Mişcarea braţului auriu
Jurnal
sorin delaskela
ianuarie 3, 2017
0

Jurnal

2 ianuarie. La 16 şi ceva cobor din tren. Oameni obosiţi şi îngheţaţi, printre ei şi eu, purtat de un sentiment destul de straniu, uşor stânjenitor – ca şi cum evul u548450_335725969809550_308116335_nnei adolescenţe târzii şi de neînţeles s-ar fi redeşteptat deodată din straturile acestui corp deja bătrân. Fără să vreau, mă gândesc la A., preţ de câteva minute. Imaginea ei pe peronul acestei gări, acum trei decenii. O lăsam în urmă şi nu aveam să o mai regăsesc niciodată la fel, intensitatea iubirii noastre se va stinge, aşa cum se stinge ardoarea celor mult prea tineri ca să înţeleagă furtuna ce-i poartă spre larg. Dar înainte de despărţire,  înainte de toate acestea a fost frumos, mistuitor.

Îţi trebuie o inimă de piatră să păşeşti pe acest peron, la amiază, să priveşti în urmă. Trecutul ar trebui  să fie o structură osificată, ceva nedefinit şi mort. Nu această subrealitate mereu la pândă, ţâşnind în chip neaşteptat, când nici nu ai chef de aşa ceva.  Am urcat într-un taxi şi am discutat cu şoferul despre vreme, despre soarta nefericită a termocentralei oraşului, despre filtrele de noxe şi aşteptata majorare a pensiilor. Până după ora 17 soarele a vrut să fie imobil, fixat pe coama dealurilor de dincolo de Dunăre, întunecându-le totodată.

Şlepurile acostate la Schela dorm un somn de tangaj îngheţat. Câinele de şlep, ca de fiecare dată, ne latră, alergând de la un capăt la altul, dând din coadă fericit că nu mai e singur.

A trecut un an şi mai bine de când a murit A. Şi acum mi se pare neverosimil acest  lucru. deşi nu ar trebui să mă mai mire moartea, dimpotrivă, s-ar cuveni să ajungem la o stare de bună vecinătate. Cancer, da. A lucrat cred că mai bine de două decenii la un laborator de radiologie. Îmi amintesc foarte bine că îmi arăta, prins în piept, un aparat de măsurat radiaţiile. Părea o glumă pe atunci, abia se angajase acolo, şi era entuziastă, dornică să-şi facă datoria. A murit prea repede, îmi spun, zorind-o pe Cuţa să termine amuşinatul prin ierburi, să ajungem acasă. Hai, coacă, hai, mişcă! Totul e, de la o vreme, într-o curgere grăbită. Ce banalităţi îngrozitoare pot exprima. Dar de altceva nu sunt în stare acum.

Ioana a rămas în B., cu Maronica, Rodi şi bunica, până ce-mi rezolv treburile aici. Până pe 17 stagnez. Dorm, citesc, îmi fac cele două plimbări diurne până la Dig şi înapoi. Mici grupuşoare de raţe sălbatice se sperie de trecerea noastră pe mal şi ţâşnesc zgomotos, câţiva metri mai spre larg. Cele două lebede albe se cheamă una pe cealaltă scoţând un fel de hârâit, de nechezat minor.

3 ianuarie. Cerul de un gri mătăsos.

Titlul cărţii e schimbat, Fericiţi cei înfrânţi. Îmi sună uşor tânguitor acest titlu, poate că nu e cea mai fericită alegere, aşa cum Recompunerea paradisului are un sunet sec, nu exprimă mai nimic, aşa simt acum. Încep anul continuând să ascult același album blues-jazz de anul trecut, răsfoind Rabbit e bogat, pagină cu pagină, fără grabă, privind cu ardoare cerul schimbător, de o frumuseţe grea, metalică.

Sorin Delaskela

, ,
Editeaza textul
0 votes, average: 0,00 out of 1 (0 voturi)
Trebuie sa fiti logati ca sa puteti vota.
Loading...

Scrie un comentariu

You must be logged in to post a comment.

ChatApasa aici pentru chat !+