Moarte clinică (Capitolul 4) „Fiori pe şira spinării”
Roman
Irenne.Darks
decembrie 1, 2016
0

„Pasiunile sunt fluturii sufletului care zboară în exterior.”

Un perdant este cineva căruia îi este într-atât de frică că ar putea să nu câștige, încât nici măcar nu mai încearcă, însă Kevin Hamylton nu se încadra decât pe jumătate în această categorie, fiindcă lui îi era extrem de frică de pierderi substanţiale, dar niciodată nu a fost dispus să se lase pradă abandonului. Lucrul neobişnuit, cu toate acestea, era faptul că disperarea pentru perfecţiune şi control deplin asupra tuturor, se ducea undeva peste extrem, peste normalitate şi poate peste suportabilitate.

Modul abracadabrant în care îşi făcea apariţia undeva, îi determinase pe oameni să îl trateze cu un fel de supunere forţată, iar pe lângă asta, teama că oricând maestrul Hamylton ar fi fost pregătit să le facă un glonţ cadou, îi obliga şi mai mult să respecte un om nedemn aşa cum era el.

El şi Adam au rămas prieteni de când s-au cunoscut prima oară la balul de început de liceu. Adam ţinuse pe atunci un discurs care îi făcea pe mulţi să îşi roadă unghiile de invidie, iar Kevin fusese cel care îl abordase într-una din pauzele dintre dansuri, în care fiecare participant era ocupat să-şi savureze aperitivul din farfurie. După ce perioada liceului s-a încheiat, Adam a plecat la o universitate tocmai în LA şi nu s-au mai văzut apoi următorii cinci ani. Nu era ca şi cum el studiase atât de mult timp, dar reuşise să obţină un post pentru manager acolo şi o ducea destul de bine pentru a se întoarce în oraşul natal, în care mai toată lumea ştia pe toată lumea, iar secretele a mai bine de jumătate din populaţie deveniseră breaking news-uri în ziarul de dimineaţă. Uneori se amuza atunci când petrecea vremea la cafea dimineaţa, citind ziarul cu unele zvonuri despre el şi despre cunoscuţi, pe care alţii le numeau secrete îmbibate în minciuni, dar alteori era enervat la culme, atât de enervat încât rupea paginile şi apoi le arunca pe veranda vecinilor, pe care îi bănuia că ar fi împrăştiat bârfe în oraş.

În LA lucra ca şi manager analist la o companie şi nu a renunţat în tot acel timp să verifice ziarul online şi să continue să aibe aceleaşi reacţii şi stări de fiecare dată. Devenise o rutină, de care până la urmă a reuşit să scape atunci când un coleg de serviciu i-a spus direct în faţă că este scrântit la minte dacă face acest lucru zilnic şi că ar trebui să se gândească că ceea ce face el este ca şi cum ar savura gogoşi expirate la pachet de la un brand renumit, chiar dacă ştie că au un gust oribil.

În final a fost nevoit să se întoarcă în New Orleans, nu din cauza faptului că jobul din Los Angeles nu l-a satisfăcut pe deplin, ci mai degrabă din cauza unor probleme de sănătate pe care le avea mama sa. Desigur că după ce a petrecut câteva zile cu familia, primul lucru pe care l-a făcut după aceea a fost să se întâlnească cu Kevin, pentru că aproape îi uitase înfăţişarea şi glumele fără sare, pe alocuri ironice. Abia în ziua aceea şi-a dat seama Kevin, că Adam chiar îi era un prieten adevărat dacă reuşise să îşi mai aducă aminte de el chiar şi după cinci ani în care nu şi-au vorbit decât de vreo zece ori la telefon.

— Ted Wagner, a spus Adam privind în spatele prietenului său, care se întoarse imediat pentru a putea avea o vizibilitate mai bună.

— Ce-i cu el? a întrebat Kevin încercând să nu-şi mişte buzele.

— Părul, a făcut o pauză după care şi-a reluat fraza în clipa în care Wagner s-a îndepărtat suficient de mult încât să nu-l audă. Cum a putut să piardă chiar atâta în doar cinci ani?

— Se vede că ai lipsit mult. Dacă dăm timpul înapoi la primul bal din liceu în care ne-am întâlnit, vei observa că Ted nu avea păr nici atunci.

Kevin se amuza copios de feicare dată când venea vorba de Ted şi îşi adusese aminte când o văzuse pe Reenie, că fosta iubită a lui Adam se căsătorise cu duşmanul său pentru că în felul acela credea că îl poate face gelos şi că îşi poate recupera iubitul, sau că măcar îl poate ţine ca şi amant.

— Atmosfera din oraşul ăsta nu s-a schimbat deloc. Ce e în neregulă cu rochia ei? a întrebat Adam prefăcându-se că nu se holbase preţ de cinci minute la Reenie. Nu prea seamănă cu rochia mulată din satin violet din seara balului, asta este cam pufoasă.

— Şi tu ai părea la fel dacă te-ai îmbrăca cât pentru trei. O să aibă gemeni, au scris chiar şi cei din ziar că frumoasa Reenie Elvis, câştigătoarea de acum ciinci ani a balului, este însărcinată şi s-ar putea ca tatăl să nu fie nici pe departe actualul ei soţ.

— Eu nu sunt femeie, iar dacă aş fi cu siguranţă nu aş face-o pe nesuferita cu bărbaţii.

Cei doi bărbaţi au stat ore bune în faţa cafenelei împărtăşind păreri, discutând pe seama ultimelor bârfe şi amuzându-se de vechii colegi pe care îi vedeau trecând pe stradă. Atunci aveau alte preocupări şi interese, pentru că după alţi câţiva ani care au trecut, au ajuns
în punctul în care părerile oamenilor nu mai contau, bârfele s-au dizolvat, iar prietenii sau vechii colegi au dispărut complet din viaţa lor.

Anumite lucruri se schimbă în viaţa unui om, atunci când alege să trăiască într-un singur mod, fie crezând că totul este un miracol, fie că nu există miracole şi coincidenţe. Poate că acesta era şi motivul real penru care Kevin nu mai trăia în trecut, refuzând orice conexiune care l-ar fi putut trimite către el, iar Adam nu mai era interesat să ajute oameni pentru că observase că el avea nevoie de cel mai mare ajutor pe care renunţase să-l mai ofere altcuiva.

***

Ajuns la uşa camerei surorii sale a ezitat să intre timp de câteva minute. Se gândea la ce i-ar fi putut spune Anastasiei în caz că ea a auzit toată zarva din biroul său. Probabil că nici nu avea să o privească în ochi, fiindcă ştia că nu-i putea întinde pe tavă nişte scuze banale. Mă va crede nebun, psihopat, paranoia şi alte afecţiuni cognitive, dacă i- spune că îmi face o deosebită plăcere să văd cum se scurge sângele printre degetele mele. Şi nu doar că mă va crede nebun, dar va începe să se teamă de mine, nu se va mai simţi în siguranţă, iar eu nu i- face rău niciodată.

O parte din el era îngrijorată, dar cealaltă nu se străduia prea mult să scoată la suprafaţă îngrijorarea, ca şi cum toate sentimentele conchideau către repulsii interioare. Când în sfârşit a reuşit să scape de gânduri, a prins cu mâna stângă mânerul şi a fost cât pe aci să deschidă uşa, dar ceva l-a împiedicat să fie lipsit de integritate făcând un efort pentru a ciocăni înainte de a intra.

Vocea ei caldă i-a pătruns în timpane şi l-a făcut să se înfierbânte şi să se simtă dorit. Pentru nimeni altcineva din familie nu mai simţea acelaşi lucru, sora sa făcea parte cumva din el, era o bucată dintr-un întreg care un timp fusese dezlipit. De fapt acelea erau singurele sentimente pe care le păstra captive în interiorul lui; în proporţie de 80% Kevin era construit din bestialitate şi ură împărţită pentru toată lumea din jurul său.

Bărbatul a deschis uşa imediat după ce Anastasia i-a oferit permisiunea şi a intrat în cameră afişând aceiaşi postură impunătoare cu care se posta în faţa tuturor.

