Navigatorul dumneavoastră
Proza Scurta
danrec
august 1, 2016
1

Cutia lungă şi paralelipipedică, vopsită într-un galben vesel, ca penele unui canar, cu scînduri groase, bine îmbinate şi cioplite în formă de etravă în partea din faţă, scîrţîi şi se zgîlţîi atunci cînd cel de-al doisprezecelea pasager, o femeie firavă şi palidă, cu capul înfăşurat într-un fular păşi pe punte. Asta era regula numărul unu a lui Modric, maxim o duzină de oameni la fiecare transport şi, chiar dacă printre ei se găsea vreun puşti al cărui greutate putea fi socotită neglijabilă, rămînea inflexibil la orice încălcare a ei. ,,Puteţi mînca şi bea orice la bord, aveţi voie să scuipaţi sau să vă pişaţi de sus, mormăia el, dar cînd e vorba de siguranţa navei nu fac compromisuri!” Mai cu seamă la prima cursă a zilei trebuia să fie vigilent, fiindcă autobuzul sosea plin cu călători şi revărsa pe debarcader o ceată agitată şi exaltată de bărbaţi şi femei de toate vîrstele, încărcaţi cu rucsacuri, termosuri cu cafea şi aparate de fotografiat agăţate în bandulieră, care se îmbulzeau gălăgioşi să urce la bord. Printre ei, mulţi recalcitranţi sau inşi care ignorau avertismentele afişate cu litere mari, roşii pe o tablă mare, vopsită tot în galben canar, un extras din regulamentul de funcţionare al,, Societăţii turistice Canionul Negru, valea Brenda” şi trebuiau convinşi, cu argumente politicoase, să se aşeze la coadă.
Privi în jos, spre abisul cu stîncile ascunse în pîclă  şi-şi netezi bluzonul ponosit din doc bleumarin, decolorat de vînt şi de soare pînă la nuanţa florii de myositis. Vodler, proprietarul navei ,,Feeria” insista cam o dată pe lună să-şi cumpere unul nou, dar îi răspundea invariabil:,, ăsta nu-i bun, ce are? Eu m-am obişnuit cu el, îmi vine perfect, n-ai decît să te înţoleşti tu cum vrei, eu n-am bani de aruncat!” Celălalt rînjea şi dădea a lehamite din mînă:,, cum vrei tu, bătrîne…e drept că-ţi vine de minune, arăţi ca un lup de mare din alte vremuri!”
După ce autobuzul îşi revărsă pe chei tot conţinutul iar pasarela se umplu de trupuri asudate şi agitate, ridică funia prinsă cu cîrlige între doi stîlpi de susţinere ai pontonului ,, Plecare”şi strigă peste capetele îngrămădite în dreptul scării:
-Vă rog să vă aliniaţi, nu luăm decît maxim douăsprezece suflete la bord! Cursa costă 50 centime de persoană, să aveţi banii pregătiţi!
Numără încet, atingînd cu stînga, pe rînd, fiecare umăr care trecea pe lîngă el în timp ce dreapta arunca monedele în buzunarul uniformei. Cînd ajunse cu numărătoarea la doisprezece întinse din nou frînghia şi anunţă:
-Gata, încărcătura e completă, pe ceilalţi îi rog să aştepte următoarea cursă!
În faţa sa se opri un bărbat brunet, înalt şi ciolănos, îmbrăcat într-un costum alb din pînză de in, cu faţa ascunsă sub borul unei pălării din pai şi o pereche de ochelari din plastic cu lentile negre. Îşi aşeză palma pe frînghia groasă şi scămoşată şi întrebă cu o voce fermă, de om obişnuit să comande:
-Cît costă un bilet?
Modric strînse din maxilare şi mîrîi:
-Locurile s-au ocupat toate, aşteptaţi următoarea cursă!
Brunetul părea că n-a înţeles fiindcă îşi scoase portmoneul, un obiect elegant din piele lăcuită:
-Cumpăr trei bilete…ba nu, le cumpăr pe toate!
-Locurile-s ocupate, repetă navigatorul privindu-l cum îi întinde cu un gest moale, nesigur, o hîrtie nou-nouţă de 20 euro. Aşteptaţi să mă întorc şi vă urcaţi la următoarea cursă… pînă atunci se ridică ceaţa şi veţi putea face fotografii!
-Eu nu vreau să fac fotografii, vreau să traversez canionul!
O femeie tînără cu faţa palidă şi scofîlcită care-şi făcea de lucru cu un aparat de fotografiat agăţat la gît, făcu un pas spre frînghie şi spuse cu o voce moale:
-Vă cedez eu locul, aş vrea să prind imagini cînd apare soarele!
