O despărțire sentimentală
Proza Scurta
Jowhar
mai 19, 2017
0

N-avem vreme.

Un robot industrial, o vacă mare, varsă gumă și plastic, gumă și plastic.

Obiectul cucerește și proliferează. E tot ce știe, e dogma lui. Înghițitor de spațiu, de timp.

Jory se trezește. Numărul obiectelor a crescut, presiunea e intensă. În Limbo, Jory se hotărăște să stea, să zăbovească. Să închirieze o cameră la hotel, dacă e posibil.

Frenetică înmulțire. Apendice și articulații mecanice transpiră ulei și rugină în hale gigantice, glorie liniei de producție, aleluia!

Ritm. Capul e scos din imersiune ca o veche epavă de nerecunoscut, șiroind, mascată cu alge, capcană de pești zvârcoliți.

Bulbii ochilor infuzează încet, încet, colorând ibricul în care e cufundat cu nuanțele stării de veghe. Zbang-a-bum! Pe sfântul Curry! Ziua începe.

Deocamdată, capul lui Jory e o piață cu tarabe. Zeci de voci răgușite, forfotă, aglomerație.

Apoi un circuit de viteză. Zzzvuuum!

Mintea lui Jory primește semnale din toate regiunile corpului. Gânduri spontane, altele mai vechi, fantome ale unora care nu-i dau pace niciodată, toate în aceeași încăpere prost luminată. Haos.

Pentru acestă stare confuză, Jory a creat Ritmul: ta-ra, ta-ra, ta-ra, ta-ra, ta-ra, ta-ta-ta, cu accent pe ta.

Ta-ra, ta-ra, ta-ra, ta-ra, ta-ra, ta-ta-ta/Ta-ra, ta-ra, ta-ra, ta-ra, ta-ra, ta-ta-ta…

Va dura ceva. Tâmpla lucioasă a robotului industrial transpiră ulei și rugină. Motorul din pieptul lui arde trilioane de secunde odată, lăsând restul lumii, pe Jory, fără timp, într-un proces de mumificare accelerată. E secetă.

Coșmarul se ține de Jory cu dinții și ghearele, pe când el se ridică din mâlul regenerator al somnului. Ritmul începe să se audă, irigă pieptul și membrele, urcă în grota cu lilieci pentru a o lumina.

Jory se bâțâie pe marginea patului acum, cântă ritmul cu voce tare, îl urlă maniac.

Unghiile cresc neregulat. Bzzzbmm. Parazit. Cele de la mâna stângă mai repede. Dintre degetele mâinii stângi, unghia arătătorului e mai subțire, friabilă și crește încet. Asta arată cum e răspândit filonul de calciu în mine. Bzzzmm. S-a ars.

Mizeria năvălește în fața porții și de-a lungul gardului. Pahare de plastic, o sticlă turtită, zdrențele unor ambalaje eviscerate, colorate țipător, printre resturi organice de copaci și alte plante. Cerul e vânăt, vântul rece, iar în spatele lui, dealul e un trol obez nemișcat. Ultimele cunoștințe au plecat, Jory e singur. Departe, mașina e un lob de mercur ce scade și, unde strada cotește, dispare. Pe strada pustie, Jory înaintează ca un crustaceu, pe vine, cu brațele întinse, cu mîinile clești, un crab clănțănind pe o stradă de lângă o plajă, un ecogadget creat de natură, și adună mucuri de țigară, pachete mototolite, cămăși rupte de napolitane, pungulițe, pahare strivite, o sticlă turtită, toate pline de praf, lipicioase. Se întoarce și merge de-a lungul gardului în aceeași manieră, târând după el sacul negru special pe care îl purtase o vreme în buzunarul de la spate, bombat.

Plecarea a lăsat în urmă o formă de vid. Liniștea fără glasuri e asurzitoare. Dar, după un interval, se ridică vocile electrice. Frigiderul uruie insidios, repetitiv, pârâie în felul unei lămpi cu neon, zornăie ca o bilă rotită într-un pahar. Din ceas curg fulgi de lemn, fierăstrăul roade trrr-trrr-rr. 

Pe bună dreptate mă enervez. Nu am priză. Toate îmi scapă printre degete. 

Sunt o prezență ostilă care absoarbe lumina, în miezul zilei galbene, galopante.

Cunosc o femeie în alb care extrage lichid vital sărat de culoare roșie folosind o instalație cu vacuum, direct din carnea celor vii. 

Între tone de piatră, între patru stânci, patru bolovani uriași, grația balerină a perdelei se măsoară în grame, fereastra ecran, cinematograf, patul suport în care ești prins, pătura capă de erou comic, deasupra abisului.

Obiectele proliferează.

Fereastra mică de la apus e indigo. E neagră. E ce rămâne din cer după apus.

Ta-ra, ta-ra, ta-ra, ta-ra, ta-ra, ta-ta-ta…

Orice altceva putea să spună zodicăreasa, zilele însorite erau un dezastru pentru el.

O urmărea cu mare atenție, el, meteo-sensibilul, îi plăcea mai ales gâtul ei mărgelat, de pasăre prezicătoare sexy.

Soare în exces îi injecta prin piele și ochi un venin al melancoliei, copt apoi în vacuola plină de amintiri a tâmplei.

Destul! Pe sfântul Curry! Ajunge cu lamentațiile.

Jory era o caracatiță în apa de cristal matinală și înota. Ședea în pat, privea valurile gelatinoase, uleioase ale zilei fierbinți izbind în geam, murdărindu-l. Pentru el, în fiecare an, aceeași catastrofă ecologică se repeta, firește, pe întinderea mai multor luni.

Patul avea două depresiuni. Din nu se știe care motiv, el dormea mereu în stânga patului, dreapta cum privești. Când scobitura se adâncea, Jory întorcea patul cu 180 de grade, îl rotea pe jumătate, încât să poată dormi pe o suprafață proaspătă, căci patul își revenea după un timp.

81 de kilograme nu erau un fleac. Pătratul lui 9, cifra maximă. Un record personal.

Jory se odihnea cu mare plăcere pe o suprafață care opunea rezistență și provoca un ușor masaj de presiune, dar moale, nu tare-scândură, moale, plăcut. Un pat mângâietor.

Întins pe spate, privea tavanul în cel mai simplu mod, deschidea ochii și hop! întinderea albă stratificată ca un tort: ce vedea el era doar frișca, mai erau blatul însiropat, ciocolata, cremă, blat, cremă, frișcă.