— Ah! Kevin, tu erai..

— Nu am vrut să te sperii, a replicat bărbatul imedait după ce a observat tresărirea surorii lui.

— Nu am fost speriată nicio secundă, doar că nu mă aşteptam să vii.

— Poftim?

— Kevin, nu am locuit aici zeci de ani ca şi tine, dar doar din puţinul timp petrecut în casa asta îmi pot da seama că există o singurătate care te doboară psihic, care te face să cedezi înainte de a-ţi fi fost propus, care te face să nu te mai regăseşti pe tine cel dinainte. Te izolezi şi am impresia că ascunzi ceva.

— Şi ce legătură are asta cu prezenţa mea?

Din plămânii ei a ieşit un oftat adânc, urmat de un icnet  care l-a făcut pe fratele Anastasiei să-şi dea cu adevărat seama de conexiunea pe care a încercat aceasta să o facă.

— Eşti atât de rece cu oamenii din jurul tău încât pereţii aceştia plâng şi urlă în surdină. E adevărat că pereţii pot păstra secrete, dar nu fi tu însuţi un perete.

— Opreşte-te, opreşte-te! Te rog!

Anastasia şi-a aşezat elegant mâna dreaptă pe umărul lui, iar cu cealaltă mână i-a prins palma şi i-a închis fiecare deget în carapacea formată de pumnul bătbatului, exceptând degetul arătător. Apoi cu ambele ei palme fragile a strâns pumnul şi a început să-i controleze mişcările astfel încât degetul arătător să se îndrepte către direcţia mai multor obiecte din cameră.

— Vezi, fiecare lucru de aici se sufocă în iglul de geaţă pe care l-ai creat în jurul lui. Poate că asta ţi se pare neimportant dragul meu, dar imaginează-ţi că în loc de lucruri, ai în faţă persoane, neajutorate, prinse în lanţuri îngheţate, atârnând deasupra unei prăpăstii. Dacă le laşi să cadă, odată cu ele vei cădea şi tu, fiindcă vă leagă ceva… exteriorul, pe care tu l-ai făcut să arate aşa.

Kevin şi-a retras mâna şi a făcut un pas înapoi. Se simţea oribil, iar urmele de furie îi brăzdau faţa. În general când primea un astfel de tratament obişnuia să riposteze violent până când cel care a rostit acele cuvinte era cuprins de regrete şi de sânge, însă atunci a vrut să îi demonstreze Anastasiei că se înşela, că viziunea pe care şi-o formase asupra lui în acel scurt timp era doar o aparenţă, că nimic din ceea ce credea nu făcea parte din realitatea concretă, ci doar din imaginaţia ei.Încerca să-şi controleze temperamentul vulcanic deoarece singurul lucru pe care i l-ar fi spart în cap ar fi fost inima sa conturată pe la mărgini cu fărâme de iubire.

Realitatea lui se învârtea în minciuni, însă aceste minciuni au creat pentru el un altfel de mod de viaţă. Ceilalţi nu încercau să îl înţeleagă doar pentru că era un om de afaceri, maniac, criminal, nemilos, lipsit de scrupule şi alte câteva sute de astfel de calităţi, dar chiar dacă primea exact ceea ce oferea, asta nu l-a împiedicat să renunţe la unicul său mod de a trăi şi de a fi pe deplin fericit. Reputaţia deja o avea formată, era ridicată pe un stindard de revoltă.

Oamenii din mass-media au lansat câteva reportaje şi mai multe articole de presă despre aşa-zisul criminal miliardar, dar datorită influenţelor pe care le avea, Kevin a făcut în aşa fel încât acele articole şi reportaje să dispară pe vecie. Domnul Hamylton s-a bucurat de un caracter foarte puternic cu care a şi reuşit să exagereze confundând societatea, oamenii şi viaţa reală cu un joc al cărui reguli au fost stabilite în mintea lui, de pe un tron uriaş.

— Bine, poate că am făcut multe lucruri să arate ca şi cum ar fi venit din altă dimensiune, poate că am comis o tonă de greşeli, dar nu mă pot schimba, okay? Nu-mi spune şi tu că vezi negru în faţa ochilor de fiecare dată când apar în cale.

Kevin şi-a ţinut respiraţia şi a încercat să-şi relaxeze muşchii feţei, încordaţi de multă vreme, după care a continuat să vorbească fără să îi ofere oportunitatea de a răspunde.

— Dar, vreau să ştii că pe tine te iubesc cel mai mult şi că niciodată nu ţi-aş face vreun rău. Imaginează-ţi tu de data asta că eşti una din acele obiecte transformate în persoane, în jurul cărora am creat un iglu de gheaţă… ei bine, te simţi rece, îți simți oasele reci, îţi e cumplit de frig, însă cu toate că eu am creat asta în jurul tău nu aş avea curajul să las acest frig să câştige lupta, nu aş lăsa nimic şi pe nimeni să te distrugă! Înţelegi acum că eşti una dintre puţinele persoane importante din viaţa mea?

—Kevin, a şoptit în timp ce a făcut un pas și s-a aşezat lângă el pe pat, mama și tata s-au schimbat mult de când ai plecat. Mama nu mai era aceiași ființă blajină și caldă cum a fost când eram amândoi acasă, s-a transformat într-un monstru, a început să fure, și a intrat în depresie când tata s-a imbolnăvit. Asta e mama cea de acum…

— Nu pot să mă mai întorc în trecut, am decis cu mult timp în urmă că el va rămâne o enigmă chiar şi pentru mine, iar prezentul va fi singurul moment pe care mă voi concentra.

Domnişoara Hamylton a înţeles abia atunci că fratelui său nu îi părea rău de ceea ce făcuse, fapt care a întristat-o puţin, însă se gândea că în alt mod nu ar fi putut să se înalţe şi să devină independent, cunoscut sau miliardar.

Văzându-i urmele de tristeţe de pe chip, a luat-o în braţe şi a întrebat-o:

— Aş vrea să fii sinceră cu mine, înainte să vin aici ai auzit zgomote deosebite în casă?

— Singurul zgomot pe care l-am auzit a fost duşul, iar asta nu e foarte deosebit, a răspuns ea zâmbindu-i.

— Uneori mai scoate note muzicale atunci când vede o prezenţă feminină atât de delicată şi atrăgătoare cum eşti tu.

Minţea, însă o făcea în cel mai subtil mod posibil fără ca sora lui să bănuiască ceva. Totuşi nu înţelegea cum de nu a putut auzi nimic, având în vedere că scenele din biroul său au fost atât de adânci şi mult prea zgomotoase.

S-au ridicat în sincron de pe pat lăsând impresia că ar fi avut acelaşi gând, după care bărbatul a „atacat” asemenea unui leu. A cuprins-o cu ambele mâini de obraji şi a imitat un sărut scurt. Ceea ce tocmai se petrecuse nu fusese nici pe departe plănuit, iar după porţia de dezgust pe care o primise Anastasia nu avea nici măcar un pahar cu apă.

— It was so weird bro’! What was that? I think you need lessons for not to seem like a lame.

— Eu nu am… dar nu a mai apucat să spună ceva.

Anastasia s-a năpustit lipsită de inhibiţii, asupra lui, făcând-o pe antrenoarea formidabilă şi sărutându-l pasional, în felul în care a reuşit să-i stârnească fratelui ei câţiva fiori pe şira spinării.

— Uite aşa se sărută alteţa voastră! Pasional, cu multă sensibilitate, nu brutal.

Cuvintele i s-au oprit undeva la capătul limbii, nişte flăcări puternice i-au cuprins obrajii reducându-l la tăcere câteva momente pe bărbat. Se simţea pentru prima dată extrem de mic în faţa ei şi ar fi vrut să se evapore doar ca să nu mai fie nevoit să ofere alte explicaţii de prisos.

Adam venise la reşedinţa lui Hamylton pentru a face personal invitaţiile de rigoare la nunta mult aşteptată de toată lumea. Gilles îl poftise înăuntru însă Fabian şi-a făcut imediat apariţia şi l-a scos afară din living pentru ca nu cumva să îi dea de gol prezenţa lui Hamylton. Cei doi au discutat prietenos şi până la urmă s-au învoit ca invitaţia de nuntă să ajungă la Kevin, numai şi numai prin intermediul lui Fabian, altfel „khşştţ”, după cum îi spusese Adam.

