Nu zaiet, nu pagadi ( Fragmentarium – The moth diaries – Tehnobeat-ul îmi invadează valvele…)
Roman
fillagaucho
octombrie 23, 2016
0

Tehnobeat-ul îmi invadează valvele. Mă gândesc că toţi prietenii mei şi-au luat adio în feluri ciudate. Unul s-a spânzurat de job, şi duş a fost. Altul n-a suportat să plătească cu reputaţia rolul de estet al squad-ului şi s-a scufundat în uitare. Femeile întotdeauna m-au evitat. N-au suportat ca le suflam partidele. Acum mă privesc cu condescendenţă şi formează Liga Corporatistelor Frustrate care îşi fac o labă colectivă la întâlnirile săptămânale şi îmi dau ban la grupurile lor de pe facebook, apoi îşi cer scuze în mesaje pornache : „Ştii dragă, nu că nu te vrem, dar tu eşti aşa hormonală şi ne strici feng shui-ul.” Şi vai şi ah. Şi eu mă port cu mănuşi şi le dau like la pozele de profil. Sunt o fată cumsecade eu. Un fel de înger al relativităţii. Un copil pizdos.

Poţi să îmi zici Miss Draussentaschen dacă vrei, sau „she” sau clona KappaMUT ( de la potaie). Mi-am creat atâtea alter-ego-uri de zici că am personalitate multiplă. Oricum întreagă la cap nu sunt. Eu nu sunt un scriitor, sunt doar un boyscout. Girlscout câteodată. Cercetez tot ce îmi pică în mână. Obiecte, idei, persoane. Apoi îmi amintesc. Că am dreptul la fericire. Şi mă opresc. Brusc, ca o maşină care a rămas fără combustibil. Şi nu îmi pasă nici cât negru sub unghie dacă v-am blocat traficul. Dacă vă abandonez să nu va pară rău. Sunt mulţi ca mine. Generaţia Harry Potter. Extragem esenţa realităţii şi o transformăm în fantezie. Şi apoi trăim acolo, în atemporal. Ne trezim câteodată bătrâni şi nu ştim cum a trecut viaţa. Scriem un nume întâmplător cu carioca pe un cartonaş şi mergem la aeroport aşteptând ca cineva de pe un terminal să îşi recunoască numele şi să ne ia şi pe noi acasă. Atât de inocenţi suntem.

Respir. Expir. inspir. Perspire 99%. inspiration 1%. De ce lucrurile să aibă un final, o pildă? Ce sunt eu Alexandrescu, La Fontaine? Ce nevoie am de o morală. Nu am chiar atâtea prejudecăţi. Fibrilaţiile mele sunt pur estetice. De fapt, asta şi transmit. Cu stupoare, constat însă că lumea e ahtiată după „sensuri” şi considera frumuseţea doar un catalizator, un fel de conservant al unui sens. Dar câte poezii n-am citit care nu aveau nici o logică dar erau frumoase? Şi am zâmbit în sinea mea. Zii, darling, tu vrei să termin POVESTEA?
Dar stai aşa, noi când ne-am făcut lipeala?!! Într-un vis. Parcă te vorbeam de rău, mă dădeam la tine ca un Pit bull, te dezmembram apoi te reconstruiam după chipul şi asemănarea mea. Evident, şi tu erai un pic uimit. Vorbeai ca mine, gândeai că mine, câteodată în oglindă reflecţiile noastre se îngemănau. A, da. Şi purecii îşi plăteau transportul. A trecut atât de mult de atunci. Câţiva mii de ani lumină. Am filtrat lumina, am înghiţit lumina, ochii îmi erau două ghemuri luminoase. Şi tu o ştii pe „she”? Ai putea să o recunoşti?!! Mersul, umbletul ei de felină, gândirea ei prăpăstioasa…

Ştii, eu nu sunt dependentă de iubire. Şi nici nu fac vreo reverenţă sentimentelor. Le accept şi cu asta basta. Cu laurii pe frunte ca un atlet, alerg împiedicându-mă de sutana neagră, căci toţi suntem un pluton, o escadrilă de călugări franciscani, peste testele râse purtam căşti de protecţie şi excavam cu privirea prin umbrele zvârlite pe jos ca o lenjereasă rufele murdare dintr-un coş. Ce vise putem avea, cum putem să dibuim adevărul, cum să alternăm sentimentele ca să ajungem la măiestria unui guru sau a unui parior visceral, cum să stabilizăm acest corpuscul venal, să facem din tocăniţă de afecte o dogmă nouă a iubirii?? D-apoi ce conteste ? Baltă are peste.Ce atâtea dileme şi întrebări??!! Cum un copil îşi poarte neprihănirea ca pe hainele de duminică, proaspete şi luminoase, aşa şi cei care primesc iubire. Şi când dai iubire să nu o dai ca pe un medicament doar cu reţeta compensată sau gratuită, pur şi simplu să îi faci vânt pe fereastră. Şi să nu priveşti în urmă.

