O prietenie de poveste (Concursul 1)
Poveste
Ariana
ianuarie 12, 2017
0

        Este o frumoasă și răcoroasă dimineață de primăvară.

   Cerul  de un albastru senin este pătat de câțiva nori albi care sunt lin plimbați de un vântișor  aspru. Soarele de aprilie e blând, nu are el putere prea mare, dar zâmbește larg și își întinde brațele pe pământ de  parcă vrea să îmbrățișeze și să mângâie până și cel mai mic fir de iarbă care abia scoate capul din pământul uscat de vânt.

    Iarba de un verde crud e atât de fragedă, plăpândă dar şi frumoasă, da, e plină de flori mici galbene  și mov. Toporașii din livadă își împrăștie mireasma în aerul răcoros al dimineții de parcă  ar vrea să le întreacă în  măreție pe lalelele multicolore, micuțele zambilele colorate atât de frumos dar și pe narcisele  albe din grădina de flori.

    Aerul e încă tare, îmbibat de fumul de la case care încă se ridică-n sus, semn că iarna a plecat dar că nu e prea departe, oricând mai poate da o raită.  Merii, perii și caișii sunt îmbrăcați în hăinuțele lor de sărbătoare în afară de nuci care parcă nu au încredere în timpul frumos primăvăratic. Dar dintre toți copacii salcâmii sunt cei mai triști şi neîncrezători în primăvară.

Oh, berzele din cuibul de pe stâlp stau zgribulite, sărăcuțele, gânditoare , parcă se roagă să stea vântul. Le piaptănă vântul penele de pe gușă de zici că vrea să le smulgă. Se mai ciugulesc ele așezându-și penele, stând ba pe un picior ba pe altul apoi se mai pitesc în cuib la dos. Ei, vântul e puternic sus. Se salută frumos clămpănind din ciocul lung portocaliu înclinându-l grațios pe spate după care pornesc la baltă pentru a se hrăni, că tare le-a mai slăbit lungul drum pe care l-au avut de străbătut din țările calde până la noi.

   Fiind încă dimineață devreme nu e agitație mare în aer, albinuțele nu au ieșit încă în căutarea comorilor aurii din floricele întrucât aerul e umed  şi încărcat de puțină răceală. Fluturii, nu leneșii frumoși încă nu au ieșit să  întâmpine  dimineața și timpul primăvăratic cum se cuvine.

         O, ar trebui o ploaie caldă să cadă peste tot, să curețe totul în jur, pământul pare atât de însetat , să spargă crusta de pământ uscat, să rupă tensiunea de la atâta așteptat. Să  ploaie puternic cu stropi calzi și mari să tune să fulgere  și apoi sa iasă curcubeul și să se încălzească pentru a putea să se bucure toate creaturile de frumoasa viață.

  Ce mofturoase  sunt  turturelele care stau zgribulite pe ramurile copăceilor înfloriți lăsându-se scăldate  de razele soarelui ca într-un duș.

   Ha, ha, ha , doar ciocănitoarei nu îi pasă de vreme şi de nimic din jurul ei, ea ciocănește în nucul bătrân, parcă vrea să-l trezească din somnul lung de iarnă cu dureri de cap.

 Vai, dar ce se aude din livada casei mele,doi prieteni stau de vorbă.

-Trebuie sa avem grijă mare astăzi, auzi, e liniște , asta înseamnă că sunt in vacanță copii, dorm ei până mai târziu, trebuie să avem  grijă mare, să nu le stăm în cale, să nu ne zărească , să vezi că o să arunce cu pietre după mine o sa încerce sa mă ademenească cu boabe și semințe, ca de obicei când au prea mult timp liber. Dar e de înțeles nu au teme, nu au școală, nu au alte preocupări, decât să îmi facă mie viața mai grea, zise repezit, apăsat și în grabă o vrăbiuță  grăsuță cu penele ciufulite și cam rare în codiță și pe la aripioare către prietenul ei un șoricel slăbuț cu urechi și ochi mici. 

Vrăbiuța se scutură de parcă ar vrea să scape de amintirea în care era cât pe ce sa fie smotocită de un băiețel, și  doar conjunctura făcu și mânuța  unei fetițe să îl scape printre degete.

-O, ce amintiri. Brr, trebuie sa fim precauți, zise vrăbiuța.

-O să fim. Sunt foarte supărat și necăjit astăzi, zise șoricelul cu ochii în lacrimi către prietena sa.

-Dar, vai, într-o zi ca aceasta, nimeni nu poate fi trist. Uite nici eu nu sunt tristă cu toate că motive am, berzele se uita urât la mine că mi-am amenajat și eu căsuța printre ramurile de la cuibul lor. Dar nu le înțeleg, îmi place și mie sus pe stâlp, și doar am muncit și eu. Mă plâng? Nu mă plâng! Copiii sunt în vacanță,mă plâng? Nu mă plâng!

-Viața a fost nedreaptă cu mine, zise șoricelul oftând din tot pieptul.

-Cu tine, zise vrăbiuța încercând să își așeze două pene din cele trei care le mai avea în coadă. Da ce, cu mine cum a fost?Așa e ea, așa e viața, râde ea, dar eu râd și mai tare de ea. Nu, într-o astfel de zi, nimeni nu se gândește la rău, urât, frig și foame. Într-o astfel de zi doar te bucuri de mirosul de primăvară. Simți ce miros are primăvara. Of, ce dor mi-a fost de ea. Draga de ea, ce bună e cu noi, zise vrăbiuța către șoricel.

-Și apoi e prea dimineață , de ce nu ai mai dormit, dragul meu prieten, iarăși nu ai somn? Zise vrăbiuța puțin îngrijorată către șoricel.

-Eu dorm cu grijă când e prea multă liniște, tot de frică să nu pățesc ceva rău, pericolele pândesc peste tot. Și cu toate că am dormit iepurește, am visat că zburam, nu , nu am visat urât, am avut visul meu frumos,visul meu pe care îl visez în fiecare noapte, zise șoricelul lăsându-se cufundat în extaz, visând cu ochișorii deschiși.

-Da, aveam aripioare puternice și zburam deasupra copacilor înfloriți împreună cu tine, mă alergau fluturii si albinele, simțeam vântul în blănița mea de pe piept iar aripioarele mele erau așa de ușoare. De fapt nu-mi aduc aminte să fi avut blăniță, eram așa de frumos și puternic, zburam. Auzeam vuietul vântului ce trecea pe lângă mine. Vedeam totul de sus, totul era așa de mic, iar eu așa de mare. Nu pot crede, era aievea, era adevărat. O,să mă fi văzut. Dar, când mă trezesc realizez că a mai trecut o zi fără să fac nimic pentru visul meu, așa trec zilele iar visul meu nu se va împlini niciodată. O să ajung un bătrân șoricel care a trăit toată viața cu un vis pe care nu l-a împlinit. Vai ce bătrânețe tristă mă așteaptă!

-Gata, gata!!, strigă enervată puțin parcă vrăbiuța.

-Ce bătrânețe, unde este, mă uit în jur și nu o văd. În jur văd doar frumoasa noastră livadă, în jos văd verdele ierbii iar în sus albastru cerului. Nu există așa ceva!Tu, dragul meu prieten ești nostalgic, adică bolnav.

-Vai, zise șoricelul speriat, sunt bolnav? Dar nu simt să mă doară nimic.

-Vezi, nu te doare nimic, suntem sănătoși și asta e și mai  M-am înșelat, cred că te-am diagnosticat greșit.

-Of, ce bine că sunt sănătos, răsuflă ușurat șoricelul.

-Bună dimineața, lasă visele să plece cu noaptea, mai bine zi-mi ce facem azi. Cu un prieten ca mine nu vei avea tu o bătrânețe tristă, e he hee, eu nu cunosc tristețea și dezamăgirea, și tot ce știu este că trebuie să ne bucurăm de ce avem. Pare o zi frumoasă, lenevim toată ziua? Nu, ne plimbăm, dar cu grijă, ți-am spus, atenție la copii. Știi, și eu îmi doresc sa pășesc ca tine, dar nu , eu nu pot păși, nu vezi, doar sar și zbor, cum e să faci pași, hm, întotdeauna mi-am dorit să fac pași mai mici mai mari.