Pe pat, de obicei, Jory putea să jure că erau două perne. Dar acum iată cinci, două mici, cafenii și tari, cu model leopard, două dreptunghiulare, familiare, și una pătrată bombată. Câte vor fi oare mâine, poimâine? Șapte, apoi nouă? Nouăsprezece? Douăzeci și unu?

Sigur, le putea înlătura, dar ele ar fi continuat, independent de voința lui, să se multiplice, oricum.

Era un fapt că numărul gogoșilor umplute cu pene sau câlți creștea. Inexplicabil.

Un pat înalt era un pat bun, dacă nu erai genul care cade din el, în vâltoarea viselor sau a crampelor, credea sincer Jory. Dar al lui era scund, aproape de sol, și îl făcea tare nefericit când cobora și se lovea cu genunchii în piept sau chiar în bărbie, mușcându-și dureros limba, depinde cât de grăbit se nimerea să fie.

Alt neajuns era că un pat jos îl cam punea la cheremul târâtoarelor care, superstiție sau nu, intrau în casă, sau nu, dar firește că puteau, dacă ar fi dorit sau chiar din greșeală, nu din rea-voință, din curiozitate.

Pilota de iarnă era pielea lui de leu împotriva frigului. Încă utilă acum, primăvara, pentru picioarele prost irigate. Mult mai reci ca torsul, în orice caz.

Trebuie să-mi țin mintea ocupată cu astfel de mărunțișuri, gândea Jory, ca să pot ignora cataclismul solar în plină desfășurare, pretutindeni, din care nu se poate ieși. Doar noaptea mai face viața suportabilă, și atunci îți cam vine să dormi.

Jory simțea, ca întotdeauna, fluidul toxic al anxietății urcând în șira spinării, radiația lui rece spre membre, efectul neplăcut. Trimitea împotriva lui energia gândurilor simple, cu scop existențialo-sanitar, până scădea și, eventual, era retrimis în coccis sau mai jos.

Mintea lui Jory, în captivitate, în căutarea unei ieșiri, găsise vitrina. Ce fascinant! Era casa elefantului, piticului, îngerului cu vioară și a papagalului. Între timp apăruse și o veveriță uriașă. De unde, cum și când? Era cât se poate de clar că bibelourile, ca și oamenii fără minte, călătoresc, deși atât de fragile, casabile chiar, din vitrină în vitrină, au propriile circuite turistice de care noi habar nu avem.

Jory arătă limba în oglinda circulară mare montată pe un dulăpior, un hibrid în fața căruia își petrecuse copilăria, jumătate cal, jumătate girafă, așa ieșită din fabrică și nu ispravă de amator chinuit de imaginație, de creativitate, sau de banal plictis.

Imaginea avea suficientă acuratețe, deoarece Jory își imagina, în mod obișnuit, cum girafa, sătulă de poziția înaltă, își abandona soclul și alegea viața de boa, și, încolăcită într-un baobab, stătea în cerc.

Fenomenul optic scoase limba la Jory, ceea ce era de așteptat.

-O! Dar iată curajul cum vine, vine, vine, calcă totul în picioare, cal, copite! Totul, mai ales superstiția! Pe sfântul Curry!

Nu cu mult timp în urmă, când membrele îi erau mai scurte, nasul și urechile gingașe, un alt mucos îl informase că nu poți scoate limba în oglindă fără să-l vezi pe Dlacu. Nț-nț! Pelicol male!

Dar, într-un târziu, oasele s-au lungit la maxim, oase de campion. Nerupte vreodată, din greșeală sau intenționat. Și atunci realizase.

Frica veche pică ca un dinte de lapte. Crește una nouă, mai solidă, cu rădăcini mari, greu de extras, la o adică. Upgradare la spaimă. Vag mai rațională ca precedenta, care a pregătit terenul, pentru restul zilelor.

Femeile conțin mai mult calciu ca bărbații, fu gândul colateral apărut de niciunde în miezul ședinței de narcisism ținute de Jory cu fenomenul optic. Mai era prezentă și mintea lui Jory, vastă, dar cețoasă.

Gândul vine și pleacă, măgar în ceață. Cât mai e, iha-hau-iha-hau-hau, hâc, rage: femeile într-adevăr au unghii puternice, lungi și curbate, oase și articulații formidabile, vezi cum merg în vârful tocurilor. Sunt mult mai minerale sau compacte ca bărbații, aceștia diafani, dar slabi cu nervii, efectul lipsei de calciu și a altor elemente.

Rațiunea e o scară de superstiții. Acestea sunt grupate pe colecții, ca la muzeu. Și cea mai mare colecție este, îi vine lui Jory să spună, societatea. Ce fungus!

Extrapolat din oglindă, Jory se întoarse lin, o aterizare de lebădă. Începu modelarea unui cuvânt, supravegheată. Gura era capătul unui tub care elimina o pastă. Lăsă corzile vocale neciupite, abandonă violoncelul într-un colț.

Mima, buzele erau două persoane gelatinoase care gesticulau și se ondulau. Cuvântul apăru pe orbită, undeva în interior. Era foarte luminos, aprins. Circula între neuroni și sinapse, cu viteza cuantică, rămânea mereu tânăr. Și se teleporta când dorea el, unde dorea, avea atâtea galaxii la dispoziție. Bang-zdrang-fffuușșșșt!

Primul sunet era ventuză plus dop care sare. Mai mult dop. Apoi limba suna sonerie pe cerul gurii. Motor pe cer, dând din coadă. Mârâit. Urmă altul, mușchiul se făcea covrig. Colțul gurii stâng plecă într-un rictus alungit. Aerul circula printre dinți. În colțuri apăreau gropițe, poate și pentru că e grăsuț. Sunet cu gropițe în obraji, vaaai! Mai departe, behăit de oaie. Invitație de șarpe. Sfincter olimpic. Motor.

Jory mimase în oglindă sunetele unui cuvânt pe care nu mai voia să-l audă. Zmeserie m-ai halit-zbelit.

Se felicită singur, împreună cu fenomenul optic, iluzoriu. Dar ce păcat că trebuia să-și ia la revedere, era în program. Ce păcat, altfel ziua ar fi fost perfectă, ceea ce nu există.

Fiecare dintre aceste creaturi de sistem era un mic elicopter agresiv cu elicele trei, uneori patru fraze standard, care vâjâiau neîncetat în zona capului, alimentate cu un vocabular de buzunar. Vorbeau perfect păsăreasca ierarhică și erau genii ale ignoranței superioare. Oameni!

Capul îi pivota cu ușurință. fără dureri, în toate sensurile. Gușa i se cam umfla când privea în jos, vertiginos. Era devreme, dronele de atac nu trecuseră încă, înspre. El va fi înaintea lor, așteptând, acolo, în holul crepuscular. Dădu ochii peste cap, dar nu reuși să-și vadă fruntea. Ce tâmpenie.