My darling. Mă zgribulesc ca un pui de rândunică, îmbăindu-se într-un râu de lacrimi. Organismul e o închisoare pentru birocraţi. În fiecare organ, adăpostesc câte un trufaş exponat al clasei de mijloc, cu un borcan de vaselină le ung încheieturile ruginite, le dau un blocnotes şi un pix şi îi pun să noteze indici şi şi să ia măsurători, apoi anexez datele comprimate într-o bombiţă şi le dau un bobârnac. Aşa ele ajung în creier. Acolo intra pe stoc dar ca orice marfă volatilă, cu indice agravant de fictivitate, au nevoie de reactualizări permanente. Nici nu mai trebuie să mai merg la doctor. Creierul meu mă anunţă când e vreo problemă. Şi cum mi-am cumpărat compendii medicale ştiu să îmi pun un diagnostic în mod profesionist, apoi am un almanah on-line al produselor farmaceutice, deşi eu prefer alte metode ca apiterapie, produse homeopate, meditaţia, yoga. Poate nu pot să depistez cancerul din prima, dar pe celelalte le pot nimeri cu o precizie uluitoare. Despre bolile nervoase nu ştiu ce să zic. Depresia, schizofrenia, psihozele mi se par reale atât timp cât proiectează în mod somatic nişte manifestări tangibile. Altfel, ele trec neobservate. Aşa şi tu. Mi-a zis „Ce faci?” şi pentru că nu te-ai înroşit la faţă ca un răcuşor fiert, nu ţi s-au bulbucat ochii în cap ca la broscoi şi nu ţi-a dat sângele pe nas ţi-am râs în faţă. Ţi-am dat seen şi am trecut mai departe. Pentru că probabil sunt autista sau sufăr de un sindrom de indiferentă crasă. Şi de cât ori nu am trecut pe lângă fericire pentru că nu am ştiu să citesc dincolo de cuvinte. Încerc să depistez sentimentele cu un screening complex acum. Acum îţi răspund dintr-un fel de automatism învăţat. ” Eu bine. Dar tu, eşti ok?” Şi funcţionează. Numai atunci te îmbujorezi şi deşi taci mâlc pe Skype şi trebuie să îţi aştept cuvintele ca pe nişte Ozn-uri să coboare din înaltul cerului, obrajii tăi deja au o poveste de spus. Şi e bine şi aşa.

Nu sunt o strigoaică analitică. De obicei sunt un purceluş jegos care mă tăvălesc în propriile dejecţii. Evident, spirituale. La ce vă gândeaţi ??!!! Şi că orice purceluş nu suport să mi se facă observaţie. Nu suport cenzura şi nu iau în seama protestele. Păi, bine, mai purceluş, de asta mi-eşti tu? Vreau o existenţă circulară, în care sentimentele să fie extensiile propriilor mele gânduri. Şi dacă gândurile sunt urâte şi urât mirositoare o să mă injectez cu sentimente aşijderea. Şi voi o să mă iubiţi şi aşa. Nu-i aşa??!! Din trupul mirării voastre o să îmi construiesc o matriţă nouă pentru scufundări la mare adâncime. Aliajele siderurgice, braţele telescopice robotice, îmbrăţişările metalice, ochii care plâng cu acid clorhidric până se scorojeşte irisul şi rămâne o pată neagră ca o gaură neagră. Le voi accepta. Calul de dar nu se caută la dinţi. Voi accepta ca orice mireasă patul mirelui, pravilele noi şi cusururile voastre. Pentru că voi iubiţi purceluşii neobrăzaţi. Râdeţi şi plângeţi, nici voi nu ştiţi cum să vă feriţi de mine. Personajul negativ, fotocopia propriei voastre disimulări. Idolatria voastră o să mă ameţească până la eşec. Căci voi eşua. Şi atunci nu o să mă mai placeţi. Unde e clovnul ăla, unde e păpuşa aia blestemată care ne hrănea incertitudinile, care ne sfărâma scuturile şi ne trăgea de izmene, unde e Raskolnikov s-o pună de un viol cu babetele de la C.A.P. şi să ne fure fondul de rulment, unde e Lolita să ne-o tragă din pantaloni pe „aia mică”, unde eşti ghiavole? Aici sunt, nu am plecat nicăieri. Sunt în cuget şi în simţire alături de tirania voastră, îmbălsămata în pripă, un defunct din viaţă, un dezertor emancipat.