Ia, fă, dragul meu, câțiva pași, să  văd cum pășești picior în fața piciorului, ce frumos și elegant ești, ce unduiri frumoase. Ce mers frumos când mai lent când mai grăbit.

Dar nu, eu nu pot, vezi doar sar , da și zbor. Nu e nimic interesant în a sări. Hai încearcă, cred că poți și tu dacă vrei. Dacă vrei poți.

-Dar eu nu vreau să sar, zice posomorât șoricelul, eu vreau să zbor. Să zbor ca păsările, fluturii și ca albinele, să zbor și noaptea să zbor și ziua, să zbor ca vântul să zbor cu tine, sau ca tine în cel mai rău caz , zise cu glas stins șoricelul.

-Ei, eu zbor puțin stâlcit, dar nu e vina mea, și zbor așa , dar nici nu îmi place. Eu zbor pentru că nu pot merge, doar ți-am spus. Nu pot sări toată ziua că mă ia răul la stomac mai ales după o masă copioasă. Și așa eu stau rău cu digestia, pune lăbuța pe burta mea, ce zici sunt balonată, oare, că doar nu-s grasă, nu?Zice cu insistență vrăbiuța.

Șoricelul nu o băgă în seamă pe prietena lui, el o știa prea bine,că ea e mai zăpăcită de felul ei și mai vorbăreața, așa că doar aștepta când tace ea o clipă ca să poată interveni și el.

-Eu vreau să zbor ca berzele, rândunelele, porumbeii, ciocănitoarea și ca tine , zise cu tristețe și în același timp cu deznădejde în glas șoricelul.

-Of, zise vrăbiuța. Nu e nimic interesant în a zbura, doar ți-am mai spus și îți mai repet pentru nu știu a câta oară. Ce crezi,tu, mititelule, doar pericole, peste tot numai pericole, când e vântul rece, răcesc repede, îmi lăcrimează ochii și devin morocănoasă. Decât să îți dorești aripi să zbori, nu mai bine ți-ai dori tu altceva, ia gândește-te tu bine poate îți dorești altceva, știu și eu uite ceva mai puțin periculos cum ar fi de exemplu, să fii o floare, e ușor să fii floare, nu? Ce trebuie să faci, să zâmbești toată ziua la soare, să îți etalezi frumusețea, să cochetezi cu celelalte flori , să primești musafiri , toată ziua le vizitează albinele, nu?Să te gătești cât mai frumos și cam atât. Ce viața liniștită au, nu?

Șoricelul o asculta dezaprobator pe vrăbiuță, nu avea cum să o oprească din vorbit, știa prea bine, așa că resemnat o asculta, așteptând  momentul prielnic pentru a putea spune și el ceva.

-Nu vreau să fiu floare, nu vreau să fiu îmbrăcat la patru ace și să primesc musafiri. Nu îmi plac musafirii,nu, nici să fiu musafir nu îmi place.

-Sau mai bine un norișor pe cer, și arătă în sus spre cerul luminos de primăvară ce dădea spre amiază. Ce fac norii? Norii cei pufoși și leneși. Întâlnesc soarele, luna ,stelele, vântul și minunatul curcubeu, da, și câteodată mângâie munții cei înalți pe creștet sau se scaldă-n mare. Ce minunat și frumos să trăiești așa. Primăvara și vara au grijă să împrăștie ploița pe pământ, toamna îs ei mai supărăcioși și negri de supărare dar și atunci tot cu ploaia se ocupă iar în iarnă , împrăștie fulgi delicați pentru a îmbrăca totul în haină albă de zăpadă. Ei, cei drept se mai cearta ei cu vântul dar în rest au o viața liniștită.  Fiicele   bătrânului  An au  ele grija de ei. Și ce frumoase sunt ele, of, le-ai văzut , nu?

-Nu, îmi e frică și de nori dar și de ele, am auzit că-s rele la mânie, mai bine să nu mă cunoască și mai bine să nu le întâlnesc, ele sunt patru iar eu doar unul, zise precaut șoricelul.

-Le-am întâlnit la petrecerea de acum câteva zile, când Iarna i-a cedat  Primăverii locul. A fost frumos, frumos tare…

-La echinocțiu, spuse bufnița, și vă rog, liniște că vreau să dorm.

-Da,da , sigur,ne scuzați, nu v-am văzut, spuse șoricelul mai mult șoptit. Plecăm, că avem multe de făcut azi.

Avem de împlinit un vis, gândi încrezător șoricelul.

-Tu de ce nu ai venit, întrebă curioasă vrăbiuța. A fost până și bufnița bătrână, cred că e o doamnă cu toate că după sprâncenele stufoase nu ai zice, se îmbracă mai mult ca un domn, nu e feminină deloc. Nici mie nu îmi place cochetăria, dar totuși,nu prea se îngrijește.

-E o doamnă, normal, zise șoricelul, că doar o cheamă Doamna Bufniță. Oare nu este ăsta numele ei, oare o fi chemând altfel, eu așa am auzit că-i spune toată lumea. În legătură cu petrecerea, ce să zic, eu nu prea sunt invitat la petreceri ca de-al de voi care zburați, care cântați și mai sunteți și amuzanți, frumoși și nemaipomeniți.

-Da , știu si eu,nu știu, cred că ai fost invitat dar nu ai vrut să vii. Cred ca toate vietățile sunt invitate.

-Stai, ce zici, mai bine, ți-ai dori să fii vânt,zise mai în șoaptă vrabia, pentru a nu o deranja pe bufniță, vântul zboară când vrea el pe unde vrea el, e un răsfățat, este mâna dreaptă și sfetnicul de bază a bătrânului An. Știi ce cred eu ca el spionează pe  toată lumea. Da cu siguranță. Cred că știe tot ce se întâmplă, acum înțeleg de ce e așa de arogant.

-Stop, zise șoricelul, dar și el mai mult șoptit, gata , te rog, nu mă mai duce cu vorba eu nu vreau  să fiu nici floare, nici nor, nici vânt, eu vreau să fiu eu așa cum sunt și cum mă vezi dar să zbor, nu știu cum să zbor, dar să zbor ca tine dacă mai sus nu se poate, știi nici nu a-și vrea să răcesc și eu am  ochișorii sensibili la vânt și la lumină puternică.

-Ei, păi, dacă veneai la petrecere, ăsta e rostul petrecerii întâlnești fețe noi, interesante acolo ,ai fi întrebat sau a-și fi întrebat eu pentru tine pe cineva, poate cineva știa cum poate zbura un șoarece fără să aibă aripi sau poate știa cineva ce trebuie făcut pentru a-ți crește aripi. Cred că s-ar fi râs pe seama ta, lumea vietăților e rea, așa că nu știu pe cine a-și fi putut întreba. Mi-ar fi zis probabil, că  este împotriva firii ca un șoarece să zboare, păi stai, verișorii tăi șoarecii liliac zboară, nu? Cum de le-o fi crescut aripi, spuse scărpinându-se în cap vrabia.

-Nu știu, nu mă mai întreba că nu știu. Și nu sunt verișorii mei. Faptul că seamănă cineva cu tine, asta nu te face neam. Ei nici nu sunt prietenoși. Îmi este frică și de ei.

-Te-ai întâlnit vreodată cu un liliac?Poate ar trebui să căutam să întâlnim unul, să vedem cum stă treaba, nu,ce spui. Păi,după cum văd eu, ție ți-e frică și de umbra ta. Fricos mai ești, de mine nu îți e frică, zise vrăbiuța făcând fețe ciudate spre șoricel.

-Nu, ciudat-o, zise șoricelul.

-Dar stai, poate și tu zbori dar nu știi, ai încercat să zbori și nu ai reușit?

-Hai ,încearcă să îți iei zborul, ce aștepți, stai e mai greu de jos când nu ai experiență. Hai sus în copacul ăla mai departe de bufniță, să nu o deranjăm, las-o să doarmă, hai pe crenguța din vârf, să văd dacă poți zbura și nu știi. Hai!