Observa cu mare atenție rezistența pe care i-o serveau obiectele. Nimic ușor, nimic simplu. Aerul, cât de vâscos poate să fie! gândea. Nu era o glumă să tragă hainele pe el dar, după un timp, reușea, și era bucuros, deși rezervele de energie pentru întreaga zi erau serios afectate.

Urma să fie o altfel de zi, poate, cu puțin noroc, o săptămână sau mai mult petrecută în afara rutinei. Entuziasmul îi crescu alarmant când reuși, în fine, să introducă și al doilea picior în cracul enigmatic.

Avea deja umezeală în zonele mai freatice ale corpului, acoperite. Când a închis cureaua, l-a trecut senzația unui deja vu. Aha, da, dulăul are și el așa ceva, doar că poartă la gât. Se sufoca, a slăbit cu o gaură strânsoarea, chiar el, era evident, exersa zilnic în lanț și devenise musculos, creștea în volum.

În acel moment, el simțea că este optimist. Simțea o dorință, și iubire, și apreciere pentru obiectele comune, pentru buretele de baie, papucii de plastic, săpunul de vase, ah, săpunul de vase, câtă spumă făcea!

Cum ieșea către sud, în stânga, printre crengile unui nuc crenguros abia înfrunzit, bătea soarele, un nasol. Cameleon la pândă pentru musca mică. Întotdeauna bate în față, golan. Și își aminti de fata aceea care avea carne vie pe umeri, și deloc piele. E drept, cu tenul ei alb lăptos, într-o zi anunțată cu explozii în coroană, atât de verde, ea, și imprudentă! Tot țesutul acela distrus, plasma șiroaie pe umeri, amenințarea cu puroi, cataplasmele băbești, durerea, probabil, dar ea era atât de senină, mai mult îl durea pe el, cicatrizarea fusese un succes.

Soarele e aici ca să ne fiarbă și să ne opărească, credea Jory.

Începând de la poartă, cărarea avea următoarele serpentine, iar Jory le știa cu ochii închiși, firește..

…ieșind pe poartă, spre dreapta, douăzeci de pași medii, sau zece uriași, până la intersecția cu strada selului, un ued practic, în semideșertul natal. Prea mult spus, dar totuși. Un semi-ued.

Trotuar, pavat pe vremea faraonului Gelaus III, șosea turnată în vremea reginei egiptene Marigold, strada selului, mâncată până la os, cu o palmă de praf deșertic, foarte instabil, aruncat în aer până la mari înălțimi, relativ, chiar și de trecerea taligilor, vehicule trase de măgari, cu oameni, dintre care cel mai aprig exemplar aleargă încet, și poate fi depășit cu ușurință și de un alergător mai grăsuț, rubicond.

Săracii măgăruși, hrăniți cu ciulini și iarbă, se reped cum văd o hârtie, un ambalaj, și rumegă prelung, cu poftă. Boii din taligă folosesc ciomege lungi, fiindcă, uneori, măgarii devin capsomani. Văzuse cu ochii lui un bou ciomăgind un măgar.

Jory, cum mergea spre sud, cu fața luminată pe latura stângă, simțea clar un fior cald pe lobul urechii și în pavilion, și ar fi părut, oricărui trecător simplu, dacă ar fi fost cineva pe stradă atunci, un zeu cu mască de aur pe jumătate din chip, funingine pe cealaltă jumătate, însoțit de un slujitor colosal, umbra lui.

Gardul locului unde se ducea ca să plece iarăși, de data aceasta încă mai mult, dacă nu total, cu speranța că va reuși să tragă după el firele și nodurile, pânza formată prin prezența lui îndelungată aici, o ceremonie a desprinderii, o realizare simbolică, pentru care câteva zâmbete și replici, obligatoriu un la revedere jovial, erau necesare, dar pe care le uitase când plecase definitiv prima și a doua oară, până în trei, gardul era din sârme sudate prin care puteau trece cu ușurință privirile, gângăniile, vrăbiile, șobolanii rătăciți, dihorii nocturni sau mâțele îndrăgostite, dar nu un om sau un cal, nici unul mic. Știa, pentru că odată un cal încercase, dar nu reușise, mutând gardul câțiva metri buni, lovindu-se la nas, dar scăpând cu picioarele intacte, încât fericitul stăpân, și el zdruncinat în șaretă, plătise pagubele din toată inima. Dacă se gândea bine, măsurat, probabil o pisică mai căpoasă ar fi rămas înțepenită.

Făcu un cot la dreapta, dar nu brusc, nu era niciun motiv, ci arcuit, ca un avion pe cer, o dâră ușoară de praf tulburat pe urme. Nimeri chiar pe alee, printre arbori strâmbi cu inflorescențe maronii bizare, ciucuri catifelați, o luă la stânga, evită o bordură înaltă, agresivă, a cărei existență făcea parte dintr-un plan diabolic, cel al constructorului, care nu permite aleilor să curgă firesc dintr-una în alta, și, uneori, umple copacii de borduri, pășunile, pajiștile.

Pe sfântul Curry! Văd ce văd? zise Jory în forul său interior.

Coborâse de pe bordură, cu dificultate, și nu făcuse nici trei pași, când dădu peste melcul care nu mai era deloc codobelc, dimpotrivă, zăcea zdrobit. Cochilia îi era împrăștiată pe întinderea a jumătate de palmă, ceea ce vorbea despre forța loviturii. Încă vie, mica moluscă de uscat își arăta dezgustul față de întâmplare și protesta mișcând dezordonat tentaculele cu ochi și celelalte două, privit cu atenție. Fusese prins afară din casă și retezat aproape ca un infanterist lovit de obuz. Poate că și urla de durere, dar nu se auzea nimic.

Lovitura venise din cer, cu precizie. Partea lui gânditoare părea că se îneacă în vâscozitățile corpului, ejectate din casă, măruntaie zemoase scânteietoare. În acel moment, cuprins de remușcări, Jory ar fi sunat la 911, dar știa că nu există așa ceva pentru erbivorele mici în suferință, nici pentru cele mari.

Iată ce pățim  toți, când degetul divin decide să ne turtească, zise Jory, nearticulat.