„Ce maniac şi ăsta!” şi-a spus în sinea lui Fabian, după ce a intrat înapoi în casă. Şi cum orice scrisoare\inviație are destinatarul ei, bărbatul trebuia să-i înmâneze cât mai repede invitaţia prietenului său. Convins de faptul că nu îl deranja foarte mult a urcat scările şi s-a oprit la camera Anastasiei. A ciocănit discret de trei ori, suficient cât să producă un zgomot redus şi a aşteptat.

— Merg să văd cine e, a reacţionat Kevin găsind perfect momentul potrivit de a ieşi din situaţia penibilă în care se afla.

Deşi nu ştia cine se găsea de partea cealaltă a uşii, bărbatul a deschis uşa şi a ieşit pe hol evitând ca discuţia să se desfăşoare de faţă cu sora lui.

— Fabio!

— Nu aş fi venit să te deranjez, dar a venit mai devreme Adam şi m-a rugat să-ţi aduc invitaţia pentru nuntă.

—Nunta! Am uitat complet de ea… Mulţumesc mult amice.

Fabian şi-a reluat  treburile, pe când cei doi fraţi au reînceput o altă discuţie lăsând-o pe cea precedentă în aer, neterminată, presărată cu ruşine măcinată fin.

— Cine era? a întrebat fata atunci când Kevin s-a întors în cameră cu un plic în mână.

— Fabian a venit şi mi-a adus o invitaţie pentru nuntă din partea celui mai bun prieten al meu, Adam.

— Mai nou e băiatul cu poşta?

— Sigur că nu. Crezi că dacă te-aş trimite pe tine la Fabio cu o pizza, el te-ar numi „fata care face livrări la domiciliu”?

— Oh, mai taci, a izbucnit aceasta într-un hohot de râs atunci când perna pe care o aruncase spre Kevin, îl nimerise exact în faţă.

— Tac după ce vorbesc! Şi dacă tot suntem la capitolul „invitaţie”, ai vrea să mă însoţeşti la nuntă?

—  Mi-ar plăcea să mă mai destind, iar pe tine nu te-aş refuza niciodată.

— Cu ocazia asta, o să reuşeşti să te mai acomodezi cu oamenii din lumea mea şi cu stilul nostru.

Kevin a ieşit din cameră mimând un rânjet.

„Ceva s-a întâmplat cu mine? Nu pot să înţeleg dereglarea mecanismului meu interior de funcţionare. Îl alimentez în fiecare zi şi totuşi este predispus erorilor. Oh da… Kevin Hamylton, marele miliardar, respectabilul domn de afaceri, a avut primul sărut cu sora lui şi a primit cea mai dură umilinţă din partea unei femei. Mă simt ca şi când nimic din mine nu mai corespunde cu pazălul de dinainte. Piesele parcă au fost înlocuite cu altele noi pentru că încă mai am căldura sărutului ei pe buze. Trebuie să îmi revin, am lucruri mai importante de făcut decât să mă gândesc la asta!”

A doua zi Anastasia a mers la cumpărături la braţul celor doi bărbaţi, petrecând ore bune în diferite mall-uri, timp în care au probat diverse outfituri şi au cumpărat la final câte două ţinute pentru fiecare. Kevin ştia să îşi aleagă costumele singur, doar că de data aceea nu voia să-i taie aripile surorii lui şi să o facă pe arogantul.

Un eveniment formal presupune multă eleganţă şi supleţe în întreaga înfăţişare a persoanelor care participă. Există reguli care nu vor fi încălcate niciodată de invitaţi şi cu toate că se observă exagerarea stilului, nimeni nu are nimic de obiectat.

În drum spre casă neatenția a avut un efect puternic asupra lui Fabian, făcându-l să piardă controlul vehicolului. Mașina se mișca haotic pe autostradă, se izbea de parapeți cu putere, iar frânele erau neputincioase în lupta cu viteza. Ţipetele lor nu reuşeau să acopere zgomotul produs de izbiturile maşinii şi nu ajutau la nimic. Kevin a decis să stârpească sentimentul de panică ce se crease şi a preluat controlul volanului, oprind la timp maşina fără ca cineva să fie rănit.

— Ce dracu e în capul tău omule? Dacă nu aş fi oprit fiara asta dereglată, acum cu toţii am fi vizitat lumea de dincolo şi nu sunt sigur dacă ne-am mai fi întors vreodată!

Fabian se chinuia să scoată tot aerul din plămâni, gâfâind în mod repetat, neputând să-l privească pe Kevin, care era întins pe jumătate pe bordul maşinii, cu mâinile pe volan.

— La naiba, nici eu nu mi-aş fi dorit să se întâmple una ca asta, dar preţ de câteva secunde mi s-a întunecat privirea.

— Dă-te la o parte! De aici preiau eu, a urlat bărbatul plin de nervi la prietenul său. Nu vreau să ajung gemul din clătită sub roţile unui tir.

Biata Anastasia nu mai putea nici să respire de teamă, avusese un şoc puternic şi încremenise lipită de bancheta din spate. Avea în minte cuvintele pline de însemnătate ale lui Haruki Murakami „Noi avem o existenţă efemeră prinsă între „totul” din urma noastră şi „nimicul” dinaintea ochilor.”

„Pasiunile sunt fluturii sufletului care zboară în exterior.”
Un perdant este cineva căruia îi este într-atât de frică că ar putea să nu câștige, încât nici măcar nu mai încearcă, însă Kevin Hamylton nu se încadra decât pe jumătate în această categorie, fiindcă lui îi era extrem de frică de pierderi substanţiale, dar niciodată nu a fost dispus să se lase pradă abandonului. Lucrul neobişnuit, cu toate acestea, era faptul că disperarea pentru perfecţiune şi control deplin asupra tuturor, se ducea undeva peste extrem, peste normalitate şi poate peste suportabilitate.

Modul abracadabrant în care îşi făcea apariţia undeva, îi determinase pe oameni să îl trateze cu un fel de supunere forţată, iar pe lângă asta, teama că oricând maestrul Hamylton ar fi fost pregătit să le facă un glonţ cadou, îi obliga şi mai mult să respecte un om nedemn aşa cum era el.

El şi Adam au rămas prieteni de când s-au cunoscut prima oară la balul de început de liceu. Adam ţinuse pe atunci un discurs care îi făcea pe mulţi să îşi roadă unghiile de invidie, iar Kevin fusese cel care îl abordase într-una din pauzele dintre dansuri, în care fiecare participant era ocupat să-şi savureze aperitivul din farfurie. După ce perioada liceului s-a încheiat, Adam a plecat la o universitate tocmai în LA şi nu s-au mai văzut apoi următorii cinci ani. Nu era ca şi cum el studiase atât de mult timp, dar reuşise să obţină un post pentru manager acolo şi o ducea destul de bine pentru a se întoarce în oraşul natal, în care mai toată lumea ştia pe toată lumea, iar secretele a mai bine de jumătate din populaţie deveniseră breaking news-uri în ziarul de dimineaţă. Uneori se amuza atunci când petrecea vremea la cafea dimineaţa, citind ziarul cu unele zvonuri despre el şi despre cunoscuţi, pe care alţii le numeau secrete îmbibate în minciuni, dar alteori era enervat la culme, atât de enervat încât rupea paginile şi apoi le arunca pe veranda vecinilor, pe care îi bănuia că ar fi împrăştiat bârfe în oraş.

În LA lucra ca şi manager analist la o companie şi nu a renunţat în tot acel timp să verifice ziarul online şi să continue să aibe aceleaşi reacţii şi stări de fiecare dată. Devenise o rutină, de care până la urmă a reuşit să scape atunci când un coleg de serviciu i-a spus direct în faţă că este scrântit la minte dacă face acest lucru zilnic şi că ar trebui să se gândească că ceea ce face el este ca şi cum ar savura gogoşi expirate la pachet de la un brand renumit, chiar dacă ştie că au un gust oribil.