-Îmi e frică,nu pot să cred că fac asta, de fiecare dată când zici tu să fac ceva uşor, doar știi ca eu am de suferit. Doar știi  că nu mă pot cățăra în copac, dar, dacă mă ajuți tu.Dar nu vreau în vârful copacului, cred că este suficientă creanga mai zdravănă care e aproape de pământ, așa îmi spune mie , conștiința.

-Vai, ninge, ninge, ninge cu petalele florilor de vișini si cireși , zise vrăbiuța.

Și într-adevăr la trecere mai puternică a vântului printre crengile copacilor înfloriți s-au dezlipit milioane de petale gingașe și albe împrăștiindu-se ca fulgii, numai că petalele când ajungeau pe cap pe umeri sau pe obraji nu se topeau la fel ca fulgii de nea, ci mai degrabă zâmbeau.

Peste tot cât vedeai cu ochii zburau petale mici albe asemenea unor fulgi tot văzduhul se bucura de albul și rozul petalelor de flori.

– Dar preferata mea rămâne floarea de măr. O mireasmă atât de parfumată si delicată. Nu mă mai satur. Hai în măr, hai să te bucuri de parfumul meu preferat. Nu mai fi morocănos și prăpăstios.

După câteva eforturi susținute șoricelul și vrăbiuța stau liniștiți pe prima crenguță de la baza coroanei a unui copăcel de măr bucurându-se de soarele blând de amiază și de puternica mireasmă de parfum care cuprinse  întreaga livadă.

– Auzi, zise cu un glas liniștit șoricelul, tu de ce nu ai prieteni? Uite la vrăbiuțele care se scaldă în praf, ce amuzante și vesele sunt. De ce ești tu prietena mea?

– Ei, pentru același motiv pentru care și tu ești prietenul meu ,zise vrăbiuța. Lumea păsărilor e  cea mai rea din lumea viețuitoarelor. Uite ce guralive și bârfitoare sunt suratele mele. Nu-i chip să zic ceva și gata parcă a-și fi și făcut. Nu îmi place vorba multă. Îmi place să stau cu tine. Tu ai vise , îmi place de tine. Ești diferit, să nu zic ciudat, dar îmi placi, vorbești puțin. Poate de asta vorbesc eu mai mult, dar, ești pe placul meu, șoricel fără aripi, și îl cuprinse prietenește pe după umeri pe șoricel.

– Da, știi  perioada aia de timp, că am mai vrut să fiu invizibil, zise șoricelul și încă îmi mai doresc câteodată. De atunci crezi tu că-s ciudat, dar nu te întrec.

– Știu, și eu la fel câteodată îmi doresc să nu mă vadă nimeni, să nu mă audă nimeni, de aceea te iubesc eu pe tine pentru că ne asemănăm  cu toate că suntem diferiți.

Și zicând ultimul cuvânt vrăbiuța îl împinge de pe ramură pe șoricel, pentru  a vedea dacă poate zbura, dar șoricelul căzu ca un bolovan în jos, noroc de iarba grasă de lângă copăcel care îi mai atenuă căderea ca o saltea de burete.

– Vai, ce m-am speria, zise șoricelul, dacă îmi rupeam ceva în mine. Sau poate mi-am rupt că nu simt nimic.Ce simt cred că se cheamă adrenalină.

Vrăbiuța   nu a vrut să îl sperie sau să-l rănească pe șoricel, a făcut așa cum au făcut frații ei. Și-a amintit că și frații ei i-au făcut la fel, se plângea lor că nu poate zbura iar aceștia, au împins-o din cuib, dar nu a căzut ca șoricelul ci a fost plimbat de o pală de vânt, primul zbor nu se uită niciodată.

– Îmi pare rău, dragul meu prieten, nu am vrut să îți fac rău. Chiar mă simt vinovată pentru asta, am să fac tot posibilul să ajut la împlinirea visului tău de a zbura ca mine, zise umflându-se în pene vrăbiuța.

– Eu când am o misiune nu renunț, nu mă dau bătută până nu o îndeplinesc. Visul tău de a zbura în acest moment devine misiunea mea , și  nu mă las până nu te văd că zbori, dragul meu prieten ciufulit.

Eu, habar nu am cum dar poate știu ceilalți. Stau așa și mă gândesc pe cine cunosc eu, pe cine, cine e deștept şi le ştie pe toate și să fie și dispus să ne ajute.

Și le zări pe albinuțe și furnici, nu s-au înțeles niciodată. Când le vedea nu se putea abține trebuia să se certe cu ele. Tot  neamul lor este arogant și se cred mai harnice, de parcă lumea păsărilor nu ar ști ce e munca.

– Hei , albinuțelor, ce faceți,v-ați și apucat de muncă? Mai luați o pauză. Zise pe un ton în batjocoră  vrăbiuța.

– Ia, uite la ele ce arogante sunt.

– Ştii nu  cred că sunt arogante cred că muncesc și nu au timp de vorbă. Și mai bine nu le-ai mai tachina că s-ar putea să îți pară rău,zise șoricelul.

– Dar și furnicile, uite-le nici nu s-a făcut bine primăvară și gata au și început cu munca. Dragele mele așteptați poate vine o ploaie și mai înmoaie pământul. Îl munciți așa din greu. Nu e  suficient că nu dormiți niciodată, măcar mai odihniți-vă. Mai așteptați o zi doua că doar nu au intrat zilele în sac. Simt eu că o să vină o ploaie cât de curând.

Dar furnicile se uită la vrăbiuță dezaprobator. Zicându-i lasă, lasă că știm noi, ce poți face azi nu lăsa pe mâine, așa că fiecare le știe pe ale lui.

Și albinele se uitară spre furnici dând din cap aprobator văzându-și de munca în continuare.

-Cum ele nu dorm la fel ca noi, întrebă nedumerit șoricelul.

-Nu dorm niciodată, nu știai? Ele nu știu ce e somnul sau odihna. Lasă că dorm melcii pentru ele și câte trei ani. Da, fiecare după obicei.

-Ei, na, uite șoricelule, zise vrăbiuța, astea cică-s înțelepte știu vorbe cu tâlc. Ei, dar știu și eu o vorbă cu tâlc, ți-o zic numai ție, să nu mă audă astea, cică dacă vezi pe cineva că se veselește , veselește-te cu el, dacă pe cineva ca râde, râzi cu el, iar când vezi pe cineva că muncește, lasă-l să muncească, nu-l deranja. Ai înțeles, nu? Și se scărpină prin puful și penele de lângă cioc. Astea nu știu nici să doarmă da păi să se distreze.

Trebuie să cunosc eu pe cineva, poate …Știi cine pare deștept dar și omenos, că de vietăți arogante care se cred atotștiutoare îs sătulă, iepurașul de câmp, cel cu blănița lui gri, știi mă gândesc că având urechile așa de mari o fi auzit el multe la viața lui, nu?

Și uite așa nici una nici doua au plecat șoricelul alergând pe jos precaut uitându-se în toate părțile ca nu cumva să pățească ceva, iar vrăbiuța se lăsă dusă mai mult, purtată ca pe brațe, de adierea blândă de vânt, plină de încredere în sine și mulțumită că își ajută prietenul. Și cum plutea așa trecu pe lângă un fluturaș.

-A, salutare fluturaș frumos, ce faci? întrebă vrabia.

Fluturașul îi răspunde că îşi admiră culorile de  pe hăinuțele lui, că i se pare ca arată foarte bine, arată mai bine decât florile colorate, și că e mai colorat decât curcubeul. Cu siguranță curcubeul dacă l-ar vedea l-ar invidia.

– Dar de ce zici asta, de ce să te invidieze curcubeul, ce treabă ai tu cu el, ce aveți de împărțit?

– Pentru că am toate culorile lui și pentru că mă cheamă Fluturașul Curcubeu.

– Măi , ce grozăvie, zise vrăbiuța. Nu m-aș fi gândit.

– Dar tu ce ești, draga mea?