Din gîtlejul lui Modric ieşi un chicotit înăbuşit: ,,toanto, gîndi el, în Canionul Negru n-o să prinzi soare în vecii-vecilor, o mie de scole de-acum încolo!”
-Vă mulţumesc, doamnă, domnişoară, adevărul e că sunt cam grăbit! se înclină brunetul în direcţia ei cu pălăria în mînă, făcîndu-i loc să treacă înapoi pe pasarelă.
Ceilalţi unsprezece pasageri grupaţi în lungul bordajului priviră scena apatici, singurul lucru care-i interesa  în acel moment era începerea cursei. Modric ridică din umeri, îi dădu restul, un pumn de monede şi bancnote mototolite şi împinse maneta electromotorului de tracţiune pe start. Vocea lui acoperi zumzetul rotorului şi scrîşnetul rolelor care prinseră să se învîrtă, în timp ce înşira aceleaşi fraze pe care le rostea de fiecare dată, înaintea fiecărei curse:
-Puţină atenţie, vă rog…numele meu este Marc Modric, şi sunt navigatorul dumneavoastră pe toată durata traversării Canionului Negru, un monument natural important al văii Brenda. Ne aflăm la o altitudine de 2854 m deasupra nivelului mării şi ne vom deplasa cu viteză de 60 de kilometri pe oră la coborîre şi circa 20 kilometri pe oră în ascensiune. Întregul traseu cuprinde trei kilometri două sute optzeci şi trei de metri şi durează aproximativ douăzeci şi şase de minute, fără să socotim opririle. Pe parcursul traseului este strict interzis consumul de băuturi alcoolice, fumatul şi aplecarea peste marginea copastiei, existînd riscul producerii accidentelor. Călătoria nu este recomandată asmaticilor, cardiacilor şi celor care suferă de vertij, decît dacă aceştia posedă un certificat medical justificativ. În timpul staţionării nu este permisă aruncarea chiştoacelor, sticlelor, ambalajelor sau a altor obiecte pe punte precum şi utilizarea…
– Nene, îl întrerupse un puştan cu părul sclipind ca arama, îmbrăcat într-un tricou în dungi, e adevărat că acolo jos, în prăpastie, trăieşte  un monstru de trei ori mai mare decît cel mai mare elefant?
-…este interzisă utilizarea saulele şi centurilor de siguranţă de la bord pentru a vă căţăra pe versanţi!
Acţionă cu o mişcare energică maneta, iar cablurile metalice, groase cît braţul unui bărbat voinic, prinseră să vibreze şi să se zgîlţîie. Balansul se transmise punţii şi, aşa cum se întîmpla ori de cîte ori se aflau femei la bord, izbucniră mici ţipete de surpriză.
– Vă rog să vă ocupaţi locurile pe banchetele din stînga şi din dreapta, pornim imediat! anunţă Modric şi, în secunda următoare, cutia de lemn plonjă în abis. Era momentul traversării pe care-l savura cu o plăcere intensă, neschimbată de-a lungul anilor. Nu acelaşi lucru se întîmpla cu pasagerii. Viteza ameţitoare, negura în care pătrundeau, spaima de necunoscut şi saltul în gol care le ridica stomacurile în gît, îi paralizau Îngroziţi, nu mai puteau scoate niciun sunet şi încremeneau agăţaţi de chingile groase din pînză .Totul dura treizeci şi două de secunde interminabile, pînă în momentul în care chila ,, Feeriei” plesnea oglinda întunecată a apei ridicînd două valuri gemene. Stropiţi din plin de şuvoiale care treceau peste borduri, le revenea culoarea în obraji şi urlau descătuşaţi, în sfîrşit, de spaimă.
Îi cîntări din priviri şi de data asta, în timp ce debloca saboţii de frînare. Ţipau toţi ca nebunii, cu hainele fleşcăite, cîţiva se tăvăleau de-a dreptul pe punte, iar una dintre femei vomita, aşezată-n genunchi, mai puţin brunetul îmbrăcat în alb care se rezemase de balustradă şi privea impasibil spre puntea şiroind de apă. Modric acţionă din nou maneta care derula cablul fumegînd albăstrui din cauza vaselinei încinse şi trecu la cîrmă. ,,Feeria” începu să plutească uşor, ca o ambarcaţiune obişnuită prin apa neagră şi uleioasă. Se întrezăreau acum versanţii stîncoşi din bazalt cenuşiu cu vîrfuri în formă de coloane sau campanile. Pasagerii oftară uşuraţi şi începură să se agite şi să-şi pregătească aparatele de fotografiat. Cîrmi scurt spre nord, apoi ocoli doi bolovani uriaşi la tribord şi, deodată în faţa lor răsări printre vălătucii de ceaţă o stîncă uriaşă cu trei vîrfuri.