Era prea târziu. Când ești carne de mici, opțiunile scad. Jory nu avea cum să-l ajute. Poate că sistemul lui ganglionar nu cunoaște suferința! fu ultimul gând al lui Jory, înainte de a-și desprinde fundul de sol cu greutate, căci șezuse pe vine cam mult și nu mai era chiar așa de tânăr. Genunchii, cele două macarale eroice, pârâiau și scârțâiau prelung, uneori dureros, ca acum. Înainte să-și vadă de drum, tulburat, contemplă un moment reflectorul solar care parcă proiecta ziua pentru vii și pentru cei în agonie.

Să fi fost soarele, marele nesuferit? Nu. Imposibil.

Cel mai probabil, măcelul era opera unui toc cui femel din cele care treceau pe aici, unele propulsate formidabil, țoc-țoc-zbum, pe al căror circuit nefericitul melc intrase.

Nu avea telefonul la el. Un gândac de plastic, manifestare a minților lacome, superioare. Ce or să mai inventeze? Îi ura pe Marconi și toată clica…

…și nu înțelegea welt-anchauung-ul noii generații de mocofani, se făcea să-i evite. Of, alt gând colateral, lipsa lui obișnuită de concentrare, abulia care îl rodea încet dar sigur. Până când?

Pe sfântul Curry, altul! Îi venea să parieze că măcelul era opera unui toc cui femel, pe care presiunea unui arc bombat îl făcea o armă redutabilă de penetrare.

Ședea în alee cu fundul lipit de dalele modelate în forma semnului pentru infinit, un opt culcat, cu podul palmelor în tâmple și degetele cască pe chica craniului, iar opozabilele în urechi. Era un moment de profundă perplexitate.

Melcul părea să fi anticipat lovitura din cer. Continua să se zbată, o mișcare lentă, în ritm de melc. De câte ori privise sub fustele lor, iar acum își primise pedeapsa.

Jory presimți că va pierde ziua și evenimentele vor scăpa de sub control, într-o spirală a distrugerii, dacă nu începea să se grăbească. Ar fi preferat să fie însoțit de o coloană sonoră, un taraf eliberator, care să puncteze momentele culminante, drama zilei pas cu pas. Încercase, dar nu s-a înțeles la preț cu ei. Muzicanții erau speculativi. Îl atacaseră cu silogisme amare.

Cum să intre acolo? Era o baltă cu aligatori, mici și mari, verzui, maronii. Colțoși, răhățindu-se și vânând.

Atunci, în mijlocul indeciziei lui Jory, apăru omul în costum negru care alerga mișcând cu mare pricepere coatele, ta-tam, ta-tam. Pumnii se roteau în aer. Mișcarea lor se transmitea întregului corp, ta-tam, ta-tam, prin articulații, și, ca un fel de turbo, amplifica spectaculoasa pompare a picioarelor, care loveau grațios în pământ. În acest fel, privind sus, la coroanele copacilor, cu haina care se zbate amintind de o pereche de aripi, lăsând vederii dosul roz, căptușeala, dar rar, arcuindu-se pe tălpi cum Jory nu-și amintea să mai fi văzut pe cineva, echipat cu pantofi în care se oglindea albastrul cerului, bărbia mândră țopăind ca un dop pe valuri, pielea capului albă, orbitoare, părul de războinic urban, aproape ras, dar senzual ca o antilopă, ajuns în dreptul lui, sări peste el fără efort vizibil, apoi, din alte două țopăieli hop! peste gardul înalt, folosind tehnica australiană, cu bătaie, și dispăru în ierburile înalte de pe marginea străzii selului. Uau!

Jory făcu Hm! tare, ca să poată fi auzit, apoi își făcu vânt în direcția opusă.

Coti la dreapta. Un arbore ornamental cu țepi mari efectuase o ambuscadă întinzând un braț cu ghimpi în spațiul virtual al aleii.  Cum trecuse cangurul costumat de acest obstacol, era un mister. Probabil tot cu o săritură.

Privi în jos unde alți trei melci erau căzuți pe alee, ca fructele coapte, descompuse în copac, căzând târziu, decisiv, împrăștiat. Desfigurați, turtiți și mai apăsat, iremediabil, incompatibil cu viața, parcă victime ale unui road killer în serie, ale unui șofer abuziv și cumplit. Jory se frecă la ochi, conștient că gestul e teatral, dar el dorea să-și arate compasiunea de ființă miloasă, cu vina personală neimplicată, totuși vibrând ca o sirenă de alarmă, acea vină care are semințele pretutindeni, în solul fertil din sufletele celor sensibili, și crește rapid.

Ce soartă, imprimați în infinitul semnelor de ciment. Aplatizați ca de o trecere masivă, repetată…

Atunci, din ierburile umede, anonime, își ridicară nasurile doi scotocitori. Foloseau unelte, unul un băț gros ascuțit, celălat o bară scurtă metalică, extrasă din mobilier, după cum îi fu dat lui Jory să recunoască.

Erau hominizi, bipezi, încă în creștere. Oasele li se lungeau, mințile li se suceau, aparent, din crude, crude de-a binelea. Astfel, mitul tocului cui femel căzuse. În loc, doi ascuțiți, din cei care populau intens zona. Ei erau zdrobitorii, se pare, acționau din plăcere, căci li se citea pe chip. Sadici sau nu din embrion, evoluaseră odată cu specia. Era forma lor de cunoaștere, și, cel mai probabil, avea să rămână singura, calculă repede Jory. Desigur, îi cunoștea pe nume.

Aceștia sunt zdrobitorii, zise Jory, mai mult pentru sine, căci nimeni altcineva în plus nu se afla prin preajmă. Prudent era să nu le întoarcă spatele și să nu-i privească în ochi, deocamdată. Soarele terminase de răsărit, între timp. Cât, nu știa, îi trebuia o ruletă marcată în stânjeni.

Pentru umbră și înăsprirea privirii sale, Jory duse palma sus, deasupra ochilor, de fapt în dreptul sprâncenelor, nu chiar pe frunte, ca și cum ar fi privit departe, departe, în abisul din sufletele celor doi, care, totuși, nu puteau fi judecați, învinuiți, aceasta fiind natura lor, la drept vorbind ei fiind inocenți de-a binelea, și dorind binele, dar specia vorbea prin ei, dominatoare și cuceritoare, așa că duse palma streașină la ochi, gest decisiv, autoritar și chiar ușor exagerat.

În mod obișnuit, cei doi lansau proiectile, vărsau lichide, împroșcau, lăsau dâre, scuipau, rar de tot răneau pe cineva, comportamentul normal de zi cu zi al majorității lor, dar acum, calculă Jory, săriseră peste cal.

Jory se hotărî să strige la ei și, nu mult după aceea, strigă:

-Hei!

Nasurile celor doi coborâră în iarbă, mai jos.

