Omul care nu a prins niciodată roşu
Proza Scurta
fillagaucho
martie 18, 2017
0

Domnul Seymour s-a născut în anul 1945, chiar după terminarea celui de-al doilea război mondial. De cum a ieşit din pântecul mamei, roz marmorat şi ţipând isteric, şi-a promis că nu o să prindă niciodată roşu la semafor şi că întreaga lui viaţă va fi o sumă perfectă de paşi egali, neprecipitaţi, pe străzile aglomerate ale New Yorkului. Încă din burtă a putut alege între mai multe maladii care să îl ajute în demersul său precum ipohondria, nanismul, lipsa vederii, miopia sau daltonismul, dar până la vârsta de 87 de ani nu a avut norocul decât să se pricopsească cu o constipaţie cronică şi o formă uşoară de gută. Până la vârsta de doi ani, când a început să vorbească, a trăit într-o clădire de oţel şi sticlă, într-un fel de bunker de la ultimul etaj, de fapt un penthouse luxos cu grădină proprie şi piscină, şi asta s-a întâmplat pentru că tutorii sau erau obsedaţi că cineva le va răpi odrasla, ei fiind veri de gradul al treilea şi descendenţii direcţi din Thomas Seymour, fratele celei de a a treia regina a lui Henric al Viii-lea, şi proprietari fides erectus pro substituta a moştenirii de bunuri şi valori volatile ale defunctei , acţionară principală a unei firme de asigurări şi brokeraj care, în subsidiar, producea costume, peruci, care alegorice şi decoraţii pentru Mardi Gras.

 

Domnul Seymour a ţinut să precizeze că nu orice naştere şi poziţionare socială poate fi atât de norocoasă, astfel încât, în perioada lui nonverbală, de gângureli şi tentative eşuate de rostire prematură, să te poţi ţine de cuvânt, în aşa fel încât posteritatea să nu poată găsi nici o abatere implicit voită sau întâmplătoare de la propriul sau jurământ. Norocosul micuţ şi-a dictat testamentul cu graiul peltic şi împiedicat, în care a precizat că îşi va dezmoşteni rubedeniile, dacă acestea nu vor catadicsi să îi accepte maniera de viaţă. Astfel, după îndelungate tratative, unchiul său l-a angajat pe însuşi Gaudi post mortem, specialişti în optică şi pe alţi străluciţi strategi militari, precum Alexandru Macedon, Hannibal şi Coriolanus pentru a întocmi un plan…După un brainstorming la care s-au consumat multe vedre de vin şi ţigări de foi de cea mai fină calitate, ideile au ţâşnit ca vaporii dintr-un geyser şi a fost iniţiat un protocol atent de configurare şi montaj ale celor mai reuşite propuneri. Astfel, unii au propus boicotarea semafoarelor şi distrugerea acestor bunuri publice deviante într-o manieră organizată şi atroce, alţii au înaintat ideea folosirii unei maşini de ceaţă pentru a zăpăci şoferii şi a reuşi traversarea în orice condiţii, ignorând culoarea reală a semaforului, unii s-au pronunţat pentru traversarea şi întocmirea unor trasee optime doar prin acele locuri unde există doar treceri de pietoni, în sfârşit, unii mai îndrăzneţi au propus folosirea baloanelor cu aer cald, a harpoanelor pentru deplasarea supra-terestră sau a picioroangelor.

 

Tânărul Seymour a propus ridicarea unor afişe gigantice în tot oraşul cu femei bicicliste în poziţii indecente unde să se servească Coffee to go for free şi chiar angajarea lui Marylin Monroe pentru a vinde gogoşi expirate şi îmbibate în Ciocolax poliţiştilor în misiune şi a le folosi maşinile cu sirenă pentru o deplasare regulamentară. După o expertiză atentă, Mister Seymour, în vârstă de 3 ani şi jumătate, şi cu o vădită genialitate precoce, s-a pronunţat pentru crearea unui sistem complex de oglinzi care să împânzească zgârie-norii şi să acţioneze concomitent cu puterea unui laser pentru a orbi temporar cetăţenii în vederea realizării planului său cu un minim impact asupra eticii sale personale.