În final a fost nevoit să se întoarcă în New Orleans, nu din cauza faptului că jobul din Los Angeles nu l-a satisfăcut pe deplin, ci mai degrabă din cauza unor probleme de sănătate pe care le avea mama sa. Desigur că după ce a petrecut câteva zile cu familia, primul lucru pe care l-a făcut după aceea a fost să se întâlnească cu Kevin, pentru că aproape îi uitase înfăţişarea şi glumele fără sare, pe alocuri ironice. Abia în ziua aceea şi-a dat seama Kevin, că Adam chiar îi era un prieten adevărat dacă reuşise să îşi mai aducă aminte de el chiar şi după cinci ani în care nu şi-au vorbit decât de vreo zece ori la telefon.

— Ted Wagner, a spus Adam privind în spatele prietenului său, care se întoarse imediat pentru a putea avea o vizibilitate mai bună.

— Ce-i cu el? a întrebat Kevin încercând să nu-şi mişte buzele.

— Părul, a făcut o pauză după care şi-a reluat fraza în clipa în care Wagner s-a îndepărtat suficient de mult încât să nu-l audă. Cum a putut să piardă chiar atâta în doar cinci ani?

— Se vede că ai lipsit mult. Dacă dăm timpul înapoi la primul bal din liceu în care ne-am întâlnit, vei observa că Ted nu avea păr nici atunci.

Kevin se amuza copios de feicare dată când venea vorba de Ted şi îşi adusese aminte când o văzuse pe Reenie, că fosta iubită a lui Adam se căsătorise cu duşmanul său pentru că în felul acela credea că îl poate face gelos şi că îşi poate recupera iubitul, sau că măcar îl poate ţine ca şi amant.

— Atmosfera din oraşul ăsta nu s-a schimbat deloc. Ce e în neregulă cu rochia ei? a întrebat Adam prefăcându-se că nu se holbase preţ de cinci minute la Reenie. Nu prea seamănă cu rochia mulată din satin violet din seara balului, asta este cam pufoasă.

— Şi tu ai părea la fel dacă te-ai îmbrăca cât pentru trei. O să aibă gemeni, au scris chiar şi cei din ziar că frumoasa Reenie Elvis, câştigătoarea de acum ciinci ani a balului, este însărcinată şi s-ar putea ca tatăl să nu fie nici pe departe actualul ei soţ.

— Eu nu sunt femeie, iar dacă aş fi cu siguranţă nu aş face-o pe nesuferita cu bărbaţii.

Cei doi bărbaţi au stat ore bune în faţa cafenelei împărtăşind păreri, discutând pe seama ultimelor bârfe şi amuzându-se de vechii colegi pe care îi vedeau trecând pe stradă. Atunci aveau alte preocupări şi interese, pentru că după alţi câţiva ani care au trecut, au ajuns
în punctul în care părerile oamenilor nu mai contau, bârfele s-au dizolvat, iar prietenii sau vechii colegi au dispărut complet din viaţa lor.

Anumite lucruri se schimbă în viaţa unui om, atunci când alege să trăiască într-un singur mod, fie crezând că totul este un miracol, fie că nu există miracole şi coincidenţe. Poate că acesta era şi motivul real penru care Kevin nu mai trăia în trecut, refuzând orice conexiune care l-ar fi putut trimite către el, iar Adam nu mai era interesat să ajute oameni pentru că observase că el avea nevoie de cel mai mare ajutor pe care renunţase să-l mai ofere altcuiva.

***

Ajuns la uşa camerei surorii sale a ezitat să intre timp de câteva minute. Se gândea la ce i-ar fi putut spune Anastasiei în caz că ea a auzit toată zarva din biroul său. Probabil că nici nu avea să o privească în ochi, fiindcă ştia că nu-i putea întinde pe tavă nişte scuze banale. Mă va crede nebun, psihopat, paranoia şi alte afecţiuni cognitive, dacă i- spune că îmi face o deosebită plăcere să văd cum se scurge sângele printre degetele mele. Şi nu doar că mă va crede nebun, dar va începe să se teamă de mine, nu se va mai simţi în siguranţă, iar eu nu i- face rău niciodată.

O parte din el era îngrijorată, dar cealaltă nu se străduia prea mult să scoată la suprafaţă îngrijorarea, ca şi cum toate sentimentele conchideau către repulsii interioare. Când în sfârşit a reuşit să scape de gânduri, a prins cu mâna stângă mânerul şi a fost cât pe aci să deschidă uşa, dar ceva l-a împiedicat să fie lipsit de integritate făcând un efort pentru a ciocăni înainte de a intra.

Vocea ei caldă i-a pătruns în timpane şi l-a făcut să se înfierbânte şi să se simtă dorit. Pentru nimeni altcineva din familie nu mai simţea acelaşi lucru, sora sa făcea parte cumva din el, era o bucată dintr-un întreg care un timp fusese dezlipit. De fapt acelea erau singurele sentimente pe care le păstra captive în interiorul lui; în proporţie de 80% Kevin era construit din bestialitate şi ură împărţită pentru toată lumea din jurul său.

Bărbatul a deschis uşa imediat după ce Anastasia i-a oferit permisiunea şi a intrat în cameră afişând aceiaşi postură impunătoare cu care se posta în faţa tuturor.

— Ah! Kevin, tu erai..

— Nu am vrut să te sperii, a replicat bărbatul imedait după ce a observat tresărirea surorii lui.

— Nu am fost speriată nicio secundă, doar că nu mă aşteptam să vii.

— Poftim?

— Kevin, nu am locuit aici zeci de ani ca şi tine, dar doar din puţinul timp petrecut în casa asta îmi pot da seama că există o singurătate care te doboară psihic, care te face să cedezi înainte de a-ţi fi fost propus, care te face să nu te mai regăseşti pe tine cel dinainte. Te izolezi şi am impresia că ascunzi ceva.

— Şi ce legătură are asta cu prezenţa mea?

Din plămânii ei a ieşit un oftat adânc, urmat de un icnet  care l-a făcut pe fratele Anastasiei să-şi dea cu adevărat seama de conexiunea pe care a încercat aceasta să o facă.

— Eşti atât de rece cu oamenii din jurul tău încât pereţii aceştia plâng şi urlă în surdină. E adevărat că pereţii pot păstra secrete, dar nu fi tu însuţi un perete.

— Opreşte-te, opreşte-te! Te rog!

Anastasia şi-a aşezat elegant mâna dreaptă pe umărul lui, iar cu cealaltă mână i-a prins palma şi i-a închis fiecare deget în carapacea formată de pumnul bătbatului, exceptând degetul arătător. Apoi cu ambele ei palme fragile a strâns pumnul şi a început să-i controleze mişcările astfel încât degetul arătător să se îndrepte către direcţia mai multor obiecte din cameră.

— Vezi, fiecare lucru de aici se sufocă în iglul de geaţă pe care l-ai creat în jurul lui. Poate că asta ţi se pare neimportant dragul meu, dar imaginează-ţi că în loc de lucruri, ai în faţă persoane, neajutorate, prinse în lanţuri îngheţate, atârnând deasupra unei prăpăstii. Dacă le laşi să cadă, odată cu ele vei cădea şi tu, fiindcă vă leagă ceva… exteriorul, pe care tu l-ai făcut să arate aşa.

Kevin şi-a retras mâna şi a făcut un pas înapoi. Se simţea oribil, iar urmele de furie îi brăzdau faţa. În general când primea un astfel de tratament obişnuia să riposteze violent până când cel care a rostit acele cuvinte era cuprins de regrete şi de sânge, însă atunci a vrut să îi demonstreze Anastasiei că se înşela, că viziunea pe care şi-o formase asupra lui în acel scurt timp era doar o aparenţă, că nimic din ceea ce credea nu făcea parte din realitatea concretă, ci doar din imaginaţia ei.Încerca să-şi controleze temperamentul vulcanic deoarece singurul lucru pe care i l-ar fi spart în cap ar fi fost inima sa conturată pe la mărgini cu fărâme de iubire.