– Vai ce nepoliticoasă sunt, te rog să mă ierți că nu m-am prezentat eu sunt o vrăbiuță și te rog să nu mă judeci după cum sunt îmbrăcată, nu am avut timp să mă aranjez.

– Îl știi pe bătrânul iepure de câmp, la el ne ducem,l-ai văzut? Întreabă vrabia.

– Îl știu cum să nu-l știu doar că anul acesta, toți spun, că pare mai ramolit ca oricând, bietul de el,va conduc eu la el. Dar ce treabă aveți cu el?

– Vrem să îl întrebăm dacă știe el cum ar putea șoricelul, prietenul meu, îl știi nu,să zboare.

– Care prieten, ăla mititel, şi arătă în jos, şi speriat cu blănița de un cenușiu șters, săracul, cred că suferă, aleargă de parcă ar avea dureri, dar ca să zboare îi trebuie aripi. Fără aripi nu poți zbura. Uită-te la noi doi, și mai ales la mine ce aripi frumoase avem, mai ales eu,uită-te ce catifelate sunt, le-aș putea admira o viața întreagă și tot aș rămâne uimit de frumusețea mea.

– Da, ești vanitos rău ,zise vrabia în barbă să nu o audă fluturașul, aici te cred, te cred pe cuvânt.

Și lăsându-se ușor către șoricel zise, că mai văzuse fluturi mai frumoși ca el și modești și cu bun simț. Are el suflet bun dar e vanitos .Și se uitară după fluture care se înălță și mai sus spre văzduh, pozând în razele soarelui ca în lumina blițului de la aparatul de fotografiat.

-Nu mai pot, hai sa facem un popas. Strigă de jos din iarba înaltă, pentru statura lui, sărmanul șoricelul. Sunt pic de apa și nu îmi mai simt degetele de la picioare. Cred ca nu le mai am, zise șoricelul studiindu-și cu atenție fiecare degețel si unghiuță. Și nu am blana chiar așa de ștearsă poate din cauza picăturilor de rouă îmi e mototolită blana și poate de la căzătura din copac merg un pic șchiop. Dar de auzit aud bine și mai și sufăr, am bătături, ce m-ați mai fugărit, sunteți siguri ca ați luat drumul drept si nu m-ați purtat fără rost. Și mă mai doare si gâtul cât m-am uitat în sus după voi, si mă mai dor și urechile de la atâta vorbărie. Îmi bate inima de îmi sare din piept. Iar eu sunt învățat cu fuga, îmi place pasul rapid, dar voi sunteți nebuni. Mă întorc acasă nu mai pot. Am să răcesc cu siguranță, uite, mă ia când cu înădușeli când cu frig, astea-s frisoane de la răceală.

Se uita la degetuțele lui micțe,  le verifică, văzu că îs la locul lor așa că se așeză jos pe spate, mai mult prăbușit, la umbra unui mănunchi de iarbă deasă.

– Ia și te odihnește dragul meu prieten, strigă de sus vrabia. Căci am să dau eu o raită să văd pe unde umbla Iepurașul.

– Hei bunicule Iepuraș , unde ești? Strigă vrăbiuța puțin șuierat. Cu siguranță  își face siesta, își răspunse tot ea încet.

– Îl văd, dragă șoricelule, îl văd ,uite-l, e în fața vizuinii sale de la marginea câmpului, ei, stă la soare , se sorește, are urechile lăsate pe pământ ,de asta nu aude. Hai te-ai odihnit, hai la el cu siguranță ne va ajuta. El e pe cât de bătrân pe atât de înțelept. Chiar îmi era dor de el, nu l-am mai văzut, de când oare, a da, de la ultima petrecerea de care și-am spus.

– Bunicule Iepure ce faci, zise tare vrăbiuța. Dormi?

– Cine vorbește, strigă Iepurașul, arată-te , ești suflet bun?

– Eu sunt , zise vrăbiuța, eu și în câteva momente o să ajungă și prietenul meu șoricelul, eu am zburat că am aripi , el vine alergând pe jos. Nu are aripi nu are parte de zbor.

– Și , cu ce ocazie  în vizită pe la mine, că pe mine nu mă mai vizitează nimeni, nimeni în ultimul timp, de parcă am murit.

– Pai, să ajungă prietenul meu, și îți va spune el. Dar eu de multe ori am vrut să te întreb altceva, pot, pot, pot?? Zise cu insistență, grăbit şi repezit vrăbiuța.

– Dacă vrei poți, dar vorbește mai tare, ca să te aud cu urechile, până acum ți-am citit pe buze, și mai că am obosit, cred că am să îmi odihnesc puțin ochii, mă păstrez pentru prietenul tău, puterile mele sunt limitate, obosesc tare repede.

– Din totdeauna am vrut să te întreb, ești prietenul lui Moș Crăciun, îl cunoști, l-ai văzut vreo data, dar pe Iepurașul de Paște, cu siguranță îl știi, e prietenul tău? Sau e posibil să fii tu Iepurașul de Paște. Tu ești, cu siguranță. Ai cumva ouă de ciocolată în vizuină. Pot sa intru. Pot sa arunc un ochi, doar nu ai nimic de ascuns, nu-i așa bunicule.

– Bunicule Iepuraș, dormi? Trezește-te a ajuns prietenul meu șoricelul.

– Apă, vreau puțină apa, zise ostenit șoricelul.

– Mă duc să îți aduc , nu te las eu să mori de sete. Şi zis şi făcut aşa că plecă vrăbiuța după apă pentru prietenul ei însetat, cei drept îi cam era și ei sete.

– Ce fel de prieten ți-ai mai găsit și tu? Vrăbiuța e zurlie tu pari mai normal. Am dreptate,nu? Ești normal  nu ciudat ca vrabia, ce o fi mâncând , de are atâta energie.

– Da, zise precaut șoricelul sunt un șoricel normal am doar o dorință mai altfel.

– Cum te cheamă, dragul meu?

– Păi, mă cheamă Eduard, iar pe prietena mea vrăbiuța o cheamă Clara , zise timid șoricelul.

– Ce nume frumoase aveți, și eu am avut cândva o viață, și pe mine mă strigau pe nume, da, cum să nu.

 Rosti prin barba tremurată cu o jale de nedescris sărmanul iepuraș.

– Zi,nu te mai codi, că am auzit eu multe la viața mea și bune și rele.

– Nu mai pot, îmi e sete.

– Şi de ce nu zici, am apă rece, limpede și proaspătă am adus de dimineață. Eu nu prea am somn , mă gândesc la soția  mea ,tot timpul, este plecată sus la stele, aștept să vină înapoi. Trebuie să vină că e plecată de mult. Când o să vină din călătoria sa am să îi cumpăr un frumos colier. Draga mea te port în gând și te aștept să vii. Am pregătită masa cu morcovi cum îi place ei, eu o aștept să vină.

  Șoricelul bău apa adusă de iepuraș și rămase prins în firul tristei povești. A, sosise într-un târziu și vrabia cu o cupa de apă în cioc. Am adus apa. Ți-am adus apă în cupa acestei flori albastre.

Șoricelul îi spuse că nu-i mai este sete.

– Of,nu îți mai este sete, am să o beau eu mai târziu. I-ai zis spune-i repede de ce am venit.

– Bunicule Iepure, strigă tare pentru a fi auzit,el, prietenul meu, vrea să zboare, şi arătă spre șoricel. Nu știi ce trebuie să facă , să îi crească aripi, poate ai auzit tu, în viața ta, că ai urechile așa de mari doar nu degeaba, ce să facă să bea vreo licoare ceva, ce zici?

– Sunt bătrân,spuse bietul iepuraș  cu glas tremurând. Bărbia îi tremura nu mai  avea stabilitate. Dinții îi lipseau din gură, limba încerca să îl ajute să se facă înțeles. Ochii micuți căprui erau împăienjeniți și înlăcrimați de amintiri.

– Nu contează ce fel de vietate sau neam ești, bătrânețea e la fel la toți. Adică tare grea.

