Pata de lumină (Schiță în două părți)
Proza Scurta
Felix Rian Constantinescu
decembrie 19, 2016
0

 

2004

 

I

 

                     Silică stătea de trei ore în bufetul gării, bând bere cu vodcă și neputându-se hotărî să se ridice și să plece. Își privea chipul în berea galbenă din halbă, îndreptându-și din când în când șira spinării și încercând să dea dovadă de puțin curaj față de el însuși și măcar să-și spună că „asta e ultima bere”, iar după ce berea va fi gata, va pleca „lăsând vodca la jumătate”. Știa că din momentul în care își va părăsi restul de vodcă în paharul acela mic de sticlă transparentă care acum se afla în fața lui și va merge la tejgheaua barului să-și plătească berea și „suta de vodcă”, atunci Dumnezeu nu va mai fi cu el. Deși se considera un om păcătos, Silică nu mai simțise niciodată așa ceva în cei patruzeci și opt de ani pe care îi trăise. Își aminti ce văzuse în oglinda băii în care intrase să-și privească masca mortuară cu zece minute în urmă: fața buhăită a unui om gras cu ochii încruntați de băutură.

                     Simțind mângâierea morții pe creștet încercă să-și reamintească ceva semnificativ din toate cele câte trăise, cu gândul că una din cele trei Norne, cea din urmă luase firul vieții sale și i-l pusese în mână. Ceva ce să poată duce cu el dincolo, cărându-l în suflet. Nu putea să-și adune gândurile. Uitându-se în jur, observă la o masă care se afla foarte aproape de el un țigan beat care avea în fața lui un pahar cu vodcă ieftină asemănătoare cu a lui și îl auzi cum îi spune unei țigănci care își ținea amândouă mâinile pe masă

                     -Ascultă, Margareto, chiloții ăia murdari în care m-am c… când am venit amândoi de la cheful ăla de vinerea trecută, te rog să mi-i speli. Mi-i speli?

                     Lui Silică îi veni să-și vâre degetele în urechi și astfel să nu-l mai audă vorbind pe individul de la masa vecină. El care făcuse o facultate și care citise în adolescență romane valoroase, era silit acum datorită sărăciei să bea acum aproape exclusiv în „localuri de categoria a III-a” și ca să nu stea singur să bea cu alcoolici ordinari, oameni care se îmbătau de la prima sută de vodcă băută, oameni scofâlciți cu fețele înnegrite. De altfel, și el era numit alcoolic și disprețuit de foștii săi prieteni, oameni cu slujbe și cu bani destui încât să își permită „o băutură serioasă” în baruri din centru, cu lumânărele parfumate pe mese. Nu voia să-și amintească trecutul, mai ales din ultimii ani, din perioada de după patruzeci și cinci. Doar frustrări refulate și o extenuare care nu îl părăsea decât la sfârșit de săptămână.

                         Încercase odată să se dea pe brazdă, renunțase să mai bea și mergea la adunări de ale pocăiților. Dar foștii săi prieteni – cei care acum îl numeau „alcoolic” – fuseseră care tot insistaseră, rugându-l să bea „doar un pahar”, iar apoi „încă unul”, până când nu se mai putu opri și începu să cutreiere orașul după băutură la prețuri cât mai ieftine. De fapt, ajunsese aici în urmă cu doi ani, iar acum venise din cu totul alte motive. Viața nu-l mai mulțumea. Acasă nu mai avea liniște cu nevasta, copiii îl disprețuiau deși nu avea alte probleme în afară de cea a băuturii, care îl făcea să lipsească nopțile și să îl găsească uneori dormind pe preșul din fața ușii apartamentului, dimineața când duceau gunoiul la ghena din fața blocului. Cealaltă problemă era faptul că nu mai lucra, însă în rest nu le greșise cu nimic, fiind un om liniștit. Chiar și băutura nu făcea decât să-l liniștească și mai mult. Maică-sa îi scrisese odată să n-o mai viziteze, fiindcă o face de râs în sat. Doar taică-său îi scria din când în când o scrisoare, cu litere de tipar, iar Silică aprecia mult lucrul ăsta, știind ce greu îi fusese bătrânului să o scrie, neavând decât școala primară și uitând aproape totul în cele patru decenii cât fusese cioban al CAP-ului.