Realitatea lui se învârtea în minciuni, însă aceste minciuni au creat pentru el un altfel de mod de viaţă. Ceilalţi nu încercau să îl înţeleagă doar pentru că era un om de afaceri, maniac, criminal, nemilos, lipsit de scrupule şi alte câteva sute de astfel de calităţi, dar chiar dacă primea exact ceea ce oferea, asta nu l-a împiedicat să renunţe la unicul său mod de a trăi şi de a fi pe deplin fericit. Reputaţia deja o avea formată, era ridicată pe un stindard de revoltă.

Oamenii din mass-media au lansat câteva reportaje şi mai multe articole de presă despre aşa-zisul criminal miliardar, dar datorită influenţelor pe care le avea, Kevin a făcut în aşa fel încât acele articole şi reportaje să dispară pe vecie. Domnul Hamylton s-a bucurat de un caracter foarte puternic cu care a şi reuşit să exagereze confundând societatea, oamenii şi viaţa reală cu un joc al cărui reguli au fost stabilite în mintea lui, de pe un tron uriaş.

— Bine, poate că am făcut multe lucruri să arate ca şi cum ar fi venit din altă dimensiune, poate că am comis o tonă de greşeli, dar nu mă pot schimba, okay? Nu-mi spune şi tu că vezi negru în faţa ochilor de fiecare dată când apar în cale.

Kevin şi-a ţinut respiraţia şi a încercat să-şi relaxeze muşchii feţei, încordaţi de multă vreme, după care a continuat să vorbească fără să îi ofere oportunitatea de a răspunde.

— Dar, vreau să ştii că pe tine te iubesc cel mai mult şi că niciodată nu ţi-aş face vreun rău. Imaginează-ţi tu de data asta că eşti una din acele obiecte transformate în persoane, în jurul cărora am creat un iglu de gheaţă… ei bine, te simţi rece, îți simți oasele reci, îţi e cumplit de frig, însă cu toate că eu am creat asta în jurul tău nu aş avea curajul să las acest frig să câştige lupta, nu aş lăsa nimic şi pe nimeni să te distrugă! Înţelegi acum că eşti una dintre puţinele persoane importante din viaţa mea?

—Kevin, a şoptit în timp ce a făcut un pas și s-a aşezat lângă el pe pat, mama și tata s-au schimbat mult de când ai plecat. Mama nu mai era aceiași ființă blajină și caldă cum a fost când eram amândoi acasă, s-a transformat într-un monstru, a început să fure, și a intrat în depresie când tata s-a imbolnăvit. Asta e mama cea de acum…

— Nu pot să mă mai întorc în trecut, am decis cu mult timp în urmă că el va rămâne o enigmă chiar şi pentru mine, iar prezentul va fi singurul moment pe care mă voi concentra.

Domnişoara Hamylton a înţeles abia atunci că fratelui său nu îi părea rău de ceea ce făcuse, fapt care a întristat-o puţin, însă se gândea că în alt mod nu ar fi putut să se înalţe şi să devină independent, cunoscut sau miliardar.

Văzându-i urmele de tristeţe de pe chip, a luat-o în braţe şi a întrebat-o:

— Aş vrea să fii sinceră cu mine, înainte să vin aici ai auzit zgomote deosebite în casă?

— Singurul zgomot pe care l-am auzit a fost duşul, iar asta nu e foarte deosebit, a răspuns ea zâmbindu-i.

— Uneori mai scoate note muzicale atunci când vede o prezenţă feminină atât de delicată şi atrăgătoare cum eşti tu.

Minţea, însă o făcea în cel mai subtil mod posibil fără ca sora lui să bănuiască ceva. Totuşi nu înţelegea cum de nu a putut auzi nimic, având în vedere că scenele din biroul său au fost atât de adânci şi mult prea zgomotoase.

S-au ridicat în sincron de pe pat lăsând impresia că ar fi avut acelaşi gând, după care bărbatul a „atacat” asemenea unui leu. A cuprins-o cu ambele mâini de obraji şi a imitat un sărut scurt. Ceea ce tocmai se petrecuse nu fusese nici pe departe plănuit, iar după porţia de dezgust pe care o primise Anastasia nu avea nici măcar un pahar cu apă.

— It was so weird bro’! What was that? I think you need lessons for not to seem like a lame.

— Eu nu am… dar nu a mai apucat să spună ceva.

Anastasia s-a năpustit lipsită de inhibiţii, asupra lui, făcând-o pe antrenoarea formidabilă şi sărutându-l pasional, în felul în care a reuşit să-i stârnească fratelui ei câţiva fiori pe şira spinării.

— Uite aşa se sărută alteţa voastră! Pasional, cu multă sensibilitate, nu brutal.

Cuvintele i s-au oprit undeva la capătul limbii, nişte flăcări puternice i-au cuprins obrajii reducându-l la tăcere câteva momente pe bărbat. Se simţea pentru prima dată extrem de mic în faţa ei şi ar fi vrut să se evapore doar ca să nu mai fie nevoit să ofere alte explicaţii de prisos.

Adam venise la reşedinţa lui Hamylton pentru a face personal invitaţiile de rigoare la nunta mult aşteptată de toată lumea. Gilles îl poftise înăuntru însă Fabian şi-a făcut imediat apariţia şi l-a scos afară din living pentru ca nu cumva să îi dea de gol prezenţa lui Hamylton. Cei doi au discutat prietenos şi până la urmă s-au învoit ca invitaţia de nuntă să ajungă la Kevin, numai şi numai prin intermediul lui Fabian, altfel „khşştţ”, după cum îi spusese Adam.

„Ce maniac şi ăsta!” şi-a spus în sinea lui Fabian, după ce a intrat înapoi în casă. Şi cum orice scrisoare\inviație are destinatarul ei, bărbatul trebuia să-i înmâneze cât mai repede invitaţia prietenului său. Convins de faptul că nu îl deranja foarte mult a urcat scările şi s-a oprit la camera Anastasiei. A ciocănit discret de trei ori, suficient cât să producă un zgomot redus şi a aşteptat.

— Merg să văd cine e, a reacţionat Kevin găsind perfect momentul potrivit de a ieşi din situaţia penibilă în care se afla.

Deşi nu ştia cine se găsea de partea cealaltă a uşii, bărbatul a deschis uşa şi a ieşit pe hol evitând ca discuţia să se desfăşoare de faţă cu sora lui.

— Fabio!

— Nu aş fi venit să te deranjez, dar a venit mai devreme Adam şi m-a rugat să-ţi aduc invitaţia pentru nuntă.

—Nunta! Am uitat complet de ea… Mulţumesc mult amice.

Fabian şi-a reluat  treburile, pe când cei doi fraţi au reînceput o altă discuţie lăsând-o pe cea precedentă în aer, neterminată, presărată cu ruşine măcinată fin.

— Cine era? a întrebat fata atunci când Kevin s-a întors în cameră cu un plic în mână.

— Fabian a venit şi mi-a adus o invitaţie pentru nuntă din partea celui mai bun prieten al meu, Adam.

— Mai nou e băiatul cu poşta?

— Sigur că nu. Crezi că dacă te-aş trimite pe tine la Fabio cu o pizza, el te-ar numi „fata care face livrări la domiciliu”?

— Oh, mai taci, a izbucnit aceasta într-un hohot de râs atunci când perna pe care o aruncase spre Kevin, îl nimerise exact în faţă.

— Tac după ce vorbesc! Şi dacă tot suntem la capitolul „invitaţie”, ai vrea să mă însoţeşti la nuntă?

—  Mi-ar plăcea să mă mai destind, iar pe tine nu te-aş refuza niciodată.

— Cu ocazia asta, o să reuşeşti să te mai acomodezi cu oamenii din lumea mea şi cu stilul nostru.

Kevin a ieşit din cameră mimând un rânjet.

„Ceva s-a întâmplat cu mine? Nu pot să înţeleg dereglarea mecanismului meu interior de funcţionare. Îl alimentez în fiecare zi şi totuşi este predispus erorilor. Oh da… Kevin Hamylton, marele miliardar, respectabilul domn de afaceri, a avut primul sărut cu sora lui şi a primit cea mai dură umilinţă din partea unei femei. Mă simt ca şi când nimic din mine nu mai corespunde cu pazălul de dinainte. Piesele parcă au fost înlocuite cu altele noi pentru că încă mai am căldura sărutului ei pe buze. Trebuie să îmi revin, am lucruri mai importante de făcut decât să mă gândesc la asta!”