– Tridentul lui Poseidon, anunţă calm, şaizeci şi trei virgulă cinci metri înălţime şi aproximativ trei mii două sute de tone!
Flashurile izbucniră pe rînd, aruncînd dungi luminoase pe peretele întunecat. Femeia care vomitase nu se mai sătura să facă fotografii, gesticulînd şi învîrtindu-se printre saulele de siguranţă. Cînd tridentul rămase în urmă, dispărînd treptat în vălătucii umezi se calmă şi se aşeză lîngă brunetul cu ochelari negri.
– Dumneavoastră nu faceţi poze, nu vă place peisajul?
– Nu, nu fac poze, mormăi el, nu mă interesează!
– Ohhh, eu nu mă pot opri, sunt dependentă de camera foto, oriunde călătoresc o iau cu mine…e un hobby care îmi aduce şi ceva bani cînd revistele turistice îmi publică fotografiile…intenţionez chiar un album cu  frumuseţile cantonului nostru …dar nu-i aşa că priveliştea de aici este unică, feerică, inimaginabil de frumoasă?!
Lentilele negre ale ochelarilor lui luciră opace, impenetrabile cînd îşi aplecă fruntea.
– Probabil… nu ştiu, nu am termeni de comparaţie fiindcă nu văd nimic!
Ea înţelese în sfîrşit explicaţia şi se poticni într-un şir de scuze mustind de compasiune, pînă cînd el, stingherit se ridică şi îşi schimbă locul trecînd la babord.
Pereţii de bazalt se apropiau tot mai mult încît părea imposibil ca luntrea să poată trece printre ei.
– Gîtlejul Diavolului, anunţă Modric, cu o notă de mîndrie nedisimulată în glas, un tunel natural lung de două sute treizeci şi şase de metri, unic în lume. Atenţie, este strict interzisă folosirea bliţurilor sau a lanternelor, fiindcă pot deranja colonia de lilieci unicorn, craseonycteris monocerotis , o specie protejată prin lege, care trăiesc înăuntru!
Un nou cor de oftaturi şi exclamaţii se auzi cînd dinaintea provei se căscă o deschizătură largă ca o gură diabolică, cu colţi rînjiţi şi ameninţători din piatră. În bezna care-i cuprinse îndată ce ambarcaţiunea se strecură înăuntru răsună vocea gîtuită a dependentei de fotografiat.
– Sunt periculoşi, unicornii ăştia cu aripi, că eu am o teamă groaznică de orice zburătoare?
Puştiul roşcovan întrebă şi el:
– Aici locuieşte monstrul? Mi-au promis c-am să văd un monstru!
Navigatorul bombăni pipăind cu ochii mijiţi contururile, atît de familiare pentru el, ale grotei:,, grozav, am dintr-un foc, un orb, o ornitofobică şi un ţînc obsedat de monştri la bord şi asta în prima cursă a zilei!”. Minute în şir se auziră numai şoaptele timide strecurate prin aerul dens, duhnind a guano, pînă cînd nava ajunse în portalul scăldat în lumină şi izbucniră din nou strigăte vesele şi exclamaţii de uimire. Deasupra capetelor lor, pe un perete oblic, tivit cu muşchi şi smocuri de iarbă-neagră se proiecta arcul unei cataracte. Modric cîrmi pe sub perdeaua lichidă, argintie şi porni cablul de tracţiune. După ce luntrea săltă din apă şi porni scîrţîind spre vîrful canionului, vocea lui se auzi clară în mijlocul vuietului.
– ,,Cascada lui Lucifer”, cu o înălţime de nouăzeci şi nouă de metri…dacă e timp însorit, se poate observa formarea unui curcubeu. Urmează etapa finală, de ascensiune, pînă la ,, Masa sfîntului Bodrick” unde o legendă pomeneşte că acest om sfînt care a trăit în sihăstrie îşi împărţea pîinea cu jivinele şi sălbăticiunile din partea locului. Aici ne vom opri cinci minute pentru fotografii!
Puştiul se strecură la babord oprindu-se în dreptul genunchilor brunetului.
– Chiar nu vezi nimic…nici măcar pete de lumină?
Acesta îi atinse uşor părul zburlit, ca o flacără roşcată:
– Uneori văd monştri de foc în întuneric, dar numai cînd sunt obosit. În restul timpului, nu disting nimic.Vrei să mă ajuţi să ajung în faţa bărcii? Îmi place să simt razele de soare cum îmi ating faţa!
