Odiseea
Texte Teoretice
dorina sisu
mai 14, 2016
0

Călătoriile ocupă un loc foarte însemnat în opera homerică. .Ele revin în câteva rânduri în Iliada,  în timp ce Odiseea nu este altceva decât relatarea îndelungatului periplu al lui Ulise prin Ithaca lui natală.  Aruncat de zei pe mări şi pe uscat, Ulise este nevoit să aştepte zece ani înainte de a ajunge la destinaţie, timp în care cutreieră multe meleaguri, îşi pierde toţi tovarăşii, întâmpină nenumărate nenorociri pe care le depăşeşte datorită ingeniozităţii sale. Periplul lui Odiseu este schiţat chiar din primele versuri:

    „O, muză cântă-mi mie pe bărbatul

      Viteazul şi iscusit, care-ntr-o vreme

      Când el cu măiestria lui făcuse

      Pustiu din ziduri sfinte de la Troia,

      Nemernici amar de ani pe lume 

      Şi cunoscu pe drum tot felul

      De oameni, de oraşe şi de datini,  

      Şi pătimi aşa de mult pe mare

      Silindu-se să scape de primejdii

      Şi înapoi să-şi ducă pe tovarăşi”1.

Odiseu porneşte învingător de la Ilion, unicul său gând fiind să ajungă acasă, unde îl aşteaptă soţia Penelopa şi fiul Telemah. Călătoria sa stă sub semnul destinului şi al voinţei zeilor care îi amână sosirea acasă cu zece ani. Aceşti zece ani reprezintă timpul în care eroul va parcurge, fără voia lui,un traseu al cunoaşterii şi al încercării, un traseu iniţiatic. Autorul epopeei îşi „aruncă” eroul în spaţii geografice reale sau imaginare îndepărtate, necunoscute publicului său, menite să răspundă curiozităţii pentru necunoscut şi imaginaţiei oricărei fiinţe umane. Pe parcursul acestui traseu plin de peripeţii, de obstacole, de încercări, Odiseu  pare a fi singurul capabil să reziste, datorită curajului şi mai ales a înţelepciunii. El nu este un om oarecare,  ci un conducător de oameni ,un rege, un învingător, un erou. Ulise va deveni însă în literatura ultimelor secole arhetipul călătorului, dar şi al omului obişnuit, supus unor experienţe decisive.

Din Ilion este purtat de vânt în ţara Ciconilor unde surpă cetatea, ia femei şi avere multă şi unde îşi pierde o parte din tovarăşi. După aceea el ajunge în ţara cea mănoasă a lotofagilor, unde tovarăşii săi mănâncă flori de lotus spre a uita de ţară, apoi pe tărâmul ciclopilor, unde au loc scene de o mare cruzime: ciclopul îi mănâncă de vii pe doi dintre tovarăşii lui Ulise sub privirile stupefiate ale celorlalţi. În acest episod observăm cum Ulise reuşeşte să facă faţă unei situaţii tragice, mai mult datorită şireteniei decât forţei. El spune ciclopului că se numeşte Nimeni, iar atunci când ciclopul cere ajutor, nu va fi crezut că este în pericol, deoarece spune că Nimeni îl omoară. De altfel pe tot parcursul epopeei, Ulise este caracterizat ca un om şiret, descurcăreţ, care poate înfrunta primejdiile cu succes tocmai datorită dibăciei sale de a înşela:

         „Dibaci ar fi în renghiuri şi-n  tertipuri

         Oricine te-ar întrece-n şiretenii;

         De hac nu poate chiar un zeu să-ţi vie

         Abraşule, nesăţiosule

         De viclenii, nici chiar la tine-n ţară

         Nu te laşi de-nşelăciuni, de snoave

         Şi scornituri aşa de scumpe ţie”2

Ulise însuşi mărturiseşte acest fapt: „Urzeam planuri /Şi gânduri de tot felul, fiind vorba de viaţă”3

De fapt singurul epitet aplicat lui Ulise în originalul grec este „polytropos”, cel cu multe aspecte, cel în stare să se adapteze la felurite situaţii , exprimând trăsătura definitorie a eroului care foloseşte numeroase  şiretlicuri, prototip al inteligenţei mai curând, decât al forţei.    