A doua zi Anastasia a mers la cumpărături la braţul celor doi bărbaţi, petrecând ore bune în diferite mall-uri, timp în care au probat diverse outfituri şi au cumpărat la final câte două ţinute pentru fiecare. Kevin ştia să îşi aleagă costumele singur, doar că de data aceea nu voia să-i taie aripile surorii lui şi să o facă pe arogantul.

Un eveniment formal presupune multă eleganţă şi supleţe în întreaga înfăţişare a persoanelor care participă. Există reguli care nu vor fi încălcate niciodată de invitaţi şi cu toate că se observă exagerarea stilului, nimeni nu are nimic de obiectat.

În drum spre casă neatenția a avut un efect puternic asupra lui Fabian, făcându-l să piardă controlul vehicolului. Mașina se mișca haotic pe autostradă, se izbea de parapeți cu putere, iar frânele erau neputincioase în lupta cu viteza. Ţipetele lor nu reuşeau să acopere zgomotul produs de izbiturile maşinii şi nu ajutau la nimic. Kevin a decis să stârpească sentimentul de panică ce se crease şi a preluat controlul volanului, oprind la timp maşina fără ca cineva să fie rănit.

— Ce dracu e în capul tău omule? Dacă nu aş fi oprit fiara asta dereglată, acum cu toţii am fi vizitat lumea de dincolo şi nu sunt sigur dacă ne-am mai fi întors vreodată!

Fabian se chinuia să scoată tot aerul din plămâni, gâfâind în mod repetat, neputând să-l privească pe Kevin, care era întins pe jumătate pe bordul maşinii, cu mâinile pe volan.

— La naiba, nici eu nu mi-aş fi dorit să se întâmple una ca asta, dar preţ de câteva secunde mi s-a întunecat privirea.

— Dă-te la o parte! De aici preiau eu, a urlat bărbatul plin de nervi la prietenul său. Nu vreau să ajung gemul din clătită sub roţile unui tir.

Biata Anastasia nu mai putea nici să respire de teamă, avusese un şoc puternic şi încremenise lipită de bancheta din spate. Avea în minte cuvintele pline de însemnătate ale lui Haruki Murakami „Noi avem o existenţă efemeră prinsă între „totul” din urma noastră şi „nimicul” dinaintea ochilor.”

„Pasiunile sunt fluturii sufletului care zboară în exterior.”
Un perdant este cineva căruia îi este într-atât de frică că ar putea să nu câștige, încât nici măcar nu mai încearcă, însă Kevin Hamylton nu se încadra decât pe jumătate în această categorie, fiindcă lui îi era extrem de frică de pierderi substanţiale, dar niciodată nu a fost dispus să se lase pradă abandonului. Lucrul neobişnuit, cu toate acestea, era faptul că disperarea pentru perfecţiune şi control deplin asupra tuturor, se ducea undeva peste extrem, peste normalitate şi poate peste suportabilitate.

Modul abracadabrant în care îşi făcea apariţia undeva, îi determinase pe oameni să îl trateze cu un fel de supunere forţată, iar pe lângă asta, teama că oricând maestrul Hamylton ar fi fost pregătit să le facă un glonţ cadou, îi obliga şi mai mult să respecte un om nedemn aşa cum era el.

El şi Adam au rămas prieteni de când s-au cunoscut prima oară la balul de început de liceu. Adam ţinuse pe atunci un discurs care îi făcea pe mulţi să îşi roadă unghiile de invidie, iar Kevin fusese cel care îl abordase într-una din pauzele dintre dansuri, în care fiecare participant era ocupat să-şi savureze aperitivul din farfurie. După ce perioada liceului s-a încheiat, Adam a plecat la o universitate tocmai în LA şi nu s-au mai văzut apoi următorii cinci ani. Nu era ca şi cum el studiase atât de mult timp, dar reuşise să obţină un post pentru manager acolo şi o ducea destul de bine pentru a se întoarce în oraşul natal, în care mai toată lumea ştia pe toată lumea, iar secretele a mai bine de jumătate din populaţie deveniseră breaking news-uri în ziarul de dimineaţă. Uneori se amuza atunci când petrecea vremea la cafea dimineaţa, citind ziarul cu unele zvonuri despre el şi despre cunoscuţi, pe care alţii le numeau secrete îmbibate în minciuni, dar alteori era enervat la culme, atât de enervat încât rupea paginile şi apoi le arunca pe veranda vecinilor, pe care îi bănuia că ar fi împrăştiat bârfe în oraş.

În LA lucra ca şi manager analist la o companie şi nu a renunţat în tot acel timp să verifice ziarul online şi să continue să aibe aceleaşi reacţii şi stări de fiecare dată. Devenise o rutină, de care până la urmă a reuşit să scape atunci când un coleg de serviciu i-a spus direct în faţă că este scrântit la minte dacă face acest lucru zilnic şi că ar trebui să se gândească că ceea ce face el este ca şi cum ar savura gogoşi expirate la pachet de la un brand renumit, chiar dacă ştie că au un gust oribil.

În final a fost nevoit să se întoarcă în New Orleans, nu din cauza faptului că jobul din Los Angeles nu l-a satisfăcut pe deplin, ci mai degrabă din cauza unor probleme de sănătate pe care le avea mama sa. Desigur că după ce a petrecut câteva zile cu familia, primul lucru pe care l-a făcut după aceea a fost să se întâlnească cu Kevin, pentru că aproape îi uitase înfăţişarea şi glumele fără sare, pe alocuri ironice. Abia în ziua aceea şi-a dat seama Kevin, că Adam chiar îi era un prieten adevărat dacă reuşise să îşi mai aducă aminte de el chiar şi după cinci ani în care nu şi-au vorbit decât de vreo zece ori la telefon.

— Ted Wagner, a spus Adam privind în spatele prietenului său, care se întoarse imediat pentru a putea avea o vizibilitate mai bună.

— Ce-i cu el? a întrebat Kevin încercând să nu-şi mişte buzele.

— Părul, a făcut o pauză după care şi-a reluat fraza în clipa în care Wagner s-a îndepărtat suficient de mult încât să nu-l audă. Cum a putut să piardă chiar atâta în doar cinci ani?

— Se vede că ai lipsit mult. Dacă dăm timpul înapoi la primul bal din liceu în care ne-am întâlnit, vei observa că Ted nu avea păr nici atunci.

Kevin se amuza copios de feicare dată când venea vorba de Ted şi îşi adusese aminte când o văzuse pe Reenie, că fosta iubită a lui Adam se căsătorise cu duşmanul său pentru că în felul acela credea că îl poate face gelos şi că îşi poate recupera iubitul, sau că măcar îl poate ţine ca şi amant.

— Atmosfera din oraşul ăsta nu s-a schimbat deloc. Ce e în neregulă cu rochia ei? a întrebat Adam prefăcându-se că nu se holbase preţ de cinci minute la Reenie. Nu prea seamănă cu rochia mulată din satin violet din seara balului, asta este cam pufoasă.

— Şi tu ai părea la fel dacă te-ai îmbrăca cât pentru trei. O să aibă gemeni, au scris chiar şi cei din ziar că frumoasa Reenie Elvis, câştigătoarea de acum ciinci ani a balului, este însărcinată şi s-ar putea ca tatăl să nu fie nici pe departe actualul ei soţ.

— Eu nu sunt femeie, iar dacă aş fi cu siguranţă nu aş face-o pe nesuferita cu bărbaţii.

Cei doi bărbaţi au stat ore bune în faţa cafenelei împărtăşind păreri, discutând pe seama ultimelor bârfe şi amuzându-se de vechii colegi pe care îi vedeau trecând pe stradă. Atunci aveau alte preocupări şi interese, pentru că după alţi câţiva ani care au trecut, au ajuns
în punctul în care părerile oamenilor nu mai contau, bârfele s-au dizolvat, iar prietenii sau vechii colegi au dispărut complet din viaţa lor.

