat zadarnic cel puţin o reparaţie morală, o rejudecare dreaptă, dar nu a fost posibil, logica păcii cu orice preţ, a legăturilor diplomatice vicioase au transformat speranţa în cenuşă. Veştile despre revolta din Ungaria din anii 1956 au fost disimulate sub manipularea tristeţii, a nădejdii iluzorii. Zvonul care a ars o vreme în celule s-a dus ca o iluzie de toamnă, sub brumele uitării… Zidul ideologic a acoperit peisajul european…

Autorul trage, indirect, o concluzie: dacă cei de la putere ridică în posturi de răspundere indivizi fără pregătire, inculţi, tineri, fără experienţa vieţii, ridicaţi din mizeria zilnică în posturi de autoritate, ei vor face restul, nu vor privi înapoi, e mecanismul prin care generaţiile sunt arse sub durere, suferinţă şi inconştienţă, iar reuşita puterii e aproape certă, irevocabilă… E procedura prin care se poate face orice în istorie… indiferent de sistem…

„Numai în mişcare reuşeai să gândeşti dincolo de perimetrul acela absurd. Acel du-te-vino, în spaţii chiar foarte restrânse, te scotea din perimetrul concentraţionar, din lumea aceea bolnavă şi fantastică, sub care se năruiau zilnic oameni şi conştiinţe, care altădată păreau de nezdruncinat”. – iată regula, mişcarea, mişcarea sufletului, a trupului, mişcarea ca formă de protest, mişcarea ca peisaj al energiei…

De reţinut că închisoarea a permis unora accesul la cunoaştere, cei prinşi în celule, mai ales în cele comune, beneficiau de lecţiile predate de mari personalităţi, au ajuns să înveţe limbi străine, trebuiau să reziste timpului care, brusc, sa concentrat. Din acest punct de vedere marile personalităţi au rezistat furiei roşii, au rezistat ispitelor, au rezistat propriei persoane, slabă, fragilă, afectată de răutate, frig, ură, boală…

Ovidiu Vasilescu s-a plasat pe poziţia clasică a credinţei, apelând la învăţătura ortodoxă, sau catolică, a privit tradiţia ca pe ceva necesar, ca o legătură cu cei dinafară şi cei dinăuntru. Interesante experienţele cu preoţi catolici, cu modul de organizare a cultului şi atenţia acordată persoanelor care au rezistat tentaţiei de a colabora într-un fel cu ofiţerii, cu securiştii care activau frenetic în lagăre sau închisori.

Pe această grilă a credinţei autorul a avut tăria să rămână până la urmă ceea ce şi-a dorit, cu toate consecinţele, poate şi încurajat de faptul că a fost singur, tânăr şi imprudent uneori, de un curaj pe care îl dă disperarea, disperarea care venea din faptul că soluţiile adevărate au dispărut, iar marile puteri au… uitat de cei din închisori…

Ca intensitatea revoltei şi a iertării doar Sabina Wurmbrand în cărţile sale (Nobleţea suferinţei)  a mai pus în lumină suferinţa ca mod de eliberare din perimetrul concentraţionar, povestea ei a cutremurat cititorii, iar Ovidiu Vasilescu confirmă absurdul istorie prin această carte şi existenţa a ceea am putea zice: scara cerului…

Apoi au venit anii 70 când lumea liberă avea să audă de la Richard Wurmbrand realitatea în direct din România, Congresul USA a fost locul unde s-a explicat suferinţa, iar de acolo, lucrurile au început cumva ia o altă direcţie…

Rămâne regretul că generaţiile tinere de acum nu prezintă interes pentru experienţa acelor ani şi a acelei perioade, simţul a fost deviat spre libertinaj, libertatea adevărată e, totuşi, pentru conştiinţele înalte, violenţa s-a mutat în stradă, pe stadioane, în familii…

Uitarea ca o formă de rupere a memoriei…

Constantin Stancu

 [1] Ovidiu Vasilescu, Constelaţia fantomelor roşii, Editura „Călăuza” v.b. – Deva, 2009

Editeaza textul
0 votes, average: 0,00 out of 1 (0 voturi)
Trebuie sa fiti logati ca sa puteti vota.
Loading...

Scrie un comentariu

You must be logged in to post a comment.

ChatApasa aici pentru chat !+