-Hei! Alo! schimbă Jory perspectiva, ingenios. Dar nimic.

Nu mai putea articula altceva, rămăsese fără cuvinte.

Îi depășea, când surprinse în colțul ochiului drept momentul înălțării din iarbă a melcului, prins între arătătorul și opozabilul celui mai scund dintre cei doi, cel cu bara metalică. Oho! făcu celălalt, oho.

Nici nu avu timp să se întoarcă pe călcâie, tartorii executară melcul rapid, cu o piatră care făcu bum! dar se auzi, vag, și sunetul de os subțire zdrobit. Întărâtați de reușită, pe vine, ei priveau sub piatră, iar Jory privea la ei, pradă unor instincte amestecate.

Oh, ce îngeri, ar fi zis oricine în acel moment, cum stăteau ei cap în cap, chică la chică, patru urechiușe, patru ochișori, dar Jory nu se lăsă înmuiat, căci știa care era ocupația lor, cu adevărat, și zise, folosind o frază moștenită, în șoaptă: Sări-v-ar ochii din cap! și-i lăsă baltă. Atât.

Văzuse genitori ce nu-și încăpeau în piele în fața acestui gen de precocitate arătată de urmași. Asta pentru că se recunoșteau în ei, înclinația lor genuină, pură, în căutarea plăcerii. Câtă satisfacție!

Dezgustat până la os, Jory se cutremură când cel scund ridică iar bolovanul și-l lăsă în cădere. După toate probabilitățile, în același loc, peste molusca mică imprimată în ciment. Era a doua sau a treia oară când pivota frumos, din mijloc, din umeri, din gât, spre spate, pentru a supraveghea mișcările lor. Totuși avea tălpile, labele picioarelor, în sensul corect, aliniate. Ce notă acum, erau două rânjete de o rară acuratețe și hidoșenie.

Ce poveste…Care ar fi titlul? Doi înființând abator din pură plăcere. Nu știa. Doi tineri lapidatori. Tinerețea lapidatorului. Tânăra speranță. Zorii lapidatorului. Hm.

La intrare sunt trepte. Iată-l ajuns pe Jory, luând cu asalt diferența de nivel, importantă, în eventualitatea creșterii apelor, gândită a împiedica, de asemenea, libera circulație a târâtoarelor.

Deși intrase pe aici de mii de ori, abia acum simțea Jory nevoia unor măsurători atente ale gurii de acces. Impuls inexplicabil, dar sincer. Probabil aparținea minții lui Jory, mai mult decât lui Jory propriu-zisul, cel distrat. Cât tocise preșul pe aici, lucrase din ochi, fără scheme și calcule rigide, de maniac.

Deasupra, bătut în perete, ca un trofeu de vânătoare, un V de țevi ruginite era suport pentru două bețe lungi și groase, pe care erau cusute două pânze mari, destul de ferfenițite.

Când trecu pragul, femeia cu mătură îi bară drumul. Făcuse doi pași în interiorul întunecat, deja. Din fericire, se cunoșteau, altfel cine știe ce întorsătură ar fi luat lucrurile, mătura clasică, mâner solid din lemn tare, paie strâns legate, făraș metalic ascuțit în apropiere, arsenalul obișnuit. În trecut, când el era ocupat, neatent, ea deseori intra pe vârfuri să spele geamurile, ascunzându-se în spatele perdelei. Se întâmplase, de câteva ori, să o descopere călare pe pervaz, lungindu-se să atingă sticla de sus, pe vârfuri. O salutase întotdeauna cu condescendență, pentru rolul ei asumat, dificil.

Jory nu era nici el un neofit în tehnica măturatului și era capabil să recunoască o expertă atunci când îi ieșea în cale. Diferența era următoarea: dacă el învârtea mătura cu mare pricepere pe dosul palmei și sub braț, ei bine, ea făcea același lucru, cu dexteritate sporită, și pe degete, pe ceafă, pe brațe și picioare, uneori mătura i se detașa de corp, zburând liberă prin aer, prinsă iar cu îndemânare. Nu era de glumă: o văzuse lansând mătura, cu coada tare înainte, în capul unui șoarece care traversa o cameră, de la trei metri distanță, zdrobindu-i craniul pe loc.

Relaxați, pe baza unei îndelungate colaborări în trecut, începură o discuție în care erau reluate temele familiare, îndrăgite, descusute în ocazii repetate, tema gunoaielor care sfidează orice taxonomie, a mirosurilor persistente din toaletele devastate, tema meteo.

Între ei doi exista un soi de intimitate a opiniilor care le plăcea și discuția continuă un timp.

Ca să pipăreze situația, Jory întrebă cine era domnul acela elegant și săritor de pe alee, îmbrăcat la costum, de acum câteva clipe, iar ea se arătă extrem de mulțumită să-i răspundă, pe un ton subit conspirativ: A, el este domnul inspector, vine să ia lapte proaspăt! Este foarte respectuos, este un om deosebit. Așa e el, apare și dispare, nu știi când, dar e plăcut. Se manifestă matinal, uneori și nocturn.

Femeia zâmbea destul de cald, și rotea mătura cu repeziciune. Dintr-o dată însă, ochii ei luminară diferit, ba chiar unul se stinse de tot. Jory deveni foarte conștient că greșise undeva, și că afectase sufletul pur al femeii, sentimentele ei sincere.

Ce omisiune! Procedura spunea clar, la intrare clientul sau angajatul, chiar și șeful, era obligat să bată picioarele tare în covorul de plastic, apoi să le șteargă de trei ori, apoi să le bată iar, măcar o dată.

Ori Jory nu respectase această regulă de aur al cărei cerber femeia era. Rezultatul erau trei urme proaspete, dezgustătoare, de praf, pe imaculata suprafață a holului. Ce era mai grav, ierarhia superioară urma să sosească. Era prea târziu. Frumoasa lor prietenie se sfârși chiar atunci.

Femeia oftă greu și capul îi căzu pe umăr. Ca o Madonă a melancoliei, continuă operațiunea de degajare a intrării, având în vizor urmele proaspete ale lui Jory.

Ochii lui vedeau prost la lumina artificială. În față era deschisă o ușă. Pe dreapta, se deschidea un culoar interminabil cu ferestre mari, vertiginos ca o fântână.

 

Au sosit, dar toate erau grăbite, așa că Jory se mulțumi să le salute cu palma, rotind antebrațul din cot, într-un unghi mic însă, și brațul din umăr, foarte puțin, ar fi vrut să le oprească din cursă, dar nu era prudent să le sară în față, așa că stătu cuminte pe bancă, balansând palma încet, să nu le sperie.