Anumite lucruri se schimbă în viaţa unui om, atunci când alege să trăiască într-un singur mod, fie crezând că totul este un miracol, fie că nu există miracole şi coincidenţe. Poate că acesta era şi motivul real penru care Kevin nu mai trăia în trecut, refuzând orice conexiune care l-ar fi putut trimite către el, iar Adam nu mai era interesat să ajute oameni pentru că observase că el avea nevoie de cel mai mare ajutor pe care renunţase să-l mai ofere altcuiva.

***

Ajuns la uşa camerei surorii sale a ezitat să intre timp de câteva minute. Se gândea la ce i-ar fi putut spune Anastasiei în caz că ea a auzit toată zarva din biroul său. Probabil că nici nu avea să o privească în ochi, fiindcă ştia că nu-i putea întinde pe tavă nişte scuze banale. Mă va crede nebun, psihopat, paranoia şi alte afecţiuni cognitive, dacă i- spune că îmi face o deosebită plăcere să văd cum se scurge sângele printre degetele mele. Şi nu doar că mă va crede nebun, dar va începe să se teamă de mine, nu se va mai simţi în siguranţă, iar eu nu i- face rău niciodată.

O parte din el era îngrijorată, dar cealaltă nu se străduia prea mult să scoată la suprafaţă îngrijorarea, ca şi cum toate sentimentele conchideau către repulsii interioare. Când în sfârşit a reuşit să scape de gânduri, a prins cu mâna stângă mânerul şi a fost cât pe aci să deschidă uşa, dar ceva l-a împiedicat să fie lipsit de integritate făcând un efort pentru a ciocăni înainte de a intra.

Vocea ei caldă i-a pătruns în timpane şi l-a făcut să se înfierbânte şi să se simtă dorit. Pentru nimeni altcineva din familie nu mai simţea acelaşi lucru, sora sa făcea parte cumva din el, era o bucată dintr-un întreg care un timp fusese dezlipit. De fapt acelea erau singurele sentimente pe care le păstra captive în interiorul lui; în proporţie de 80% Kevin era construit din bestialitate şi ură împărţită pentru toată lumea din jurul său.

Bărbatul a deschis uşa imediat după ce Anastasia i-a oferit permisiunea şi a intrat în cameră afişând aceiaşi postură impunătoare cu care se posta în faţa tuturor.

— Ah! Kevin, tu erai..

— Nu am vrut să te sperii, a replicat bărbatul imedait după ce a observat tresărirea surorii lui.

— Nu am fost speriată nicio secundă, doar că nu mă aşteptam să vii.

— Poftim?

— Kevin, nu am locuit aici zeci de ani ca şi tine, dar doar din puţinul timp petrecut în casa asta îmi pot da seama că există o singurătate care te doboară psihic, care te face să cedezi înainte de a-ţi fi fost propus, care te face să nu te mai regăseşti pe tine cel dinainte. Te izolezi şi am impresia că ascunzi ceva.

— Şi ce legătură are asta cu prezenţa mea?

Din plămânii ei a ieşit un oftat adânc, urmat de un icnet  care l-a făcut pe fratele Anastasiei să-şi dea cu adevărat seama de conexiunea pe care a încercat aceasta să o facă.

— Eşti atât de rece cu oamenii din jurul tău încât pereţii aceştia plâng şi urlă în surdină. E adevărat că pereţii pot păstra secrete, dar nu fi tu însuţi un perete.

— Opreşte-te, opreşte-te! Te rog!

Anastasia şi-a aşezat elegant mâna dreaptă pe umărul lui, iar cu cealaltă mână i-a prins palma şi i-a închis fiecare deget în carapacea formată de pumnul bătbatului, exceptând degetul arătător. Apoi cu ambele ei palme fragile a strâns pumnul şi a început să-i controleze mişcările astfel încât degetul arătător să se îndrepte către direcţia mai multor obiecte din cameră.

— Vezi, fiecare lucru de aici se sufocă în iglul de geaţă pe care l-ai creat în jurul lui. Poate că asta ţi se pare neimportant dragul meu, dar imaginează-ţi că în loc de lucruri, ai în faţă persoane, neajutorate, prinse în lanţuri îngheţate, atârnând deasupra unei prăpăstii. Dacă le laşi să cadă, odată cu ele vei cădea şi tu, fiindcă vă leagă ceva… exteriorul, pe care tu l-ai făcut să arate aşa.

Kevin şi-a retras mâna şi a făcut un pas înapoi. Se simţea oribil, iar urmele de furie îi brăzdau faţa. În general când primea un astfel de tratament obişnuia să riposteze violent până când cel care a rostit acele cuvinte era cuprins de regrete şi de sânge, însă atunci a vrut să îi demonstreze Anastasiei că se înşela, că viziunea pe care şi-o formase asupra lui în acel scurt timp era doar o aparenţă, că nimic din ceea ce credea nu făcea parte din realitatea concretă, ci doar din imaginaţia ei.Încerca să-şi controleze temperamentul vulcanic deoarece singurul lucru pe care i l-ar fi spart în cap ar fi fost inima sa conturată pe la mărgini cu fărâme de iubire.

Realitatea lui se învârtea în minciuni, însă aceste minciuni au creat pentru el un altfel de mod de viaţă. Ceilalţi nu încercau să îl înţeleagă doar pentru că era un om de afaceri, maniac, criminal, nemilos, lipsit de scrupule şi alte câteva sute de astfel de calităţi, dar chiar dacă primea exact ceea ce oferea, asta nu l-a împiedicat să renunţe la unicul său mod de a trăi şi de a fi pe deplin fericit. Reputaţia deja o avea formată, era ridicată pe un stindard de revoltă.

Oamenii din mass-media au lansat câteva reportaje şi mai multe articole de presă despre aşa-zisul criminal miliardar, dar datorită influenţelor pe care le avea, Kevin a făcut în aşa fel încât acele articole şi reportaje să dispară pe vecie. Domnul Hamylton s-a bucurat de un caracter foarte puternic cu care a şi reuşit să exagereze confundând societatea, oamenii şi viaţa reală cu un joc al cărui reguli au fost stabilite în mintea lui, de pe un tron uriaş.

— Bine, poate că am făcut multe lucruri să arate ca şi cum ar fi venit din altă dimensiune, poate că am comis o tonă de greşeli, dar nu mă pot schimba, okay? Nu-mi spune şi tu că vezi negru în faţa ochilor de fiecare dată când apar în cale.

Kevin şi-a ţinut respiraţia şi a încercat să-şi relaxeze muşchii feţei, încordaţi de multă vreme, după care a continuat să vorbească fără să îi ofere oportunitatea de a răspunde.

— Dar, vreau să ştii că pe tine te iubesc cel mai mult şi că niciodată nu ţi-aş face vreun rău. Imaginează-ţi tu de data asta că eşti una din acele obiecte transformate în persoane, în jurul cărora am creat un iglu de gheaţă… ei bine, te simţi rece, îți simți oasele reci, îţi e cumplit de frig, însă cu toate că eu am creat asta în jurul tău nu aş avea curajul să las acest frig să câştige lupta, nu aş lăsa nimic şi pe nimeni să te distrugă! Înţelegi acum că eşti una dintre puţinele persoane importante din viaţa mea?

—Kevin, a şoptit în timp ce a făcut un pas și s-a aşezat lângă el pe pat, mama și tata s-au schimbat mult de când ai plecat. Mama nu mai era aceiași ființă blajină și caldă cum a fost când eram amândoi acasă, s-a transformat într-un monstru, a început să fure, și a intrat în depresie când tata s-a imbolnăvit. Asta e mama cea de acum…

— Nu pot să mă mai întorc în trecut, am decis cu mult timp în urmă că el va rămâne o enigmă chiar şi pentru mine, iar prezentul va fi singurul moment pe care mă voi concentra.

Domnişoara Hamylton a înţeles abia atunci că fratelui său nu îi părea rău de ceea ce făcuse, fapt care a întristat-o puţin, însă se gândea că în alt mod nu ar fi putut să se înalţe şi să devină independent, cunoscut sau miliardar.