În continuare Ulise poposeşte pe tărâmul lui Eol, apoi la lastrigoni şi abia după aceea la vicleana Circe. Coborând în Infern, călătoreşte chiar şi în lumea cealaltă pentru a-l întâlni pe prorocul Tiresias. Aici îşi întâlneşte tovarăşii de luptă de la Ilion, pe Agamemnon şi pe Ahile, dar şi pe mama sa. Pentru ca îndrăzneşte să vâneze din cireada cu boi a zeului Soare, Zeus trimite un fulger asupra corăbiei sale, pricinuind moartea tuturor tovarăşilor săi.

Rămas singur, Ulise poposeşte pe insula zeiţei Calypso care îl va reţine timp de zece ani, promiţându-i nemurirea în schimbul dragostei lui. Această ofertă nu îl încântă însă pe bravul erou care rămâne fidel soţiei sale şi pe care nimic nu-l poate face să uite pământul său natal. După multe cazne ajunge la feaci unde este tratat asemenea unui zeu; este cinstit cu multe daruri şi dus în Ithaca de către corăbieri. Aventurile continuă însă şi după sosirea sa acasă, căci odată ajuns la destinaţie, Ulise îşi ascunde identitatea până reuşeşte să-i ucidă pe peţitorii Penelopei.

Naraţiunea suferinţelor lui Odiseu începe în al zecelea an al rătăcirilor eroului şi se concentrează într-un număr de zile relativ scurt. Relatarea periplului nu se desfăşoară într-un singur sens, în succesiunea firească a aventurilor. Folosind un artificiu impresionant (care avea să fie folosit de către Vergiliu şi chiar de către Heliodor în romanul  său Teagene şi Hericleea), păţaniile eroului până în momentul începerii poemului ne sunt aduse la cunoştinţă abia mai târziu (în cânturile X-XII) printr-o întoarcere în urmă, care opreşte un timp desfăşurarea acţiunii şi care prilejuieşte o emoţie abia stăpânită a ascultătorilor. Prezentarea aventurilor oferă amploare sporită subiectului şi se creează mai ales un centru de interese ale poemului întreg în raport cu care cuprinsul cânturilor I-VIII slujeşte ca o pregătire, iar al cânturilor XII-XXIV ca încheiere. Una dintre particularităţile izbitoare ale artei lui Homer este aşadar suverana măiestrie cu care conduce firele unei acţiuni complexe desfăşurându-se pe mai multe planuri (aventurile lui Ulise şi voiajul lui Telemah plecat în căutarea părintelui dispărut) până la împlinirea fiecăruia dintre ele.

În prefaţa sa la Odiseea D. M. Pippidi se referă la consideraţiile lui Aristotel asupra tratării subiectului acestor poeme. Multiplicitatea acestor desfăşurări de fapte „sfârşind în chip potrivnic pentru cei răi şi pentru cei buni”, e realizată cu o remarcabilă sobrietate de mijloace. În ciuda împrejurării că Odiseea este cântarea întâmplărilor lui Odiseu, acestea nu sunt povestite toate fără discernământ, aşa cum nici în Iliada războiul pentru Ilion nu-i relatat întreg. Cum nota cu ascuţime încă din Antichitate autorul Poeticii: „Subiectul nu-i unul cum îşi închipuie unii întrucât priveşte un singur personaj. Doar multe şi nenumărate sunt întâmplările, putând să se ivească în viaţa cuiva fără ca din ele să reiasă o unitate; şi tot astfel faptele unui om sunt multe, fără ca laolaltă să alcătuiască o singură acţiune […] Homer în schimb, care excelează în atâtea alte privinţe, pare a fi văzut bine aici, ajutat fie de practica artistică deosebită, fie de talentul lui firesc. Într-adevăr, compunând Odiseea, nu s-a gândit să cuprindă în ea toate păţaniile eroului […] ci a compus-o în jurul unei singure acţiuni, în înţelesul dat de noi cuvântului (Aristotel, Poetica,VIII, 145/a 16-29).

Această unică acţiune despre care vorbeşte Aristotel este întoarcerea la cămin. Realizată de-a lungul a nenumărate peripeţii, înfrângând numeroase piedici, năzuinţa spre patria regăsită nu e numai firul ce leagă episoadele Odiseei într-o indivizibilă unitate, dar, mai presus de orice este motivul care imprimă epopeei atmosfera-i particulară: „Dar el ar vrea măcar fum să vadă /Ieşind din ţara lui, şi-apoi să moară”4. Dorinţa lui Odiseu de a ajunge acasă este atât de puternică (fiind de fapt unicul scop al călătoriei sale), încât chiar după atâtea necazuri şi peripeţii îşi simte toată forţa inepuizabilă în realizarea acestui scop: „Dar eu totuşi /Mereu obosesc şi năzuiesc odată /S-ajung la mine să mă văd în ţară /Eu voi răbda, doar ştiu să rabd necazuri/Căci multe am păţit, răbdat-am multe „5.