– Știi , zise șoricelul în colțul gurii către vrabie. Bătrânul Iepure cred că este senil. Pare ramolit rău acuși ne povestește de tinerețile lui parcă văd. Ne pierdem timpul cu el. Și vezi ce capricioasă e vremea,că doar așa e primăvara,  mare lucru sa nu ne prindă și o ploaie. Parcă simt eu că vine ploaia.

– Da, am auzit ceva, de fapt, acum mult, mult  timp în urmă când eram eu copil aveam un  prieten, ehehe, nu l-am văzut de mult nici nu știu dacă mai trăiește, dar cred că trăiește, de ce să fi murit, nu?De ce să fi murit dragul  meu prieten. Dacă trăiesc eu trebuie că trăiește și el. Îl cunoașteți pe Corbul Negru, cel mai deștept era din pădure, ce timpuri am trăit împreună. Eram frumoșii tineri aventurieri din acest ținut.

Da, el mi-a povestit că a văzut demult,  dar demult tare, sau nu o fi văzut el,cred că bunicul lui, un șoricel care trăia lângă biserica din apropiere,vedeți se vede de aici clopotnița veche, din mijlocul satului. Da, se spune că într-o zi fugind de nu știu ce sau cine, de frica, presupun şi eu, un șoricel s-a ascuns în biserică și cum îi era foame a mâncat din anafură și a băut  din aghiazma din altar. Și deodată i-au crescut aripi,săracul de el, și  iar de atunci de frică și spaimă zboară numai noaptea, stă ascuns îi e frică de el însuși.

Acum nu știu dacă a fost o dorință care s-a împlinit sau dacă a fost o pedepsit sau altceva.

–  Hm, deci este un șoricel care are aripi,vezi dragul meu , am găsit rezolvare la problema ta, nu?

Nici nu a fost așa de greu, eu mă gândeam că nu este rezolvare,dar gata, să mergem.

-Știi îmi e cam frică, zise șoricelul, eu nu vreau să trăiesc în spaimă, să zbor doar noapte, eu vreau să ies pe lumină, nu vreau să am dușmani care să mă hăituiască, vreau să nu îmi mai fie frică de nimic. Vreau să zbor dar fără opreliști .

-Ne luăm rămas bun dragul meu, te lăsăm cu sănătate noi plecăm, că avem treabă.Zise vrăbiuța.

       Dar când își aruncară ochii bătrânul iepuraș ațipise , dar ei își luară la revedere politicos cum se cuvine și îndepărtându-se încet de iepuraș ,vrăbiuța zise către șoricel:

-Să mergem să-l căutam pe corb pe prietenul iepurelui.

-Eu v-am lăsat strigă fluturașul din înaltul văzduhului admirându-și mândrele straie.

-Bine, bine,mergi sănătos, ne-ai fost de mare ajutor, strigară vrabia şi șoricelul într-un glas.

-La revedere Clara și Eduard!

–    La revedere Fluturaș Curcubeu!

-Ce facem? Mergem la corb ca să aflăm mai multe, mergem la biserică facem dreapta la răscruce. Știu eu sigur că corbul bătrân nu mai locuiește în pădure, de o bucată de timp stă în podul bisericii. Nu avem ce căuta în pădure că pierdem timpul. Nu i-am mai zis nimic bătrânului iepure ca să nu-i tulbur gândurile.

–    Hei,am pierdut toată ziua pe drumuri, fără să rezolvăm nimic, hotărăște-te că se cam înserează.

-Păi, zise șoricelul în pădure nu aș merge noaptea pentru că e periculos nu cred ca aș merge cu inima deschisă nici ziua în amiaza mare.

-Vai, zise vrabia , aici te contrazic, e frumos și ziua și noaptea , mai ales pe o luna plină când e lumină afară ca ziua, e frumos, îmi place , îmi place sclipirea apei, îmi plac stele cum se oglindesc în apa, îmi plac broaștele ce cântă, îmi plac florile adormite, îmi plac licuricii ce luminează ca steluțele. Ei, sau așa era odată când eram eu pui, parcă așa îmi aduc aminte, oricum eu nu prea rezist noaptea că mă ia somnul. Uite de la ultima mea petrecere la care am fost noaptea mi-a trebuit o săptămână să mă repun pe picioare.

-Mergem la biserică, ce poate fi periculos la o biserică, doar nu e ca în pădure, nu, zise șoricelul amuzat.

Dar cum mergeau ei așa se simțea cum încet,încet se coboară înserarea , albinele plecau cu gălețile pline de polen spre căsuțele lor, fluturașii se retrăgeau discret,păsările își așezau cuibul pentru o noapte destul de lungă. Cerul își îmbrăcă mantia de un albastru închis, doar luceafărul de seară își făcu apariția pe cer fără grabă. Cerul e încărcat de nori cu siguranță va ploua.

-Îmi este frică, strigă șoricelul de jos către vrabia ce zbura, ce plutea mai mult pe o pală de vânt.

-Să nu îți fie, ce se poate întâmpla rău? Mai rău de atât vreau să zic .

Mergem îți facem rost de o pereche nou nouță de aripi și ne întoarcem acasă în zbor. Imaginează-ți, noi doi zburând ca două avioane,o viață întreagă.

-Nu mai avem mult, aproape am ajuns, fă un efort, mai avem foarte puțin.

Vrăbiuței îi era și ei frică de întuneric, și ea este  iubitoare de lumină și căldură,  dar se gândi să facă un efort pentru un prieten și se chinuia să se orienteze în zbor cu toate ca nu prea vedea așa  de bine.

– Uite  lumina de la biserică, se vede  crucea luminată de pe biserică, ce maiestos strălucește, parcă ne așteaptă, nu?

– Mai povestește-mi câte ceva de la petrecerea primăverii, ultima petrecere la care ai fost tu. Așa o să ne pară drumul mai scurt și timpul o să treacă mai repede.

-O, sigur cum să nu, ce să îți povestesc, am să te iau cu mine la următoarea petrecere. Cred că îmi e puțin foame, simți cum s-a răcit vremea odată cu lăsarea blândă a serii.

– Da, lasă,că o să fie bine, ai să vezi. A fost plin de bunătăți la petrecere,  am mâncat pe săturate, ce am mai mâncat.

Dar deodată se aude : pic, pic, pic în jur. Vrăbiuța se uită și zice…vai ne prinde ploaia, dragă prietene rezistă pentru că aproape am ajuns. Am ajuns la biserica.

Dar sărmanul șoricel era aproape înțepenit  de foame și oboseală ce o acumulase de peste zi, iar ploaia rece care cădea cu așa hotărâre și repeziciune parcă i-a venit de hac. Astfel  se prăbuși în poarta bisericii întrucât picioarele nu îl mai ascultau și nu mai putea face față șuvoiului de apă repezită  care împingea tot în cale, frunze uscate, flori scuturate. Vrabia privi speriată și îngrijorată la prietenul ei.

-Hei,Eduard, ce faci, ce ai pățit? Mă sperii, te rog, spuse vrăbiuța lăsându-se în jos.

-Ce faci , mă sperii și mor, îmi sare inima din piept spune te rog ceva. Te rog să te ridici și să mergem să ne adăpostim în biserică, pentru că aproape am ajuns. Nu mai avem nici cinci metri, hai, și în încercarea disperată de a-și face prietenul să se ridice făcu de toate țipă la el, îi șopti la ureche vorbe de încurajare, îl rugă frumos, dar nici o schimbare, ochișorii șoricelului ce rămase deschiși se încețoșau, inimioara îi bate din ce în ce mai rar, era înlemnit de la ploaia rece.

-Vai, ce mă fac, ce mă fac, ce mă fac, strigă disperată vrabia. Începu să plângă și să țipe cât o ținea ciocul, ajutor , să mă ajute. cineva,strigă vrabia.

    Dar într-o noapte și mai ales una cu ploaie cine să te audă. Toate vietățile erau adăpostite pentru a se feri de ploaie. Nici dacă ar fi auzit cineva, cine s-ar încumeta să iasă în întuneric și pe ploaie.