Dădu și din cap, salutând plin de respect, care se citea și în zâmbetul lui larg, politicos, lucrat în oglindă și măsurat atent, așa cum se cerea. Trecerea lor grăbită suna țoc-țoc-țoc, câteva rochii îi loviră nasul, măturându-l, ba chiar, din neatenție, una îl pocni cu muchia tare a genții în tâmplă, amețindu-l ușor.

Ședea acum într-un buzunar de parfumuri amestecate, acumulate, formând o pungă de gaz.

Una dintre ele, care avea postul foarte vizibil, tocmai în spate, dar mai sus, expus și luminat de o oglindă care se orienta după soare, și care nu știa noul lui statut, de independent, sau îl considera moale și manevrabil, ușor de îngrozit, îl rugă insistent pe un ton profesional, superior, expert, să facă liniște, deși el tăcea mâlc ca un pește pe fundul apei, și un altul, căruțaș după alură, care ținea un bici împletit înfipt la brâu, tușea îngrozitor, și își dregea glasul, de fapt își râcâia laringele într-un mod hidos, dar acesta era ascuns în spatele ficusului mare de la intrare, și toate privirile mirate se întorceau către el, răsărit subit pe firmament.

Mai mult decât atât, căruțașul își aprinse o țigară, la adăpostul plantei cu frunze mari și cărnoase, elastică și decorativă, și sufla spre tavan, unde începea să se formeze un nor pe care, gândi Jory, probabil i-l vor pune tot lui în cârcă. Mirosul puturos străpunse curând punga de gaz înmiresmat în care se găsea Jory, pătrunzându-i agresiv în nări. Acest lucru era interzis, dar scuzabil, pentru unul care privea toată ziua în fundul cailor, și Jory hotărî să-l lase pe om să-și afle împăcarea sub ficus.

Se făcuse tare liniște. După un timp, pe banca de lemn, Jory începu să moțăie, făcea calendare, după vorba bătrânească, care habar nu avea de unde vine. Ba chiar visă, dar nu limpede, confuz, și căzu într-o parte, oprindu-se cu obrazul pe un umăr cu aromă de cal.

Când căruțașul pocni din bici, Jory sări în sus speriat. La timp, căci pe culoarul cu ferestre mari femeile circulau din nou. Una se apropie foarte mult de el, și crezu că, în sfârșit, își va putea lua la revedere, dar ea, cu umărul ridicat, lipit de ureche, și două pungi mari umplute cu brânză, din care curgea zer, coti exact, cât să-l evite abil. Tocurile cui loveau gresia împrăștiind așchii în toate direcțiile.

Jory avea un început de greață și o ușoară amețeală, iar stomacul îi clocotea, încărcat cu acid. Locul special amenajat pentru a voma era departe, alergând până acolo ar fi riscat să lase o dâră pe hol, lângă cea de zer, una mai urâtă. În fața clădirii, erau flori și fluturi, melci zdrobiți și ierburi vulgare, acestea, da, erau potrivite pentru a depune substanța care, simțea, urca vertiginos.

Nu apucă, însă. Căzu în genunchi lângă ghiveciul ficusului, și se lăsă în voia spasmelor, șuvoiului eliberator. Căruțașul veni lângă el și-l bătu pe spate, mormăind ceva, arătând cu degetul peretele, unde era un afiș galben, cu litere mov, care zicea: Aici nu se vomează!

Voma este chiar imaginea vie a tristeții! zise Jory în forul său interior. Eliberat, se gândi că e momentul să plece, făcuse destule. Când se ridică în picioare, cinci femei, cunoștințe vechi, îl priveau, patru pe hol, vorbind la telefon simultan, iar una într-o cameră mică mobilată mai mult în negru, bătea darabana cu unghiile lungi și coroiate. Din suprafața lăcuită săreau cioburi, formând treptat o mică grămăjoară. Încurcat un pic de postura în care se afla, cu bărbia încă murdară, Jory făcu o mică plecăciune către vârful ierarhiei, din camera mică, apoi repetă mișcarea din cot a palmei, către cele patru, se întoarse pe călcâie și plecă, pe gura care din intrare îi era acum ieșire.

Era mulțumit, căci pentru asta venise, să își ia la revedere, și să cântărească aspectele care-l motivaseră să plece definitiv, valabile, constatase el, iar acum în sufletul lui, remușcări sau regrete nu mai aveau loc, se purificase pentru restul zilei, cel puțin.

Inima îi spunea să se îndepărteze cât mai mult de locul acela. Dar, cum i se întâmpla și în unele vise, pașii i se înmuiaseră considerabil. Ce să fie? se întrebă el. Deochi? Anemie? Micul dejun? Un virus, preliminariile unei maladii?

Aleea fantomatică înghițea picioarele până la glezne, mușchii îi erau dezacordați, și refuzau să-l ajute, deși era în nevoie.

Panica înflorea exuberant în calea lui. Soarele bătea în creștet și în ochi, și-l împingea într-un miraj cromatic cu aspect de vortex.

Urechile vâjâiau în nota obișnuită, nici mai mult, nici mai puțin. Măcar atât.

Copiii nu mai erau pe alee. În locul lor, trei oameni în toată firea, aparent, barau trecerea, așa că luă în calcul o traversare prin iarbă.

Cei trei formau un grup compact, o echipă. Unul, cel mai subțirel, stătea aplecat, cu mâinile pe rotule, ca să permită celui mai important dintre ei, purtătorul unei căciuli uriașe în formă de ciupercă, să studieze un dosar larg deschis pe spatele său, în care mai și scria din când în când cu un creion, pe care-l înmuia în saliva din gură.

Cel mai interesant era al treilea care, echipat în montgolfier, se arăta gata de plutire, și avea aerul mecanicului unui zeppelin. Degetul lui mijlociu era legat cu o sforicică de cel al șefului, importantul. Acesta din urmă, totuși, observă cu dezamăgire Jory, avea pantalonii foarte uzați, lucioși și cam găuriți, mai ales în dos.

La vederea lui, cei trei schimbară priviri pline de subînțeles, i se păru lui Jory, dar nu avea indicii care era acesta. Par încântați să mă vadăîi veni, în forul interior, un gând subiacent.

Vă salut! pronunță atunci răspicat, pradă mai mult unei convulsii a aparatului fonator, decât unui impuls electric cerebral, mirat și el, totodată îngrijorat, căci replica era una care îi provocase neplăceri. Pronunțată superficial, ea suna ca Vă sărutun mesaj diferit, intim.