 

Noaptea visa cum va merge pe străzi, ca un padişah binevoitor, cu ochelarii de protecţie pe nas şi pasul legănat şi uşor, cum va ţopăi ca un greiere prin faţa locuitorilor dezumanizaţi, sărind din alveolă în alveolă şi din trotuar în trotuar, cu mintea elastică şi eliberată de propria sa manie conturbatoare. Faptul de a trişa nu îl întrista chiar atât de mult, pentru că ştia că orice s-ar întâmpla, el trebuia să fie un fel de Machiavelli modern, un Arhimede pedestru, un Lucifer în tranşeele unui război universal. Câteodată, devenind sentimental, se gândea la băieţii care trăiau la ţară, stârpind cuiburi de berze, incendiind gândaci de bucătărie scuipând benzină peste o flacără aprinsă, imbăindu-se în iazuri cu insuliţe plutitoare, pestriţe ca blana unui leopard, plini de praf şi mirosind a praz, cu obrajii pleznind de sănătate şi palmele bătătorite de la întorsul fânului în hambar, traversând drumurile desfundate cu iz de latrină. Nu îi invidia, dar nu se putea abţine să nu se gândească că, dacă şi-ar fi dorit, ar fi putut trăi la un ranch sau într-un abator din Texas, ca orice puşti de joasă condiţie, sau ar fi putut să îşi construiască un Taj Mahal în Deşertul Atacama, acolo unde traficul, sensurile giratorii şi reţeaua capilară a străzilor aglomerate nu l-ar fi deranjat niciodată. Dar el alesese o viaţă neobişnuită, în care fiecare pas în natura duşmănoasă a oraşului putea să îl coste toată voinţa, el era fiul lui Guggenheim şi al Statuii Libertăţii, şi se comporta cu propriul destin precum un arheolog cu o fosilă preistorică, deshidratată, când crunch-ul intelectual asupra moleculelor primitive transformă materia moartă într-un index dintr-un dicţionar sau un articol de presă, dându-i acea strălucire adâncită în omagiu post-mortem pe care orice morţi celebri îl primesc cândva, ca o insultă seacă asupra vieţii care i-a animat în trecut.

Însă reversul medaliei era că orice scăfârlie cu iz de ceapă de la Burger King şi orice bătrână cu nasul roşu de magiun dintr-un bistro franţuzesc vor chelălăi ca nişte chiuhuahua stresaţi ca şi atunci când piroştile cu sos de limfă plutind ca nişte meduze în uleiul rânced lătrau, răposând, în burţile lor magnanissime. New-York-ul era eternă discordie culturală dintre „marooners” şi „buccaneers” care se inflamau la orice tejghea, războiul dintre planctonul diversionist şi rozătoarele exoftlamice de birou, lupta socială dintre sociopaţi şi elfii de tavernă, cu Rolex şi scobitori de aur. New York-ul îşi purta semeţ zgârie norii cu fruntea sprijinind cerul, iar la poalele Golgotei, Sisifii evazionişti îşi trăiau eşecurile cu o plăcere nestingherită, întotdeauna gata de luptă, ca nişte cocoşi umflaţi cu steroizi, purtaţi de hula industrială spre o nouă aventură. Micul Seyomur iubea oraşul, ca pe o mama denaturată, cu acea dragoste lipsită de trufie pe care un copil o are pentru o jucărie stricată sau un animal de companie senil. În fiecare clipă, mirosul de zgură îl atrăgea, şi, timid, îşi regla pulsul după semafoarele trenuleţului de jucărie din living ca , mai apoi, să scoată un cap ciufulit pe fereastră şi să privească muşuroiul colorat, şerpuind ca un dragon chinezesc pe străzile arhi-pline.

 

În fiecare zi, o fată venea să îi aducă gogoşi cu marţipan şi caffelatte de la McMoni’s şi obrajii ei îmbujoraţi şi aparatul dentar îl făceau să se gândească la cuvinte măreţe şi „isme” : aboliţionism, concentraţionism, fariseism. Trupul ei albicios, cu pielea lividă, caracteristică a claselor de jos din Manhattan, îl atrăgea şi îl respingea, în acelaşi timp, strălucind aşa cum o molie într-o noapte catifelată dintr-un bungalow din Hawaii o face, părând mai frumoasă decât orice arătare, un strop de mercur cu fâlfăit de aripi de înger la urechile unui insomniac dezolat. Fata se numea Moira şi era fiica uşierului, un bărbat obez şi jovial, pictor de ocazie şi maşinist energofag al intrigilor sexuale din clădirea erectă. Seymour nu s-a îndrăgostit din prima, dar după vreo 100 de înfăţişări a început să dea semne de nelinişte, şi inima i-o lua razna, iar trăsăturile lui disproporţionate căpătau o frumuseţe aparte. La început, a respins aceste sentimente, a încercat să pluseze cu bacşişuri grase şi discuţii docte, dar, după câteva cuvinte, un junghi îl făcea să se chircească şi efectul nimicitor se traducea într-o emoţie stupidă. Fata părea să îl placă, deşi putea pune asta pe seama poziţiei lui sociale, iar cafelele, precum Titanicul, se scufundau în abisul uitării, racindu-se pe măsuţa de abanos. Apoi, detectivul particular i-a spus că fata locuia în Bronx, şi micul Seymour ştia că nu poate ajunge acolo ca orice om normal şi astfel, destinul teribil îi arăta că tot ce putea face era să se mulţumească cu scurtele întâlniri zilnice sau să folosească mârşavele metode că să poată să îşi împlinească amorul.