Din disperare vrabia cu toate că era și ea  udă leoarcă, prinse cu ciocul coada prietenului cu destinația podul bisericii. Unde era uscat si cald, nădăjdui să găsească ajutor la familia de porumbei care locuiau acolo. Dar îl scăpă. În disperare cruntă  strigă cât o ținea pieptul:

-Ajutor, să mă ajute cineva, vă rog!!!

    Dar nimic,  se auzea doar ploaia care parcă se îndesea, picăturile parcă erau din ce în ce mai mari, mai grele si mai reci. Ploaia întunecă cerul, întunecă totul, astfel cuprinsă de disperare apucă din nou dar de data aceasta mai zdravăn codița prietenului sau în cioc și cu toate că era udă și ea  reuși într-un final să se înalțe de la pământ cu direcția podul bisericii. Spunând în gând ca o rugăciune.

,,Rezistă dragul meu prieten, rezistă Eduard , of, ce a fost in capul meu, de ce am fost în stare, eram să te omor, dragul meu prieten, te rog sa nu mori, te rog!,,.

       Cu ultimele sale puteri și cu un sentiment de vinovăție şi cu toată puterea pe care o găsi în sine vrăbiuța reuși să se strecoare împreună cu prietenul ei printre scândurelele de la  streașină până ajunse în pod, atunci îl lăsă jos, cu grijă pe un covor vechi  și începu să plângă din toți rărunchii,cu așa o jale de ți se rupea sufletul.

-Ce s-a întâmplat acolo ? întreabă un porumbel bătrân privind cu milă, blândețe și înțelepciune de pe privazul geamului de la  

Era un porumbel alb ca laptele cu un gât gros, cu un cioc si picioare cartilaginoase și ochii albaștri ca cerul  senin.

-Ce să fie, eu domnule porumbel,sunt eu o biată vietate măruntă și proastă care și-a omorât cel mai bun prieten, eu, doar eu cu gura mea mare, eu l-am adus la pieire, mi l-a înecat apa. Dacă te-am trezit sau deranjat îmi cer scuze, te rog sa mă ierți.

-O, nu, eu nu dorm niciodată , sau cel puțin așa cred eu, posibil să mai ațipesc, familia mea doarme, în partea cealaltă a podului.

-Nu te îngrijora, totul o sa fie bine. Lasă totul în grija mea, zise bătrânul porumbel cu o chipie de noapte pe cap. Și zicând asta îl luă pe șoricel îl înfășură într-un halat pufos albastru închis și îl așeză în patul lui,unde era cald si bine.

-Stai liniștit prietenul tău, nu este mort este înlemnit de frig, o să se încălzească și o să își revină, are nevoie doar de un ceai de altfel și tu la fel.

-O, ce n-as da să mai fiu și eu tânăr ca voi. Când ești tânăr nu mori așa ușor de la o simplă răceală sau oboseală.

-Hai să te usuci, nici tu nu ești mai departe de prietenul tău și tu poți leșina din moment în moment dacă nu te usuci și dacă nu te liniștești.

-Vrăbiuța se lăsă convinsă de porumbel și îl ascultă întocmai, fără a mai comenta sau a mai sufla o vorbă. Astfel dintr-o vrabie care nu își putea ține ciocul închis nici o secundă se transformă într-o vietate plină de vină, îndurerată fără nici o rază de speranță, plină de vină că datorită ei prietenul ei suferea.

-Prietenul tău are nevoie de odihnă multă , știi eu cred că e mai mult istovit, poate nu prea a mâncat în ultimul timp , are nevoie de odihnă. Dragul meu știi ce multe boli vindecă un somn bun. Întrebă porumbelul, așezându-și ochelarii rotunzi micuți pe ciocul său cartilaginos.

-Știi, zise vrabia , tu semeni cu vrăjitorul Merlin, sau chiar ești vrăjitorul Merlin și cum zise asta se prăbuși în brațele porumbelului.

Of, oftă în barbă porumbelul, tinerețea nesăbuită i-a adus aici, prea multe vise prea puțină odihnă…nu-i nimic, o să vă reveniți voi, aveți nevoie doar de odihnă…vrăjitorul Merlin, ha.

-Copiii din ziua de azi, ce să mai zici.

-Bunicule, bunicule, ce s-a întâmplat, avem musafiri?

Se auzi întrebând un glas cristalin de pui.

– Cine sunt musafirii noștri, bunicule, au murit, i-am văzut cum au venit. Ce puternică e vrăbiuța. Ce norocos e șoricelul că are așa un prieten de nădejde. Mi-ar plăcea să mi-i fac prieteni. Vreau sa fie și prietenii mei. Strigă bucuros puiuțul porumbel.

– Puiule, sunt adormiți, musafirii mei sunt obosiți, istoviți și datorită căldurii au adormit, asta ar trebui să faci și tu să dormi,fugi in pat și dormi.

– Dar tu unde dormi bunicule, dacă musafirii noștri, dorm în patul tău.

– Mergi si dormi liniștit nu îți fă tu griji pentru mine, doar știi că eu nu prea dorm, am să îmi găsesc eu ceva de făcut, pot așeza cărțile din bibliotecă , vezi ce dezordine e, nu, reorganizez partea aceasta a podului, astfel până dimineață e gata curățenia de primăvară.

– Bunicule, vreau să cunosc și eu pe musafirii tăi, zise insistent puiul de porumbel.

– Dragul meu, mâine dimineață, să-i lăsam să se odihnească, lasă-i să se odihnească.

– Dar, vreau să te ajut,nu îmi este somn, zise puiul de porumbel căscând și făcând  ochișorii mici.

– Dacă te duci la somn, promit că am să îți fac mâine cunoștință cu musafirii mei. Bieții de ei sunt chinuiți de frig.

Vrăbiuța vorbea pe un ton  încet cu ochișorii ușor întredeschiși datorită efortului pe care îl făcuse cărându-și prietenul până sus în podul bisericii.

-Vreau să-i îndeplinesc visul prietenului meu, vreau să zboare,cineva mă poate ajuta , da, cunoști vreun corb. Am venit să vorbim cu corbul care este prietenul bătrânului iepure de câmp, vreau să ne spună despre șoricelul căruia i-a crescut aripi și a zburat. Vreau să ne spună dacă e adevărat ce trebuie să facă Eduard. Adică știm că locuia în pădure,zise șoricelul cu ultimele lui puteri înainte de a adormi de tot.

-Da , nu mai locuiește în pădure bătrânul corb s-a mutat de ceva timp aici e vecinul meu.

-Ia și te odihnește și vom mai vorbi mâine. Vorba mai pot aștepta dar odihna,nu.

Porumbelul s-a îngrijit ca celor doi musafiri ai lui să nu le lipsească nimic. Apoi zise:

-Auzi, dragă vecine! Nu îți amintește de nimeni?Nu îți par cunoscuți?Spuse zâmbind,porumbelul către corb care privea cu mare atenție dintr-un colț mai retras al podului , ce se întâmplă.

-Cum să nu, îmi amintește de mine, de tine, de bufniță și de iepurele de câmp, zise corbul bătrân, trăgându-și mantia lui neagră mai bine peste corpul său bătrân.

-Da, șoricelul și vrăbiuța, seamănă leit cu noi doi, când eram tineri, nu-i așa, dragul meu?

-Of, așa-i,zise corbul, dar ce plouă afară,ce vreme, ploaie este rece. De-ar ploua așa până mâine dimineața ar bine, tare bine ar fi.

      –  Ce frumoasă-i tinerețea. Totuși dacă ar ploua așa până mâine dimineață tare bine ar fi, chiar dacă  e așa de rece, zise gânditor porumbelul către corb.

      – Lasă-i să doarmă un somn bun nu strică niciodată nimănui. Ai de gând să îi ajuți, nu? Zise corbul către porumbel.

– Normal că îi voi ajuta, doar știi că ajut întotdeauna pe toți cei care îmi cer ajutorul. Nu am dezamăgit pe  nimeni niciodată.

– Da, da pentru asta sunt îngerii păzitori.

– Păi nu despre asta vorbim.

Se întoarse bătrânul porumbel spre un colț mai întunecat unde era un sipet vechi puțin atins de carii dar decorat cu frumoase flori, bujorii roșii abia se zăreau de sub praful gros așezat din plin.