Cel important, a cărui față îngustă îi amintea de capul unui crap mare, pe care îl avusese nu de mult în farfurie, și care-l obseda, zise:

-Muoa! Mțuu, mțooa, hmmțțuuu, sorbind aer prin pâlnia subțiată, gâtuită, a buzelor țuguiate lung, aproape cât un fluier, articulând ceva-ceva, dar sunând mai mult a tuturugă de copii.

Toți trei întorceau capetele să-l urmărească, cum ocolea prin iarba încă udă și alerga, pe alee în sus, spre stradă.

Acolo era un vehicul murdărit cu noroi proaspăt, acoperit de iarba broaștei, care ori ieșise dintr-o baltă recent, ori traversase una. Apa șiroia ca dintr-un burete mustos.

Mașina era a lor. De unde veniseră oare? Unul îi va lua locul, sau toți trei, acum, că plecase definitiv. Fusese acela un zgomot obscen, un gest lasciv, sau de apreciere? Atâtea întrebări fără răspuns.

Și iată că înaintea lui se derula șoseaua, un aluat întărit, aseptic, bactericid, cu temperatura în creștere. Soarele se arămea ca o gutuie la cuptor. În această zi specială, în care rutina fusese abolită, următoarea destinație era deopotrivă cea mai dulce și cea mai amară.

Era vorba despre o despărțire sentimentală, plănuită de Jory.

Ajuns în dreptul ferestrei cu folie reflectorizantă, Jory scuipă cu discreție în palme și își netezi părul sculat la bătaie. Nu era elegant, dar era oportun și util.

Jory avu senzația clară că privea interiorul unei catedrale gigantice argintii, luminată spectaculos pentru o încoronare, dintr-un demisol scufundat și mucegăit, crepuscular. Și acolo era el, un altul, mai chipeș, mai angelic. Vederea aceasta îi confirma teoria sa dintotdeauna, anume că Soarele e un fals vulgar, ba chiar nociv, care urâțește lumea cât poate, și doar anumite reflectări, rare, ne arată frumusețea ei, atâta cât este.

Era convins că gestul fusese înregistrat de camerele faraonice și imaginea lui era sorbită acum de Piramidă prin paiul lung al firelor optice, și stocată întru eternitate magnetică.

Își imagină, un scurt moment, marea răfuială de apoi, sau o bazaconie asemănătoare, cu judecători plictisiți sau nervoși, cu umori oscilante, întorcând pe toate fețele gesturi precum al lui, și rostind cu glasuri de tunet sentința ridicolă, la suferință eternă, pentru unul care, de exemplu, s-ar fi scărpinat în fund în chiar mijlocul unei preaslăviri la care asista. De câtă minte ai nevoie! Pe sfântul Curry!

Chiar de aici, de la această deschidere în perete, cu pelicula de sirop al siliciului întărită și transparentă, ocrotitoare, păzită de credincioasele orhidee, pitbullii florilor, sau dalmațienii, privea el curgerea lumii,  doar câteva secunde, cât lăsa câțiva stropi de apă să le curgă pe tulpini, suficient ca să se asigure că nu e nimic nou. Era postul lui de observație în rarele ocazii când dorea să se privească ochi în ochi cu pustietatea.

În a două clipă a introspecției sale, Jory fu întrerupt de un geamăt. De după colț, din amontele selului, apăru o corcitură de șacal, trăgând cu greutate o victimă însângerată, opintindu-se, cu spatele și toată greutatea corpului. Jory știa că, de jur împrejur, în afară de mlaștină, mai sunt păduri și triburi de sălbatici, și mai ales, sălbăticiuni. Pricepu graba șacalului pe dalele de beton ale civilizației.

Ar fi vrut să-i arate pădurea, dar nu știa încotro e. Cel mai probabil, înapoi, pe urmele șacalului, ajungeai acolo. Canidul făcu o pauză, să-și tragă sufletul. Victima gemu din nou, și spuse ceva în șoaptă. Un behehe sau un mehehe, Jory nu auzi clar. Șacalul îl văzu și-i arătă colții lungi, încovoiați și limba roșie. Botul lui era vopsit stacojiu. Viclean ca un lup, rău ca o vulpe, încăpățânat ca un leu, hapsân ca un vultur, acesta era șacalul, în viziunea lui Jory.

El iubea animalele, deși, câteodată, le și mânca, atunci când îi erau servite în farfurie. Dar, în acest caz particular, se simțea neputincios la vederea botului prelung de zeitate a Piramidei, o corcitură de Anubis cu Sisif eminamente carnivor, rostogolind prada la deal, pentru a o consuma sus, cu priveliște.

Căci priveliștea ajută la digestie.

Jory porni, cu pași mari, mai mari decât de obicei, fără să privească înapoi. Probabil, șacalul era unul dintre aceia adaptați, care aveau vizuină într-o casă părăsită, și circulau pe culoare de liberă trecere, în răstimpuri și răgazuri studiate atent și memorate.

Destul de curând, se întâlni cu grupuri compacte legate prin conversație scăzută, cu fețe invizibile, întoarse către interior. Tot din sensul opus, veneau și ciorchini tăcuți de persoane aproape îmbrățișate, câte șapte-opt, și Jory simți nevoia să-i avertizeze, de prezența șacalului. Dar, de cum dădea să se apropie de ei, se îndepărtau rapid. Ei, nu-i nimic, dacă șacalul enervat va ataca, o să văd la știri, calculă Jory.

Urma liniile întrerupte ale gardurilor, care nu erau identice de cele două părți ale drumului, ceea ce era foarte tulburător. Pașii lui erau ezitanți, lipsa de simetrie a albiei prin care trecea fiind de vină.

Traversă o intersecție unde, pe asfalt, urcase praful, depăși un parc în care felinarele creșteau ca ciupercile, apoi o clădire mare, cu etaj, de pe care decolau porumbeii.

Apoi, din iarba înaltă a unei curți pustii cu gardul fărâme și pietrele temelului împrăștiate peste tot, apăru un prieten vechi, nu unul recent, un domn despre care nu știa ce devenise, în ce-l transformase timpul. Trăgea după el un cățel, la capătul unui laț de sârmă.

Cățelul era alb-gălbior, nu prea mare, cu o ureche neagră sau cafenie. Era nefericit și îngrijorat, poate chiar anxios, dacă Jory putea citi bine ce scrie pe chipul lui.

După efuziunile protocolare, pe care le făceai vrând-nevrând, Jory arătă, cu degetul întins, cățelul.

-Dar el? Ce faci cu el?

-L-am prins în curte la mine. Căuta prin cuibare.

-Poate era flămând.

