Pata de lumină (II)
Proza Scurta
Felix Rian Constantinescu
decembrie 19, 2016
0

II

 

 

 

                           Se afla în pavilionul A de ceva vreme atunci când soția sa reuși să obțină două zile libere de la serviciu, să se urce într-un autocar și să vină să-l vadă.

                           În prima zi în care s-au reîntâlnit, Vintilă Nandra nu părea să mai fie chiar el însuși, i se plânse că este prea multă liniște pe coridoare, unde obișnuia să se plimbe de la un capăt la altul și să citească reclamele la medicamente de pe pereți.

                           Singura lui distracție din ziua de sfârșit de ianuarie în care fusese internat până în iunie a fost de a face câte o plimbare pe zi pe aleile acoperite cu pietriș dintre pavilioane și să privească pe fereastra înaltă de la capătul coridorului cum lumina imanentă a zăpezii este înlocuită cu strălucirea mai întâi slabă a primăverii și apoi cu globul categoric al soarelui. Asta îi spuse Vintilă Nandra soției sale în luna iulie, vorbind în receptorul telefonului din sala de tratament.

                            În timpul care trecu până la sosirea soției sale, Vintilă Nandra – după o săptămână de singurătate petrecută în salon – stătu după-amiezele pe treptele care urcau la etaj, în clădirea în care era internat, alături de o parte din ceilalți bolnavi care își povesteau visele stând pe pături împăturite pe care le luau de pe paturi și care mergeau din când în când să fumeze în fața ferestrei deschise a băii. Însă doar rareori vorbea cu ceilalți deși stătea în tovărășia lor, și cel mai adesea privea în jos cu o expresie tristă, care, datorită trăsăturilor faciale ușor mongoloide, îl făcea să semene cu o mască japoneză.

                             Pe măsură ce trecea timpul, ceilalți pacienți se împrieteneau, necazurile și locul comun în care fuseseră aruncați apropiindu-i, aproape ajungând astfel să poată ghici din ce motive se aflau ceilalți aici, asta dacă nu le-o spuneau ei înșiși. Deși n-o spuneau niciodată se gândeau: Dobrin e aici pentru că a băut prea mult, copilul ăsta, Aiftimiei, s-a drogat, Incău s-a îmbolnăvit pur și simplu, probabil.

                            Dintre pacienții care stăteau după-masa pe repte, doar despre Vintilă Nandra nu știa nimeni aproape nimic.

                            Uneori, în acele seri de început de vară când stătea pe treptele intrării în pavilion unde se mutase locul de pierdere a timpului, începea să plângă, udându-și obrajii împietriți cu lacrimi ce curgeau din ochii săi oblici, tulburi datorită unei conjunctivite cronice.

                             La cantină mânca singur, într-un colț al meselor puse cap la cap. Era printre primii din cei ce luau gamela cu supă și farfuria cu felul doi de la oficiu și printre ultimii care terminau de mâncat. Stătea aplecat asupra farfuriei, însă privind pe peretele acoperit cu faianță niște foi A4 trase la imprimantă cu titlul „Carta Drepturilor Pacientului”. Negândindu-se la nimic privea minute în șir foile, acoperite cu litere mult prea mici pentru a putea fi citite. Acum, la aproape cinci luni de la internare reușea să mănânce toată mâncarea inodoră ce i se punea în farfurie, mai mult datorită înfometării la care ajunse decât pentru că ar fi început să se vindece.

                              Cu banii pe care i-i trimitea Ileana, soția sa, nu făcea decât să cumpere din când în când câte o ciocolată pe care o mânca după prânz, în sala de mese.

                               Spre deosebire de majoritatea celorlalți pacienți care își cumpărau ziare de la un chioșc aflat vizavi de poarta spitalului,aveau radiouri și ascultau cu interes programele de știri, iar cei mai tineri și rubricile despre viața vedetelor, Vintilă Nandra – deși fusese până în urmă un microbist pasionat – își pierduse interesul pentru orice în afara complexelor sale și a suferinței sufletești care îl îndepărta de cele din jur. Devenise apatic și îi venea tot mai greu să se ridice din pat dimineața la timp, pentru a putea primi „vizita” de la ora zece.

                                Pe noptiera de metal cu trei sertare de lângă pat avea un exemplar al Bibliei în limba maghiară pe care i-l trimisese mama sa prin Ileana. Pe Biblie ținea o fotografie făcută la țară, cu el, soția, copiii și părinții săi.