Lumea mea e făcută din colaje imperfect suprapuse. Lumea mea nu e un puzzle sau un joc de mahjong. Monopoly sau Europolis. Sau „Nu te supăra frate”. Nu am nevoie de testere pentru instinctele mele fratricide. Piticot e rău, ne aruncă în prăpastie. Şi eu v-am aruncat pe fereastră şi mi-am dat foc la valiză şi aţi tăcut mucles. Mi-a părut rău că a trebuit să ies la rampa, să împrumut hiperkinezia unui copil retardat şi să vă fac jucăriile praf. În anticamera succesului personal am stat toţi cu genunchii la gură, ca nişte orfani pedepsiţi, am mârâit unii la alţii, ne-am zgâriat pe obraji. Am îmbrăţişat aceleaşi disfuncţii cu o voluptate infantilă. Ne-am făcut de petrecanie, am fost şi canibali şi necrofili, cu rândul, frăţeşte. Sufletul ca o poliţă cu bibelouri, am sfărâmat-o, leziunile au devenit organice, dezideratul unanim a fost să fructificăm dezastrul, am devenit hiperprotectivi în travaliul nostru ilegitim de deificare cu părtaşii minţii noastre incestuoase. Căci mintea s-a futut cu toate celelalte părţi, în ordine, trup, spirit, suflet, le-a lăsat gravide şi apoi le-a servit pilula anticontraceptiva de a doua zi. Şi apoi, Dumnezeu cu milă. Am luat cu japca tot ce am prins în offsaid, am cosit la oameni până am făcut bătături pe creier, n-am omenit pe nimeni. Am fecundat bestia din noi. Şi când ni se părea nouă că ne şade bine cu lupta noastră iraţională, homo homini lupus, am brevetat şi câteva momâi dinastice cărora le-am zis familie, soţie, copii. Şi am crezut că şi ei vor fi ca noi. Întâi am fost indulgenţi şi am mimat sentimente, apoi le-am extirpat glandele şi le-am micşorat rezervele de revolta cu bani, situaţie, lux etc. Le-am îmbâcsit mintea cu tot felul de idealuri şi traznai. Şi când am dat-o în bară, fireşte, nu poţi avea succes permanent, am recoltat ura din ei cu pipeta ca din nişte şerpi veninoşi şi le-am servit-o înapoi însutit. Cu tot cu diploma de absolvire. Să nu fie ai mei, dar măcar rai să fie.

Fireşte, exagerarea este doar pentru efectul artistic::)))
Mă gândesc la o carte pe care nu am citit-o. Teatru. Şase personaje în căutarea unui autor. Luigi Pirandello. Eu în biblioteca maică-mii am avut doar „Salul negru”. Pe care nu am citit-o. Acum maică-mea e moartă şi biblioteca am vândut-o la buchinişti. Am păstrat vreo 500 de cărţi. Doar atât mi-am permis să iau. Încă nu am apucat să citesc prea mult. Doar vreo trei până acum. Mă mândresc cu biblioteca mea, chiar dacă nu am citit prea mult. Şi mă gândesc că „She” e în căutarea unui autor. Poate unul mai bun ca mine. Mai generos. Care să ştie să exploateze mai bine dialogul, descrierea. Câteodată mi se face ciudă. Pe cei din trecut. Care duceau o poveste la bun sfârşit cu atât rafinament. În prezent, finalurile sunt dereglate. Personajele sunt aiurea de tot. Fără supărare. Da, ne place să vorbim la persoana I, să manipulăm realităţi fictive ( sau ficţiuni reale??!!), să ţinem personajele sub tutela ca pe nişte marionete, să dăm la boaşe, să ne pârţâim pe gaura cheii ca nişte exhibiţionişti jegoşi. Suntem o nouă specie, un fel de Krueger meets Candy Charms. Cinici, zeflemitori, infantili. La Nueva Guardia Testicularia. Eu nu vorbesc aici de Isabel Allende sau Milan Kundera. Ci de Noi. Ştiţi care noi. Poate chiar şi Beigdbegger. „The Shiters Club”. Sau Pascal Bruckner. Mă rog, doar pasager. Chuck Palahniuk. Deci am zis, eu nu sunt scriitor. Eu sunt doar un purceluş care îmi cheltui economiile simandicos. Şi pentru că am doar cenţi în burtă, deşi ca icrele dintr-o peştoaică, asta nu înseamnă că nu pot plăti consumaţia.