Cînd ajunseră în dreptul unei platforme de piatră lipite de versant ca o ciupercă de trunchiul unui copac, sub chilă se zări, ca într-o ilustrată ireală, toată valea cu albia adîncă presărată cu steiuri uriaşe, pereţii sculptaţi în unghiuri dure şi panglica întunecată a apei şerpuind printre ei. Totuşi, hăul era atît de adînc iar priveliştea avea un aer de o frumuseţe sălbatică atît de înspăimîntătoare încît îţi tăia răsuflarea şi niciun călător nu se aventură să o prindă în obiectiv, aşezîndu-se la o distanţă sigură de buza abisului . Orbul lăsă mîna copilului şi se apropie de prova, pipăind saula întinsă între bocaporţi.
– Ai grijă că alunecă, nu te apropia de margine! strigă Modric în timp ce bloca frîna.
Acesta întoarse capul în direcţia lui, zîmbi larg, dar resemnat cu aerul că își ia adio de la viață şi făcu un pas mare spre abis. În minutul următor părea că trupul lui îmbrăcat în alb va pluti în gol spre fundul prăpastiei, dar fotografa se repezi şi i se agăţă de picioare. Navigatorul urlă înspăimîntat ,, înapoi, nebunule, ce faci?” şi făcu un salt lung, surprinzător pentru unul de talia lui, prinzîndu-l de umeri. Alţi doi pasageri se buluciră şi-l ajutară să-l tragă cu greutate, fiindcă se zbătea, pe punte. Femeia începu să plîngă, adunînd în palmă bucăţelele ochelarilor zdrobiţi sub tălpi şi îngînînd printre suspine:,, de ce, de ce aţi făcut asta? viaţa e minunat de frumoasă şi merită s-o trăieşti!”
– Eşti nebun, gîfîi Modric, dacă tot aveai de gînd să te-omori de ce mama dracului n-ai sărit din vîrful muntelui? Crăpai la sigur… Trebuia musai să te-mbarci pe nava mea?
Obrazul sinucigaşului zvîcni necontrolat, schimonosindu-i muşchii feţei într-un rînjet drăcesc:
– Tîmpitule, care ar fi fost problema ta dacă aş fi murit?
Prin contrast, obrazul navigatorului părea destinat unei camere fotografice care imortalizează un moment eroic: dur, calm dar autoritar, aproape ca o emblemă sculptată în piatră . Se aplecă şi-i legă încheieturile cu o frînghie şi zîmbi:
– Nimeni, domnule, dar absolut nimeni nu va nu păţi nimic la bordul ,,Feeriei”…e scris şi-n regulament: ,,traversarea Canionului Negru se desfăşoară în condiţii depline de siguranţă şi securitate personală!”
După ce nava ajunse sus, pe pontonul ,, Sosire” şi toţi călătorii coborîră bulucindu-se spre taraba cu gustări şi băuturi răcoritoare, Modric se îndreptă spre un stîlp lat, din beton, plin de grafitti cu numele vizitatorilor. Ridică receptorul telefonului de serviciu prins în buloane şi-i comunică celui aflat la capătul firului:
– Prima cursă a zilei, niciun incident pe parcurs…cobor fără încărcătură, peste opt minute!”
Vodler află de toate amănuntele incidentului și redactă un raport pompos adresat celor din conducerea companiei turistice. Îi cumpără o uniformă nou-nouţă, decorată cu nasturi şi ancore aurite pe mîneci, pe care Modric o purta ţanţoş în fiecare duminică, cînd asista la slujba religioasă ţinută în capela minusculă, ridicată din bolovani de bazalt, veche de trei secole. Nu acceptă niciodată, nici măcar la festivităţi,  să-şi prindă la piept medalia ,, pentru merite deosebite de eroism civic” oferită de consiliul cantonal al văii Brenda.O păstra în sertarul unei noptiere, ascunsă într-o cutiuţă care conţinuse odinioară bomboane cu aromă de cedru.

Editeaza textul
1 vote, average: 1,00 out of 1 (1 voturi)
Trebuie sa fiti logati ca sa puteti vota.
Loading...

One Response
  1. Naraţiune bine stăpânită, cursivă. Alternarea descrierii peisajului cu imortalizarea pasagerilor este dominată de portretul comandantului şi al sinucigaşului. Poate că ar fi fost utilă o explicaţie despre ambarcaţia cu dublă utilizare.

Scrie un comentariu

You must be logged in to post a comment.

ChatApasa aici pentru chat !+