Văzându-i urmele de tristeţe de pe chip, a luat-o în braţe şi a întrebat-o:

— Aş vrea să fii sinceră cu mine, înainte să vin aici ai auzit zgomote deosebite în casă?

— Singurul zgomot pe care l-am auzit a fost duşul, iar asta nu e foarte deosebit, a răspuns ea zâmbindu-i.

— Uneori mai scoate note muzicale atunci când vede o prezenţă feminină atât de delicată şi atrăgătoare cum eşti tu.

Minţea, însă o făcea în cel mai subtil mod posibil fără ca sora lui să bănuiască ceva. Totuşi nu înţelegea cum de nu a putut auzi nimic, având în vedere că scenele din biroul său au fost atât de adânci şi mult prea zgomotoase.

S-au ridicat în sincron de pe pat lăsând impresia că ar fi avut acelaşi gând, după care bărbatul a „atacat” asemenea unui leu. A cuprins-o cu ambele mâini de obraji şi a imitat un sărut scurt. Ceea ce tocmai se petrecuse nu fusese nici pe departe plănuit, iar după porţia de dezgust pe care o primise Anastasia nu avea nici măcar un pahar cu apă.

— It was so weird bro’! What was that? I think you need lessons for not to seem like a lame.

— Eu nu am… dar nu a mai apucat să spună ceva.

Anastasia s-a năpustit lipsită de inhibiţii, asupra lui, făcând-o pe antrenoarea formidabilă şi sărutându-l pasional, în felul în care a reuşit să-i stârnească fratelui ei câţiva fiori pe şira spinării.

— Uite aşa se sărută alteţa voastră! Pasional, cu multă sensibilitate, nu brutal.

Cuvintele i s-au oprit undeva la capătul limbii, nişte flăcări puternice i-au cuprins obrajii reducându-l la tăcere câteva momente pe bărbat. Se simţea pentru prima dată extrem de mic în faţa ei şi ar fi vrut să se evapore doar ca să nu mai fie nevoit să ofere alte explicaţii de prisos.

Adam venise la reşedinţa lui Hamylton pentru a face personal invitaţiile de rigoare la nunta mult aşteptată de toată lumea. Gilles îl poftise înăuntru însă Fabian şi-a făcut imediat apariţia şi l-a scos afară din living pentru ca nu cumva să îi dea de gol prezenţa lui Hamylton. Cei doi au discutat prietenos şi până la urmă s-au învoit ca invitaţia de nuntă să ajungă la Kevin, numai şi numai prin intermediul lui Fabian, altfel „khşştţ”, după cum îi spusese Adam.

„Ce maniac şi ăsta!” şi-a spus în sinea lui Fabian, după ce a intrat înapoi în casă. Şi cum orice scrisoare\inviație are destinatarul ei, bărbatul trebuia să-i înmâneze cât mai repede invitaţia prietenului său. Convins de faptul că nu îl deranja foarte mult a urcat scările şi s-a oprit la camera Anastasiei. A ciocănit discret de trei ori, suficient cât să producă un zgomot redus şi a aşteptat.

— Merg să văd cine e, a reacţionat Kevin găsind perfect momentul potrivit de a ieşi din situaţia penibilă în care se afla.

Deşi nu ştia cine se găsea de partea cealaltă a uşii, bărbatul a deschis uşa şi a ieşit pe hol evitând ca discuţia să se desfăşoare de faţă cu sora lui.

— Fabio!

— Nu aş fi venit să te deranjez, dar a venit mai devreme Adam şi m-a rugat să-ţi aduc invitaţia pentru nuntă.

—Nunta! Am uitat complet de ea… Mulţumesc mult amice.

Fabian şi-a reluat  treburile, pe când cei doi fraţi au reînceput o altă discuţie lăsând-o pe cea precedentă în aer, neterminată, presărată cu ruşine măcinată fin.

— Cine era? a întrebat fata atunci când Kevin s-a întors în cameră cu un plic în mână.

— Fabian a venit şi mi-a adus o invitaţie pentru nuntă din partea celui mai bun prieten al meu, Adam.

— Mai nou e băiatul cu poşta?

— Sigur că nu. Crezi că dacă te-aş trimite pe tine la Fabio cu o pizza, el te-ar numi „fata care face livrări la domiciliu”?

— Oh, mai taci, a izbucnit aceasta într-un hohot de râs atunci când perna pe care o aruncase spre Kevin, îl nimerise exact în faţă.

— Tac după ce vorbesc! Şi dacă tot suntem la capitolul „invitaţie”, ai vrea să mă însoţeşti la nuntă?

—  Mi-ar plăcea să mă mai destind, iar pe tine nu te-aş refuza niciodată.

— Cu ocazia asta, o să reuşeşti să te mai acomodezi cu oamenii din lumea mea şi cu stilul nostru.

Kevin a ieşit din cameră mimând un rânjet.

„Ceva s-a întâmplat cu mine? Nu pot să înţeleg dereglarea mecanismului meu interior de funcţionare. Îl alimentez în fiecare zi şi totuşi este predispus erorilor. Oh da… Kevin Hamylton, marele miliardar, respectabilul domn de afaceri, a avut primul sărut cu sora lui şi a primit cea mai dură umilinţă din partea unei femei. Mă simt ca şi când nimic din mine nu mai corespunde cu pazălul de dinainte. Piesele parcă au fost înlocuite cu altele noi pentru că încă mai am căldura sărutului ei pe buze. Trebuie să îmi revin, am lucruri mai importante de făcut decât să mă gândesc la asta!”

A doua zi Anastasia a mers la cumpărături la braţul celor doi bărbaţi, petrecând ore bune în diferite mall-uri, timp în care au probat diverse outfituri şi au cumpărat la final câte două ţinute pentru fiecare. Kevin ştia să îşi aleagă costumele singur, doar că de data aceea nu voia să-i taie aripile surorii lui şi să o facă pe arogantul.

Un eveniment formal presupune multă eleganţă şi supleţe în întreaga înfăţişare a persoanelor care participă. Există reguli care nu vor fi încălcate niciodată de invitaţi şi cu toate că se observă exagerarea stilului, nimeni nu are nimic de obiectat.

În drum spre casă neatenția a avut un efect puternic asupra lui Fabian, făcându-l să piardă controlul vehicolului. Mașina se mișca haotic pe autostradă, se izbea de parapeți cu putere, iar frânele erau neputincioase în lupta cu viteza. Ţipetele lor nu reuşeau să acopere zgomotul produs de izbiturile maşinii şi nu ajutau la nimic. Kevin a decis să stârpească sentimentul de panică ce se crease şi a preluat controlul volanului, oprind la timp maşina fără ca cineva să fie rănit.

— Ce dracu e în capul tău omule? Dacă nu aş fi oprit fiara asta dereglată, acum cu toţii am fi vizitat lumea de dincolo şi nu sunt sigur dacă ne-am mai fi întors vreodată!

Fabian se chinuia să scoată tot aerul din plămâni, gâfâind în mod repetat, neputând să-l privească pe Kevin, care era întins pe jumătate pe bordul maşinii, cu mâinile pe volan.

— La naiba, nici eu nu mi-aş fi dorit să se întâmple una ca asta, dar preţ de câteva secunde mi s-a întunecat privirea.

— Dă-te la o parte! De aici preiau eu, a urlat bărbatul plin de nervi la prietenul său. Nu vreau să ajung gemul din clătită sub roţile unui tir.

Biata Anastasia nu mai putea nici să respire de teamă, avusese un şoc puternic şi încremenise lipită de bancheta din spate. Avea în minte cuvintele pline de însemnătate ale lui Haruki Murakami „Noi avem o existenţă efemeră prinsă între „totul” din urma noastră şi „nimicul” dinaintea ochilor.”

Editeaza textul
0 votes, average: 0,00 out of 1 (0 voturi)
Trebuie sa fiti logati ca sa puteti vota.
Loading...

Scrie un comentariu

You must be logged in to post a comment.

ChatApasa aici pentru chat !+