 Ei,  își zise în barbă demult nu am mai umblat pe aici.

– Pe unde oi fi pus eu…

– Bunicule ce cauți ?

– Mi-ai promis ca mergi la culcare, doar e târziu. Cum ai sa te trezești tu mâine dimineață, doar știi că le-am promis părinților tăi că te voi crește responsabil, fără compromisuri.

 Deodată se auzi un zgomot puternic și o lumină brăzdă cerul şi umplu de lumină încăperea.

-O ce tună, și fulgeră, e bine, așa se așează totul.

Vai, bunicule îmi e frică, ce lumină stranie face fulgerul. Îmi e frică și de tunete și de fulgere.

Dar nu are de ce să îți fie frică, așa e ploaia și ploaia și tunetele și fulgerele sunt firești. Și furtunile sunt normale, dacă nu ar fi ele nu ar fi liniștea de după ele.

– Bunicule a venit și prietena ta doamna Bufnita?

 -A venit las-o că o să aibă ea grijă de tine să te apere de umbre, știu că îți este frică.

Soarele și luna, lumina și umbrele ce graniță bicisnică s-a mai pus între ele. Întotdeauna mă impresionează prietenia care se naște între sufletele alese.

-Poate vrei să spui suflete chinuite, care caută ce nu au si aleargă după ce au. Niște norocoși.

Deci, zice porumbelul către corb și bufniță dacă au ajuns până  la noi sunt pe drumul cel bun spre a-și găsi rezolvare la dorințele lor.

Corbul se ridică bătu aprobator din aripi .Întotdeauna cu plăcere ajut, doar știți, nu?

Si zicând acestea toți trei amuțiseră.

Prietenii noștri șoricelul și vrăbiuța fusese puși pe patul porumbelului

de lângă imensa biblioteca pe care juca umbra luminii de la lampa de pe masa. Era o liniște care era zguduită de tunete si sfâșiată de fulgerele de lumină care brăzdau biciuind cerul.

Totul depinde de ei, să sperăm că vor lua deciziile corecte,că nu se vor lăsa păcăliți de poleiala lucrurilor frumoase fără valoare.

-Au adormit? Da, au început călătoria, păi ce facem mergem cu ei,nu?Nu pot să aștept, trebuie să vad ce se întâmplă. Nu știu dacă ne acceptă ei să-i însoțim în vis, zise bufnița.

-Eu nu mai rezist haideți să ne luăm zborul ca să-i ajungem din urmă, adăugă porumbelul.

 – Lasă-i să vedem cum se descurcă, săracii ce somn agitat au,  zise porumbelul.

– Am murit? Mor? Așa-i că am murit întreabă șoricelul cuprins de tremur și frică.

– Șt, cum să mori răspunse vrăbiuța, doar vezi că sunt lângă tine și am grijă de tine ca întotdeauna. Nu suntem noi cei mai buni prieteni,nu?

– Nu știu ce sa zic, zise vrăbiuța, dar vezi tu, unde suntem,oare, ce este, ceață? Ce sunt ăștia nori?Ce cald și bine este, nu îmi mai este frig şi nu mai sunt obosit nu mă mai doare nimic, uite ce bine arată blănița mea ce lucește.

– Penele mele arată la fel ca de obicei, așa că, stai liniștit nu am murit.Și ți se pare ție, blana ta e la fel ca întotdeauna. Dar unde suntem asta chiar nu știu.

– Parcă am fi în pădurea din apropierea   iazului. Ce e cu ceața asta? Nu, nu suntem în pădure, m-ai speriat tu inutil, suntem în podul bisericii, cum de am ajuns aici?. A,mai adus tu,pe sus, puternica mea prietenă, mai  sunt și copii și  alte păsări și animale ce se întâmplă oare,zise șoricelul,încercând să tragă cu urechea la ce se aude în jur. Toți vorbeau aceeași limbă și copii și vietățile.

– Ce ai auzit, întrebă vrabia pe șoricel.

– Straniu, răspunse șoricelul, cățelul din dreapta mea îi spuse pisicii că în noaptea din Ajunul Crăciunului, Dumnezeu vorbește cu toate vietățile , le întreabă dacă au fost îngrijite cum trebuie și  că sunt pedepsiți cei care le chinuie, dar noi suntem vietăți libere nu avem stăpân așa că, ce vrea să însemne.

– Nu știu ce zice cățelul, dar nu suntem în noaptea din Ajunul Crăciunului, vai abia a venit primăvara. Trebuie să ne bucurăm de ea. Ce se întâmplă, de ce atâta zarvă și grabă, unde se grăbesc toți. Doamne, mi-am adus aminte de visul meu din primăvara trecută, am așteptat primăvara cu sufletul la gură ca seara, în prima zi de primăvară să visez că afară a venit iarna, vai ce m-am speriat. Ăla, da coșmar,zise vrăbiuța.

– Cum, nu știți, zise un  arici mai băgăcios. Noi suntem cei mai norocoși,  am fost aleși să vorbim cu Cel care Îndeplinește Vise. Da, se mai întâmplă și minuni,spuse ariciul țepos.

– Vai, asta e de rău zise șoarecele către vrăbiuță. Ți-am zis eu că suntem morți. Suntem pierduți, de ce, e numai vina mea. Eu și dorințele mele ciudate, știi ce îmi doresc acum să fi stat acasă liniștiți feriți de ploaie doar noi doi .Nu îmi place aglomerația asta. Ce ciudat!

Ariciul strângându-și țepii le explica cu mult calm și răbdare că Cel care Îndeplinește Vise este o ființă bună care iubește toate vietățile pământului şi să nu le fie frică deloc.Le mai zise să nu le fie frică de cei care vor să-i ajute, frică nu trebuie să-ți fie de nimic atât timp cât..

– Dar tu ariciule,ce dorință ai, întrebă curioasă vrăbiuța întrerupându-l pe arici.

– Păi cum vreau să zbor, vreau aripi.

– Ce?Zise mirat șoricelul.

– Da, și vezi cei doi copii din fața noastră, și ei, tot aripi își doresc. Și ei vor sa zboare.

-O, da?

– Și înaintea copiilor e râma aia grasă și ea vrea aripi, și iepurașii și ei vor aripi, în afară de puiul acela micuț de porumbel care își dorește  prieteni adevărați.Ce ciudat, nu?

– Doamne, în ce  lume ciudată trăim, păi cum ar fi să zboare aricii,râmele, iepurii și copii, o nu pot să cred. Trebuie să fie un vis,nu pot să cred că e adevărat. Păi, în ce lume trăim?Într-o lume fantastică,zise cu îngrijorare șoricelul.

– Nu, te rog, omoară-mă acum, zise vrăbiuța către șoricel cu un oarecare sentiment de îngrijorare ce dădea în frică.

– Ai grija ce îți dorești că s-ar putea îndeplini, strigă cu glas tare o bufniță care parcă se ocupa cu bunul mers al lucrurilor.

– Vezi, dragul meu prieten zise vrabia către șoricel, nu ești singurul cu visul ăsta.

– Dar, ar fi ciudat. Ciudat rău de tot. O,da, zise șoricelul. Vreau să ne întoarcem acasă, vreau să mergem acasă.

– Ai grijă ce îți dorești că s-ar putea îndeplini, se auzi strigând  dar de data aceasta, glasul unui corb bătrân care suna aproape la fel de grav ca cel al bufniței.

– Ține rândul, nu te poți întoarce înapoi.Că încurci rândul. Țipa din toți  rărunchii corbul care parcă era responsabil cu buna desfășurare a lucrurilor.

-Țineți rândul, vă pregătiți pentru marea întâlnire , mergeți în grup nu mai vorbiți.

Următorul grup  este pregătit să intre la întâlnirea cu Cel care Îndeplinește Vise şi anume: băiețelul, șoricelul și  vrăbiuța.

-O, norocoșilor, zise ariciul, bucurându-se pentru ei. Mergeți repede nu mai zăboviți.Nu vă fie teamă nu are de ce.