-Își face loc prin gard. E un hoț, o vulpe.

-Și de ce-l sugrumi așa?

-A făcut pagubă mare. Se furișa, când era liniște. Uneori noaptea.

-E totuși un cățel curajos. Înfiază-l.

-Înfiază-l tu. E un ouar.

-Dă-l încoace!

-He-he, râse așa-zisul amic, s-o crezi tu! Îi dai drumul, și o iau de la capăt. Nu, gata, cu ăsta s-a terminat.

-N-ai încredere în mine? Ne știm de mult.

-Am auzit că pleci din sat de tot. Ce faci cu el?

Jory greși aici, căci se gândi două clipe. Celălalt zise:

-Vezi? Hai, baftă, când ne-om mai vedea…și trase brutal de laț, câinele scânci sufocat, îngrozit.

Jory întinse mâna dreaptă spre gâtul prietenului său vechi, să-l apuce, dar acesta se feri. Lovi cu piciorul drept, țintind zona moale, dar individul țopăi îndărăt și scoase din buzunar un briceag, pe care-l roti în aer.

Atunci Jory ochi o piatră cocoșată, o ridică și o aruncă, pocnindu-l, din fericire, pe monstrul crud, drept în frunte. Acesta avea căpățâna tare, căci doar dădu doi pași înapoi și căzu în fund, buimăcit, în loc să pice lat, cum ar fi trebuit. Continua să țină lațul însă, așa că Jory luă o altă piatră și se apropie. Dădu drumul câinelui liber, desfăcând lațul, iar acesta o tuli ca un iepure, fără să mulțumească.

Jory calculă atent ce era mai bine să facă acum: o dâră roșie cobora pe fruntea amicului. Îi trecu prin minte să-i mai ardă una, ca să fie sigur că nu-l urmărește, și că va lăsa câinele în pace pe viitor. La fel de bună ar fi fost provocarea unei amnezii totale, pentru toate părțile implicate. Dar, de unde să știi cât de tare trebuie să lovești? Hotărî să-l tragă pe iarbă, din șosea, și să nu-l mai croiască, pentru a nu provoca, din greșeală, daune totale. Ceea ce și făcu.

Îl bătu ușurel pe spate, amical, îi șterse cu grijă fruntea, cu un smoc de iarbă. Cum ședea el în capul oaselor, pe marginea șanțului, ca unul ce admira natura, părea inofensiv. În realitate, era semiconștient și bolborosea ceva de neînțeles, din care se ghicea furia. Probabil, gândi Jory, va trece un timp până când va porni să se răzbune. Aruncă briceagul în marea de buruieni dintr-o curte.

În ciuda a ceea ce s-ar putea crede, Jory era bucuros că salvase cățelul cu urechea cafenie de la o soartă nemeritată. Cât privește prietenul, ei bine, acesta se transformase într-un monstru, de bună seamă, și, probabil, cruzimea lui nu nu cunoștea vindecare.

Jory coti la stânga, pe o râpă circulabilă care cobora vertiginos, parte a infrastructurii. Tot o ramificație a uedului originar, calculă el, cel care strânge apele ploilor într-un singur loc noroios, de pe spinările de deal așezate în amfiteatru, ca niște boi uriași înjugați în evantai, care se ușurează în aceeași găleată.

Deocamdată însă, pantofii lui Jory intrau cu totul în praf, gleznele se albeau, apoi genunchii. O voce veche din memorie îi zicea: Nu mai târî picioarele, că faci praf! dar, când le ridică, impactul tălpilor făcea norul dublu de gros. Dacă marșul lui eroic prin țărână ar fi continuat suficient de mult timp, fără îndoială că ar fi devenit, ușor-ușor, Omul de pulbere Invizibil, una cu drumul pe care călătorește.

Ajunse la un drum de pământ. Descoperi un fel de paradox: cădea din râpă în baltă și din praf în mocirlă. Aici stagnau apele ploilor dar, în plus, locul era așa de jos, că infiltrații freatice, injectate din lacurile mlaștinii Mustipal Ros, ajungeau la suprafață. Avea în fața lui o cale mai mult acvatică, un canal navigabil, un paradis al pescarilor.

Ochiuri de apă cu miros viu, calificat odată ca fiind pestilențial, de un orășean cu nas fin din Hipercity, dar pe care Jory nu-l resimțea o duhoare, ci mai mult un damf ca cel de putreziciune al mării. Chestie de gust. Cei din Hipercity, impregnați cu vapori de benzină până la os, aveau nările arse de gaze, firește că erau sterilizați față de orice iz al naturii.

Stuf crescuse pe margini, unde Jory își imagina trotuarul. Ecosistemul era compus din broaște și mormoloci, înfloritor, tulburat doar de copite și roți. Casele se ascundeau în spatele unor copaci mari, cu coroane aproape negre.

Jory circula pe o potecă îngustă și alunecoasă. Uneori, trebuia să sară, fără a avea certitudinea că aterizează în picioare. Pe măsură ce se apropia de casa ei, a viitoarei foste iubite, situația devenea tot mai disperată. Linia cărării se întrerupea și Jory fu nevoit să pășească lung, între niște căpățâni plate, care apăreau din mocirlă, alunecoase ca pietrele din râu, în vârful cărora dansă de mai multe ori, involuntar, pași de step dezordonați.

În fața porții verzi unde locuia sufletul său pereche, pentru o vreme, totul dispăru: nimic solid sub tălpi. Pământul începu să-l soarbă, încet dar sigur.

Piciorul lui drept, cel mai robust, era inoperant. Stângul bâjbâia, căutând o salvare. Prin fisurile timpului încremenit subit, văzu steagul deprimant al sfârșitului. Panica făcea din aer un gel gros, un jeleu sufocant, un șerbet dezgustător. Închise ochii și se pregăti pentru impactul cu neființa.

Ar fi putut să strige la ea, dar îi era rușine, să-l vadă neputincios, (ab)sorbit, învins de elemente. Orice aură eroică, bărbătească, pe care ar fi avut-o, în ochii ei, eventual, ce intra în compoziția amorului, spulberată de mizerabila împrejurare, ar fi lăsat o pată în memoria ei, în locul lui, o pată.

Atunci, din fericire, cineva îl bătu pe umăr. Întorcându-se cât putea, din mijloc, dădu nas în nas cu botul umed al unui măgar domestic.

 

 
Editeaza textul
1 vote, average: 1,00 out of 1 (1 voturi)
Trebuie sa fiti logati ca sa puteti vota.
Loading...

Scrie un comentariu

You must be logged in to post a comment.

ChatApasa aici pentru chat !+