 

Aşa au trecut cinci ani de zile şi Moira a împlinit 16 ani iar micul Seyomur, ca orice om galant, a scos-o la cafeneaua de la poalele clădirii. Îmbrăcat într-un trench cafeniu şi cu un papion supradimensionat, cu scheletul trupului clădit ca un pod renforsat şi ochelarii de spiţer pe vârful nasului de boxeur profesionist, Seymour arată ca orice detectiv şobolan făcând carieră pe spinarea unor oculţi magistraţi încornoraţi, iar Moira, cu trupul clepsidră a la Zsa Zsa Gabor, ca orice femelă letargică, plantată ca o bombă atomică într-o plăcintă cu răvaş. În jur, obişnuiţii localului, cufundaţi într-un somn adânc al raţiunii, expectorau codiţele de cireşe din plăcinte şi râgâiau la unison, drenau smoohties şi defalcau cafelele de smalţul ceştilor ca într-un drift continental, zguduind cu râsetele lor igrasia de pe pereţii mănăstireşti, afumaţi. Micul Seymour admira acest colţ de junglă urbană, o ultimă redută sinistră a preistoriei civilizaţiei, şi se simţea împăcat şi dureros de prezent, iar dragostea îl înţepa în măruntaie şi se răspândea prin corp ca o otravă lentă, trupul se scufunda într-o îmbrăţişare toridă cu masa băştinaşilor. Moira şi-a înhăţat trofeul emasculat şi cu o elocvenţă glandulară bine împănată de diftongi şi triftongi într-un dialect francezo-negro-haitian, i-a propus o căsătorie morganatică „ante-factum”, prin care ea îşi arăta, în legitimă apărare, prudenţa feminină vicleană care însoţeşte întotdeauna posibilele uniuni carnale între bărbaţi şi femei, iar el a dat din cap, aprobând, uimit că totul poate merge atât de uşor şi că nu e nevoie de multe cuvinte pentru a pune pe tapet o situaţie evidentă. Delirul micilor guşteri de cabinet şi profanatori de morminte la ocazii speciale a făcut cât toată masă critică a bombei de la Hiroshima transplantată într-un ovul al unui extraterestru de la Roswell. Explozia onirică a rajah-ilor de la comptoirele din Paris şi Bruxells, a filialelor arondate în capitalele lumii, de asemenea. Tânărul Seymour, la 10 ani bătuţi pe muchie, era primul pe lista pionerilor în ale retardului mintal sever. Căsătoria nu s-a făcut la Las Vegas şi nici într-o primărie, ci într-un wigwam al unor indieni Cheyenne din State Island, mirele fiind minor, iar deplasarea cortegiului nupţial a fost asigurată de Partidul Minorităţilor Confederate. Manifestanţii au pornit şi au înnăbuşit arterele oraşului, purtând pe braţe viitorul soţ, au ajuns la Verrazano-Narrows Bridge, au luat cu asalt monstrul de metal şi au derapat majestuos în Wolfe’s Pond Park, cu chipurile oglindindu-se în suprafaţa lucioasă ca o gamelă a apei , plină de pistruii zburătoarelor acvatice.