Și deodată ca prin farmec doar pășind de ușa care despărțitoare, cei trei se treziră într-o grădină cu flori, au fost invitatați să  se  așeze la o masă plină cu bunătăți,iar în capul mesei era un porumbel bătrân alb care-i îndemna să se îndestuleze pe săturate. Dar minune, de unde mâncau  nu se cunoștea, pe loc se umplea masa cu bunătăți.

Era așa de bine și frumos.

– Eu sunt cel care vă va asculta dorințele. Așa că aveți grijă ce vă doriți, că odată rostite sunt notate şi sunt pe cale a  se  îndeplini. Cine e primul, întrebă porumbelul.

– Eu, zise băiețelul.

Era un băiețel slăbuț, tras la față,ochii lui mari erau înroșiți de plâns, ținea mâinile strânse ca și cum era pregătit să zică o rugăciune.

– Te ascult, dragul meu.

– Vreau aripi, spuse hotărât băiețelul. Vreau aripi să pot zbura la bunica mea. Îmi e foarte dor de ea, zise plângând băiețelul. Tata mi-a zis că bunica a plecat la cer şi că mă veghează de sus și că e cu  mine tot timpul. Dar eu, vreau să-i fac o surpriză. Vreau să mă duc la ea în zbor să îi arăt cât de mult o iubesc.

Au început să lăcrimeze fără voia lor vrăbiuța și șoricelul.

-Vai, ce trist, i-aș da aripioarele mele, dar sunt prea mici pentru el, nu l-ar ajuta cu nimic, spuse vrăbiuța în șoaptă pentru a fi auzită doar de șoricel.

Șoricelul, săracul, înghiți în sec gândindu-se că, el pare un egoist pe lângă băiețel. Îl cuprinse un sentiment de rușine.

– Bine, dragul meu, zise porumbelul,aripi ai, dacă  sigur, asta vrei. Mergi și alegeți aripioarele care crezi tu că ți se potrivesc.

 Și când se uitară în locul unde li se  arătă  văzură un dulap imens plin cu aripi de toate felurile și culorile. Dar sunt curios, cum vei trece tu, neobservat pe stradă cu o pereche de aripi. Sunt curios unde le vei găsi locul pentru a le purta și pentru a te putea folosi de ele.

– Păi, prețiosul dar îl voi purta în cel mai sfânt loc al meu, aripile le voi purta în suflet, pentru a nu le uza sau rupe şi pentru ca nimeni să nu  mi le poată fura vreo dată.

Băiețelul și-a ales aripile micuțe argintii,ce bine îi stă,parcă e un îngeraș.  Mai rosti bătrânul porumbel ca un sfat, către băiețel, să nu uite niciodată că are aripi și unde le ține.

– Bravo, strigă vrabia, ce băiețel deosebit.

Cum se retrase băiețelul cu aripile lui pe care le ţinea lipite de piept, vrăbiuța îi dădea ghionturi șoricelului să meargă în față și să-și ceară aripile, dar bietul șoricel, parcă nu mai era el.

Cum plecase băiețelul porumbelul întrebă cine urmează, iar de emoții șoricelul spuse că vrăbiuța.  Aceasta s-a apropiat de porumbel și i-a spus că ea nu își dorește nimic pentru ea, şi că a venit pentru prietenul ei șoricelul.

-El este emoționat, așa că, cu permisiunea dumneavoastră am să îi iau eu aripile să i le duc.

Și se repezi spre dulap să vadă ce aripi alege.

-Nu, zise porumbelul,nu pare că își dorește așa ceva,asta îți dorești tu, nu se poate, oricât de bun prieten ai fi, nu poți face asta. Poți lua ceva cu forța de la cineva, dar nu poți să îi dai ceva cu forța, nimănui, niciodată. Să nu uiți vorbele mele.

-A, nu este o neînțelegere, zise vrabia, prietenul meu asta își dorește. Cum să nu își dorească, ce aripi frumoase până și eu mi-aș mai dori o pereche, dacă s-ar putea.

Și simți cum e condusă  afară peste voința ei de bufniță și corb, și părăsi încăperea total fără voia ei.

-Stați eu nu plec nicăieri,nu îmi las prietenul singur.

Dar nimeni nu ținu cont de spusele vrăbiuței.

Rămânând doar șoricelul începu să-și plângă nefericirea sa.

– Pentru ce îți dorești aripi, întrebă porumbelul.

– Păi, da, aripi îmi doresc,da, pentru a fi la fel ca prietenul meu cred, răspunse printre lacrimi și suspine șoricelul. Nu merit aripile.

– Meriți mai mult de atât, alegeți perechea de aripi potrivită ție și spune-mi locul în care o vei păstra sau cum le vei purta.

– Le-am găsit, acestea sunt. Și arătă cu degețelul spre o pereche de aripi mici ca de vrăbiuță.

– Am să le dăruiesc prietenei mele , așa că în loc de puterea unei singure perechi de aripi să aibă două perechi de aripi, să fie ce-a mai puternică. Am să le dau să le poarte ea pentru mine.Să le poarte cu mândrie lângă aripioarele ei. Eu deja îi datorez ei viața mea şi prietenia ei îmi e de ajuns.

– Foarte bine,răspunse porumbelul, foarte bine. Bună alegere, acum deschide gura, ia o înghițitură de ceai.

Auzind vorbele acestea ciudate, șoricelul nedumerit, închise ochișorii,se frecă la ochi  parcă pentru a se dumiri, dar se trezi în pat ,speriat, întrebă unde este, întrebă de vrăbiuță, pe care o văzu că era  lângă el, și se liniști, atunci întrebă și de băiețel, și i s-a răspuns că a  visat probabil, aici nu este nici un băiețel.L-au liniștit vorbele porumbelului.

-A, probabil am visat, spuse nedumerit șoricelul adormind la loc.

Se lumină de ziuă încet, încet, vrăbiuța  începu să cânte de bucurie când văzu că prietenul ei este bine.

-Mai mare bucurie nici că se poate și îl strânse în brațe pe șoricel.

-Ai dormit bine?O întrebă șoricelul.

-Buștean, răspunse vrăbiuța, cred că am dormit neîntoarsă.

-Îmi pare rău, prin câte ai trecut datorită nesăbuinței mele. Era să te pierd.

-Dar nu m-ai pierdut, din contră ți-ai spălat toate păcatele care le avea-i față de mine. Am să îți povestesc ce vis am avut astă noapte.

-Și eu am avut un vis ciudat, spuse vrăbiuța.

-Îmi pare rău de aripile tale, ne vom întoarce acasă fără ele. Dar abia aștept să ajung acasă.

-Hei, să nu îți pară. Am o surpriză pentru tine, vreau să îți fac cunoștință cu cineva.

-Cu cine?

-Cu nepotul gazdei noastre. Se numește Puiu. I-am promis bunicului lui că vom avea grijă de el, cât timp merge să își viziteze un prieten pe care nu l-a mai văzut de mult.

-Păi, să mergem la noi acasă,să-i arătăm unde locuim noi. Să-i arătăm ce frumos ninge cu petele de flori la noi în livadă, să-i arătăm câmpul cu flori unde își are vizuina bătrânul Iepure de câmp și pe vecina noastră doamna Bufnița cea morocănoasă, zise vrăbiuța.

-Hei, am plecat ieri dimineață după o pereche de aripi și azi ne-am ales cu un nou prieten.

 Și plecară toți trei, vrabia zbura de parcă ar fi avut patru aripi iar șoricelul era purtat de puiul de porumbel pe spate. Soarele zâmbea prietenos, aerul era cald iar după ploaie totul era și mai verde și mai frumos.

-O,nu zbura prea repede,prietene, că amețesc, eu nu sunt învățat ca voi.

Ai să te înveți îi răspunseră într-un glas vrăbiuța Clara și porumbelul Puiu, câte aventuri ne așteaptă.

Editeaza textul
0 votes, average: 0,00 out of 1 (0 voturi)
Trebuie sa fiti logati ca sa puteti vota.
Loading...

Scrie un comentariu

You must be logged in to post a comment.

ChatApasa aici pentru chat !+