                             Privind cu suspiciune în jur încercă să-și stăpânească un val de lacrimi. „Nici nu știu ce mă apucă”, își spunea izbindu-și pachetul de țigări de tăblia mesei. Simțea în mijlocul frunții o durere de parcă acolo era izvorul lacrimilor care îi sărau ochii pe dinăuntru. Plângea doar uneori când stătea sprijinit de balustrada de pe malul râului ce traversa orașul, un loc în care nu se aflau decât pescari, vagabonzi și tineri care beau vodcă stând cățărați pe băncile de pe micul maidan de lângă râu, devastau pubelele de gunoi și primeau amenzi pentru „consum de băuturi alcoolice în locuri publice” de la gardieni publici sau de la jandarmi îmbrăcați în negru sau albastru. Stătea cu fața la râul murdar plângând și ștergându-se la ochi cu o batistă cenușie pătată cu cerneală ce o ceruse de la unul din copiii lui, pretextând că e răcit.

                                   Spera să nu intre nici unul dintre cunoscuții săi înainte ca el să plece. Mai ales Marin, Cristinel, Victor sau Petrican. Viața lui se terminase. Nu mai avea nevoie de ei. „Oricum îs niște bețâci scrântiți. Petrican și acuma umblă cu un chipiu militar care îl are de pe vremea R.S.R.”

După ce-și termină berea își aprinse o țigară și își bău vodca încet, până la jumătatea paharului, în timp ce o fumă. Apoi se ridică privindu-l pe țiganul care scotocea ceva într-o plasă mijlocie de rafie, aplecat aproape cu totul sub masă. Îi trecu prin minte că lasă vodca de pomană pentru el însuși, „dacă o fi să ia țiganul paharul și să-l bea”. Merse la bar, plăti lăsând patru mii de lei bacșiș barmanului care îi mulțumi și apoi continuă să se uite la ecranul suspendat deasupra tejghelei care transmitea un serial TV.

                                   Chiar la ieșire se întâlni cu Petrican și îl salută încurcat.

                                   -Ce faci, mă? îi răspunse acesta cu un damf de bitter. Pleci? Ești nebun? Stai mă cu mine, să bem.

                                    -Nu pot, nea Petricane, spuse Silică privindu-i chipiul verde. Trebuie să mă duc undeva.

                                     Acum, înaintea morții – căci era sigur că va muri – Silică simțea că și-a recâștigat rangul, datorită indescifrabilei renunțări care îi era imprimată pe chip.

                                    -Cum, mă, mă lași singur? rosti Petrican punându-i mâna în piept. Hai, mă! mai spuse încercând să-l întoarcă înăuntrul barului. După o oarecare ciondăneală, Silică reuși să părăsească barul sub ochii uimiți ai lui Petrican. Niciodată Silică nu mai făcuse asta, să îi refuze pe vreunul din tovarășii de băutură. Nici măcar când era deja prea beat ca să mai poată bea ceva. După câteva secunde, timp în care se dezmeticise, Petrican deschise ușa de lemn a barului și ieșind pe jumătate afară îi strigă lui Silică:

                                     -Ne vedem deseară la șepte! Să vii că îi ziua lu’ Cristinel!

                                     Silică îl auzi însă nu se întoarse, prefăcându-se că importantul mesaj nu ajunsese până la el. Odată ieși din „birt”, nu mai avea nici un chef să se mai întoarcă, nici măcar dacă i-ar fi dat vreunul de băut. După ce mai merse câțiva pași și auzi trântindu-se ușa barului observă că o luase în direcția greșită. Mergea spre clădirea gării, iar el voia să ajungă la liniile de cale ferată, departe de peroane. Totuși merse înainte spre ușa cu geamuri mari e sticlă a gării, deschisă și înțepenită cu o piatră cubică luată din pavaj și, în timp ce intra, privi cu atenție în jur. Vreo douăzeci de tineri îmbrăcați în haine de munte stăteau pe rucsaci ținându-și câte o mână rezemată de schiurile proptite de perete. Chiar lângă ușă o bătrână își cumpăra o plăcintă cu varză de la taraba amenajată acolo, iar la ghișeurile închise erau câteva cozi mici: muncitori îmbrăcați în negru, studenți, un bătrân cu decorație pe palton și cu o adeverință de veteran în mână, trei angajate CFR în uniforme albastre și două tinere îmbrăcate în haine pentru sporturi de iarnă care probabil luau bilete pentru tot grupul. Traversă holul gării și ieși pe ușa care dădea spre liniile ferate. Voia să meargă la tabla mare cu sosirea trenurilor în gară, însă văzând prea mulți oameni acolo merse la coada de la bancomat. Când îi veni rândul, în spatele său era altă coadă. Scoase cincizeci de mii de lei, nici el nu știa pentru ce. Mai avea vreo șaptezeci de mii împrăștiați prin buzunare. Portofelul îl vânduse într-o noapte când nu avusese bani nici măcar de-o bere. După ce luă chitanța și mototolind-o o băgă în buzunar, văzând că sub lista mare a „sosirilor” se adunau mereu alți călători se duse la ghișeul de Informații. Privind înăuntru nu văzu pe nimeni, iar în rama geamului era înfipt un bilet pe care scria „REVIN ÎN 15 MINUTE”. Stătu lângă ghișeu privind oamenii de pe peron. Chiar vizavi de el, peste prima linie, pe o bancă se afla bătrâna care cumpărase plăcinta cu varză, din care arunca unor vrăbii care țopăiau pe asfalt. Auzind un zgomot dinspre difuzorul ghișeului se întoarse și vorbi în microfonul fixat în geam:

                                     -Îmi spuneți, vă rog, ce trenuri vin la Cluj în următoarea jumătate de oră? Aștept un tren și nu mai știu la ce linie vine.

                                     La ghișeu se afla o femeie cu părul rar și cu o umbră de mustață. Următorul tren era peste două minute, însă venea dinspre partea opusă a podului, de unde peste șase minute urma să apară primul tren. Trebuia să se grăbească, se gândi. Îi mulțumi funcționarei și începu să meargă înspre podul care se afla cam la o jumătate de kilometru depărtare.

                                     Plecă din gară, trecu pe lângă ușa din spate a barului din care tocmai ieșise și lăsă peroanele în urmă. Trecea pe cărarea înghețată de lângă șine, văzând vagoanele albastre, care erau trase pe linii auxiliare de ani de zile. Clasa a doua, clasa a doua, clasa a doua, clasa a doua. Doar pe unul singur scria „1”, însă acela era pe jumătate înnegrit de un incendiu ce avusese loc cu doi ani în urmă. În rest mai erau câteva vagoane cărămizii de marfă și o locomotivă Diesel, veche.

                                     Cădeau fulgi rari care se opreau pe cărarea în noroiul căreia se cimentaseră urme de pași și pe ghetele negre ale lui Silică, ca niște mici puncte albe, lângă care – înainte să se topească – apăreau altele.

                                      Silică mergea privindu-și ghetele și ascultând foșnetul mânecilor canadianei hotărât să se sinucidă, datorită unor motive care i se estompaseră în memorie odată ce îl convinseseră. Cauzele proiectării propriului sfârșit deja intraseră în ființa lui, amestecându-se unele cu altele până ce deveniseră o motivație, hibridă, confuză, cam ca aceea ce împinge un suflet la propria-i naștere.

                                      Mergând pe cărare văzu pe strada paralelă cu liniile ferate, însă la un nivel inferior, ca și cum s-ar fi aflat sub o faleză, o țigancă cu un copil mic în brațe. Coborî pe o cărare ce trecea printre niște brazi pitici până ajunse în drum și îi dădu femeii bancnota de cincizeci de mii pe care o scoase de la bancomat.

                                    -Să vă deie Dumnezău sănătate, Dumnezău să vă binecuvânteze, Dumnezău și cu Domnul Isus, spuse femeia.

                                    Merse mai departe și urcă iarăși pe cărarea de lângă liniile ferate, pe o scară de beton – după ce făcu o sută de pași pe trotuarul străzii. Chiar când reajunse sus văzu trenul tocmai trecând pe pod și îndreptându-se spre gară. Privi ultimul vagon acoperit de mâzgăleli fără Dumnezeu al trenului care se îndepărta și se gândi că îl pierduse.

                                    Amintindu-și că un altul sosea aproape peste o jumătate de oră, merse spre podul îngust de cale ferată și sprijinindu-se de balustrada metalică, începu să aștepte aprinzându-și un Carpați. Aici voia să moară.

Editeaza textul
1 vote, average: 1,00 out of 1 (1 voturi)
Trebuie sa fiti logati ca sa puteti vota.
Loading...

Scrie un comentariu

You must be logged in to post a comment.

ChatApasa aici pentru chat !+