Ini mini manny mo, catch the redneck by his toe, if it hollers let him go…O altă glumă. Nişte lei trăiau într-un bungalow. Ăla micu zapa cu telecomanda. Ajunge pe Animal Planet şi vede doi lei care şi-o pun. Aleargă la părinţii lui. ” Mami, tati, sunteţi la televizor, la ştiri!!” Leul-tata îşi pune ochelarii pe nas, se uita la fiul lui cu o expresie morcovita. ” Dragul meu, aceia sunt cascadori. Cum crezi că aş putea să-i fac lui maică-ta una ca asta pe gratis şi să scap cu viaţa??!!”

E adevărat. Societatea ne-a sterilizat pe toţi ca pe nişte câini comunitari. Ne-a agăţat un tag, ne-a prescris nişte legi şi ne-a lăsat de izbelişte. Aliniaţi în padoc ca nişte cai de curse, unii au norocul să participe la marele joc al puterii. Alţii doar ciugulesc resturile de la festin. Avem dreptul la fericire dar plătim pentru el. Cu nervii intansi bântuim prin visele noastre, boţim în mâini crâmpeie de lumină, developam imagini cu ce ar fi putut să fie, confiscam judecăţile de buna lor utilizare. Ştim că suntem doar o variantă anemică a nostra. Castrarea, steriletul cu firul lui lung de aur, plata noastră cea de toate zilele. Am fost de acord cu acest dispozitiv? Ne-a întrebat cineva la naştere sau în momentul concepţiei. Băi, tu eşti de acord cu fisa postului?

Altă glumă. O bancă da anunţ pentru ocuparea unor posturi. Se prezintă mai mulţi candidaţi. Ursul cu brandul mare e angajat drept bodyguard. Vulpea se angajează la fraude, fiind o maestră a disimulărilor. Apoi vine un vierme. Nimeni nu ştia ce cauta viermele aici. Cei de la Resurse Umane schimbau priviri nedumerite între ei. ” Deci pentru ce post aţi aplicat??””” Pentru postul de director de agenţie.” ” Aşa şi resume-ul, adică CV-ul dumneavoastră, aveţi experienţa anteriora? ” ” Păi, dacă mă gândesc bine, am. Întâi am lucrat în stomac la intrările de capital. După aia m-am mutat în intestinul subţire la credite pentru nevoi personale. Bineînţeles, am acordat credite doar cu dobânzi mari şi pe perioada scurtă. Am deschis o filială şi în intestinul gros, unde m-am ocupat de carduri de debit salariale. Deci aş putea spune că sunt calificat.” ” Foarte bine, dar noi nu mai avem decât un post liber. De recuperator credite. Ce părere aveţi?” „Ok”. „Bine, începeţi de mâine.” A doua zi viermele vine la agenţie, se duce la Call center cu lista datornicilor şi începe să dea telefoane, ” Alo, auzi data viitoare când îţi vine s te c**i, strânge din buci şi sună-ne imediat. Păi cum de ce, venim să recuperăm dăuna!!!”

Darling, să nu ai impresia că fac parte din specia revoltaţilor. Că sunt atât de narcisista să am nevoie de cineva să îmi îngâne fanteziile. Cred, cu tărie, ca oamenii pot fi fericiţi. Că vom ajunge imperceptibil la acea destinaţie care se numeşte „împlinire”. O vom ocoli, o vom tatona de multe ori aşa cum dăm rotocoale cu limba pe un timbru poştal sau cum gustăm o îngheţată la cornet, cu o poftă nedisimulată. Vom privi miraţi în jur, avizi de un public care să ne certifice, să ne garanteze că nu e vorba doar de o falsă percepţie. Dar fericirea se ascunde prin hăţişurile fiinţei şi nu îi place să fie descoperită. Demontata ca o jucărie Lego. Ea vrea doar să ne inunde şi să ne transporte „dincolo”. Momentul singularităţii în care o gaură neagră de masă stelară se formează prin colapsul stelelor de masă mare într-o supernovă la sfârșitul vieții acestora. Stelele care aspiră alte şi alte stele. Fericirea ca şi nefericirea cere şi o mişcare de distrugere ca sub presiunea unui puseu nevrotic. Dacă nefericirea ne stabilizează câteodată comportamentul şi ne ajută să suportăm daravelele cotidiene, fericirea e ca o bombă atomică, un element destabilizator, care arunca în aer întreaga temelie a mimării pragmatice. Fericirea e o boală divină. Dar ştii că astea sunt părerile mele. Alţii cred alte lucruri…

Editeaza textul
1 vote, average: 1,00 out of 1 (1 voturi)
Trebuie sa fiti logati ca sa puteti vota.
Loading...

Scrie un comentariu

You must be logged in to post a comment.

ChatApasa aici pentru chat !+