 

Dacă cruzimea intolerabilă a bogăţiei afişată în mod scandalos ar putea vorbi şi altă limbă decât cea a dispreţului, am putea auzi gâlgâitul eficace al unui nanounivers, acolo unde particulele nu staţionează niciodată şi mişcările sunt avorturi de sarcină electrică sau, dimpotrivă… am putea privi înspăimântaţi în miezul materiei şi ne-am dori numai să scăpăm de blestemul eternităţii, să obţinem destinderea supremă a morţii. Micul Seymour nu era un om bogat, pentru că era bogat, ci din contra. Era avut doar pentru că era precum un mort, rece, ceremonios şi prietenos doar prin aceea rigiditate mentală care conferea propriei averi un aspect onorabil. Probabil, de aceea, Moira l-a înşelat foarte uşor, din cauza confluenţei spirituale nefaste, dintre repulsia către tradiţie şi patriarhatul monastic care i-a fost implementat după căsătorie. Seymour nu a fost o jucărie tolerantă ci doar un cordon ombilical, o mama adoptivă, un simulacru de uter şi un prieten necredincios. Nu se ştie dacă intermezzo-ul de 5 ani a acţionat ca o barieră a dorinţei sau nu, dar mariajul expeditiv şi conflictual, a făcut ca cei doi să funcţioneze ca un anti-trust. Moira era o adolescentă rebelă, care nu dorea bani şi poziţie socială, ci un fel de prezent turbulent, al cărui climax să se constituie în sentimente tampon şi buffere sociale rezonante. O scandalagioaică cu instinctele aprige, dar lipsită de empatie. Un copil al proletariatului, divin şi contradictoriu. Seyomur a crescut repede în preajma ei, ca o buruiană, fără fructe comestibile şi flori plăcut parfumate, iar când s-a îndepărtat de miezul dorinţei a descoperit dezastrul incipient al singurătăţii. La 16 ani, privind în urmă spre începuturile lui precoce, a descoperit scârba universală ca ultima mantră care îţi mai poate prezerva demnitatea.

 

Nici un plan iniţial nu a fost dus la bun sfârşit, sfâşiat între doi poli antinomici, între rutină şi visare, a decăzut într-un joc barbar de-a şoarecele şi pisica, în care pisica este încolţită de şoarece şi, până la urmă, sacrificată. A renunţat să mai iasă din casă, s-a izolat într-un balans perpetuu între nebunie şi inerţie şi a renunţat la entuziasm pentru haina cernită a disperării. Apoi, când Moira şi-a luat catrafusele şi a plecat din casă, a alergat după ea şi, când a ajuns la semafor, s-a oprit brusc, ca şi când o barieră invizibilă i s-ar fi pus în faţă, a întins un braţ să o apuce de talie, apoi a rămas tăcut, cu toate poverile tinereţii în braţe, ca un sfânt epileptic prăbuşit într-o revelaţie subită. Rina, Tina, Boo-Boo, alte câteva neveste care i-au vizitat hogeacul, alte femei duplicitare şi morbide, cu hormonii certaţi pe veci cu legile oamenilor, femei duplex, cu inimile date în chirie numai cu plata în avans şi trupurile absente, divorţuri celebre şi marotte jalnice, fără poveşti frumoase, doar cu pretenţii. Seyomur şi-a zis „Nefericitul” când ar fi trebuit să i se spună ” Preafericitul”, iar ceilalţi îl porecliseră „Martirul”, dar după câteva sticle de gin şi încăierări între pulpele unor profesioniste îi ziseseră, pur şi simplu, ” Draco”.

De ce oamenii bogaţi sunt nefericiţi? De ce ne punem pitici de grădină, în grădină? Şi de ce câinele vecinului îşi face întotdeauna nevoile în tufişul nostru? Multe întrebări, per capita, iar răspunsurile variază, de la cele indiferent-complezente la cele acut-psihologizante. Micul Seymour nu mai era chiar atât de mic, dar rămăsese un fel de Homunculus agăţat de sânul cu lapte otrăvit al oraşului, un fel de trapezist fără plasă de siguranţă, zburând în colivia sa aurită, lovindu-se de muchiile dure ale propriei percepţii dilatate. Bestiarul uman nu mai avea umor, banii erau doar nişte molecule neascultătoare, dispersate în supa primordială, iar toată faima şi prerogativele păreau mai nimic pe lângă o singură clipă de fericire, un singur moment autentic. Domnul Seymour s-a născut prematur, cam pe la 25 de ani, şi a fost singurul copil al timpului sau care nu a prins niciodată roşu. Despre asta s-a vorbit mult, apoi mai deloc, până când timpul necruţător a îngropat acest destin exemplar într-o uitare absolută.

Editeaza textul
0 votes, average: 0,00 out of 1 (0 voturi)
Trebuie sa fiti logati ca sa puteti vota.
Loading...

Scrie un comentariu

You must be logged in to post a comment.

ChatApasa aici pentru chat !+