Ani de rătăciri în parte impuse, în parte căutate dintr-o sete de necunoscut ce nu lipseşte cu totul din sufletul lui Odiseu, după cum nu-i lipseşte nici voinţa de a agonisi printre străini, de a strânge avere cu care se mândreşte într-un faimos pasaj al cântului al XIX-lea (385-389), sfârşesc cu îndemnul de a gusta în tihnă bunăstarea oferită de soarta binevoitoare în final. Idealul de viaţă nu mai este eroic, ci unul orientat spre bucuriile simple ale existenţei. În Odiseea viziunea este calmă, melancolică, dar nu sfâşietoare. Întâlnim aici un fel de înţelepciune practică întrupată  nu numai de către eroul păţit care îi dă numele, dar în măsuri diferite de aproape toate fiinţele făcute să vorbească.

S-a spus despre Ulise că este prototipul călătorului de totdeauna (universal). Ulise rămâne prototipul călătorului metamorfozat în fiecare epocă în alt chip pentru a exemplifica un nou traseu plin de obstacole, menit să ducă cu orice preţ spre o ţintă ideală. De altfel chiar şi titlul epopeei va căpăta un sens general, căci termenul de „odiseea” ajunge să însemne „călătorie”.

Însetat de cunoaştere, neobosit căutător de orizonturi noi, Ulise prefigurează pentru autorul Divinei Comedii unul dintre aspectele cele mai izbitoare ale sufletului uman: neastâmpărul ce nu se satisface şi nu se istoveşte. Această trăsătură este atribuită fiului lui Laerte de către Tennyson în poemul Ulysses (deşi aderenţa la textul homeric este foarte mică). La sfârşitul secolului al XVII-lea (1694-1696) Fendon se inspira din Odiseea şi concepe voiajul iniţiatic al lui Telemah în romanul cu acelaşi nume. De data aceasta intenţia autorului este aceea de a conferi un caracter didactico-moralizator operei sale, a cărei intrigă este concepută ca un voiaj gnoseologic, plin de peripeţii, dar aglomerarea de aventuri nu reprezintă un scop în sine. Voiajul lui Telemah trece prin Egipt şi ţara fenicienilor, prin Creta şi Cipru, prin sudul Italiei şi alte locuri până se întoarce în Ithaca, patria sa săracă, dar iubită mai presus de orice. Căutarea lui Ulise, cel rătăcit de vreme îndelungată, este prilejul unui alt itinerar plin de peripeţii, a cărui împlinire înseamnă o viaţă ajunsă în stare adultă, când un om încercat de grele experienţe devine deplin responsabil de faptele sale. Întâlnirea unor conducători de state ca Sesastris, Bachoris, Pigmalion,  Idomeneu etc., reprezintă pentru scriitor un pretext de căutare a unui principe ideal, văzut din perspectiva unei epoci saturate de tirania unor monarhi absoluţi. Telemah străbate un drum plin de peripeţii, menit să releve teatrul lumii situat sub zodia nestatorniciei. El trebuie să dobândească stăpânire de sine pentru a deveni adult, dar şi pentru a putea conduce; trebuie să devină asemeni tatălui său, un înţelept.

Aşadar, personajul lui continuă să trezească interesul scriitorilor moderni, el oferind primul voiaj iniţiatic al literaturii occidentale. Să nu uităm că în acest sens Odiseea reprezintă metatextul romanului lui James Joyce, Ulysses, roman ce a revoluţionat literatura secolului XX.

1 Homer, Odiseea, I, 1-10, p.35

2 op.cit.,  III, 401-407, p.84

3 op.cit., IX, 544-546, p.207

4 op.cit, I, 87-88, p.39

5 op.cit, VI, 297-302, p.203

Editeaza textul
0 votes, average: 0,00 out of 1 (0 voturi)
Trebuie sa fiti logati ca sa puteti vota.
Loading...

Scrie un comentariu

You must be logged in to post a comment.

ChatApasa aici pentru chat !+