                                 În week-end-uri stătea singur în salonul cu patru paturi, căci singurul coleg de cameră pleca la niște rude, într-un oraș învecinat. Vintilă nu ieșise niciodată din curtea spitalului și de când fusese internat nu purtase decât pijamale și bluze de trening. Stătea săptămâni după săptămâni în salonul cu tavan înalt sperând să se recupereze psihic și să părăsească spitalul odată pentru totdeauna. Voia să scape de obsesia amintirii bețivului, după cum aflase mai târziu, care se aruncase în fața locomotivei pe care o conducea, chiar în fața unui pod din orașul în care stătea acum ca pacient diagnosticat cu traume psihice severe în urma unui accident.

                              Doctorul răspunsese că Vintilă mai trebuia să stea internat cel puțin șase luni, după care – dacă totul merge bine – să i se întrerupă treptat tratamentul, la întrebările Ilenei care pentru că nu își putea permite să îi telefoneze soțului ei decât o dată la două săptămâni, îi scria scrisori ce se întindeau pe multe coli ministeriale îndoite în care totodată îl încuraja și i se plângea pentru dificultățile pe care începuse să le aibă după internarea lui, ascunzându-i totuși lucrurile cele mai grele, conflictele ce le avea cu Ionuț, băiatul mijlociu și faptul că cel mai mare trebuise să se angajeze și pentru că la fast-food-ul unde găsise un loc de muncă trebuia să stea toată ziua nu mai putea să meargă la facultate. Însă Vintilă Nandra rareori reușea să citească mai mult de o pagină, mintea golindu-se conținând parcă un vacuum, iar el nu mai făcea decât să privească în gol. Când devenea iarăși conștient punea plicul într-un sertar al noptierei unde strânsese deja un teanc destul de gros de scrisori, tot plănuind să le citească mai târziu.

                             Într-una din ultimele zile ale lunii iunie, Vintilă Nandra stinse becul și se puse în pat la ora zece seara. Colegul său de salon se culcase cu douăzeci de minute mai înainte, cu lumina aprinsă.

Vintilă stătea în pat privind pata de lumină care intra prin fereastră de la spălătoria spitalului ale căror neoane nu se opreau decât la ora douăzeci și patru, marțea, miercurea și joia.

Se gândea la tot felul de lucruri sărind de la unul la altul. Cum, în a doua zi de stat în spital, un pacient de la lat salon îi spusese la cantină să se plimbe prin curte în fiecare după-masă ca să mai fugă gărgăunii. Se întoarse cu fața în pernă și începu să plângă înăbușit când își aminti cum încercase înjurând să oprească trenul când îl văzu pe individul acela că se așază pe linie întorcându-se cu spatele la locomotivă. După vreo câteva minute stătu cu ochii deschiși în întuneric fără să se gândească la nimic, cu buzele deschise și cu colțul gurii udat de salivă.

                               Chiar când să adoarmă începură să-l doară toți dinții de pe partea dreaptă, fapt care – inexplicabil, – îl făcu să-și aducă aminte de criza nervoasă ce o avusese în cabinetul doctorului cu două zile înainte. Își amintea că în timp ce silabisea calm cele mai oribile invective mototolind și rupând cu dinții acte medicale ale doctorului Sânjoan, care îl privea impasibil, nespunând nimic, nechemând pe nimeni și probabil așteptând ca Vintilă să termine.

                               După ce Vintilă se liniști și se reașeză sprijindindu-se de speteaza scaunului, doctorul Sânjoan îi spusese că, date fiind necazurile pe care le avusese, îl înțelege, dar că din păcate nervii îi erau la pământ și că trebuia să-i dubleze tratamentul cu picături și să îi administreze două injecții în loc de una, ce sunt leac nu o pedeapsă. Toate astea însemnau oare că înnebunise, gândi Vintilă, amintindu-și viața sa din ultimele șase luni, a căror monotonie oscila între plimbarea de după „vizită”, partidele de șah cu un pacient de la pavilionul vecin, statul pe trepte la o țigară sau caleidoscopul de amintiri și gânduri care i se rotea strălucitor în conștiință înainte de a adormi.

                               Și somnul, în care parcă reajungea la ceea ce fusese odată, regăsindu-se pe el însuși neîntinat de furie, complexe de vinovăție și remușcările celui rămas în viață pentru a fi condus locomotiva acceleratului 1..8, care în luna ianuarie a acelui an luase viața unui sinucigaș.

 

 

Editeaza textul
1 vote, average: 1,00 out of 1 (1 voturi)
Trebuie sa fiti logati ca sa puteti vota.
Loading...

Scrie un comentariu

You must be logged in to post a comment.

ChatApasa aici pentru chat !+