Pe urmele timpului (Concursul 1)
Poveste
Diana
iunie 8, 2017
0

Deși era o dimineață însorită, nu se putea spune dacă tărâmul Bonton era într-un anumit anotimp, dincolo de Castelul Vulturilor fiind toamnă, până la statuia lui Barbados-cu-corn-în-frunte ningând, de la piedestalul pe care își sprijinea acesta bastonul începeau să înflorească pomii, iar Grădina Verii, cuprindă totuși de plictis, dansa odată cu florile sale colorate. Tom-Pei nu avea chef să coboare la micul dejun, ci se rezemă de spătarul scaunului, lăsându-se puțin pe spate, ronțăind acadeaua începută de aseară care, așezată pe un ziar — necitit de nimeni din casă, dar primit zilnic în cutia poștală — se topise puțin și își întinse o parte de dulceață peste pozele alb-negru. Într-un colț observă titlul „Campionul anului la ski”, alături de chipul lui Erik Barză și îl cuprinse imediat ciuda că el nu făcuse nimic important în cei doisprezece ani ai săi, cu toate că se simțea epuizat de la atâtea albume cu decupaje din reviste, care îl înfățișau pe eroul lui, Șopârla Ho-Di. Fără să-și dea seama, un spiriduș coborî cu o umbrelă micuță pe pervaz, își aranjă căciula și o luă înainte, însă nu calculă bine distanța și căzu, bubuitura făcându-l pe Tom-Pei să uite de Erik Barză și Șopârla Ho-Di.
                — Cine e? întrebă el.
                Nimeni nu-i răspunse, așa că își văzu mai departe de acadeaua sa, rupându-i partea de sus și aruncând bățul la întâmplare în spatele său. 
                — Cum îndrăznești, copile? strigă supărat spiridușul, chinuidu-se să scape de sub băț, în timp ce mustața i se zburli. 
                Tom-Pei auzise acel chiuit semănând a voce, însă nu deslușea pe nimeni, plimbându-și ochii de colo-colo prin cameră. Un alt mormăit îl avertiză că cineva se ascunde după albumele sale. Se aplecă, înconjurând masa în timp ce încă mai ronțăia acadeaua printre dinți și se ridică pe partea cealaltă. Spiridușul sări în lături când îl văzu, ascunzându-se după culegerea de franceză. 
                — Păpădie? chițăi băiatul, crezând că este unchiul său, ființă din aceeași categorie cu cel abia zărit. 
                Tom-Pei luă bățul regăsit de la acadea și înțepă imaginar ceva pe lângă coperta cărții, însă nu se arătă nimeni. Cum zilele în Bonton trec mai repede decât cele din lumea noastră, soarele trecu de fereastra deschisă, spre vest, scoțând la iveală o siluetă dolofană și pitică. Spiridușul desluși respirația cu miros de căpșuni a băiatului și fugi repede în altă parte, însă umbra sa rămase la iveală. 
                — Vino aici, vino aici, îi șopti el, iar aceasta se strânse în jurul papucilor lui transparenți.
                — De ce te ascunzi? 
                Apăru capul mare al lui Tom-Pei. Spridușului mai-mai să-i sară inima din piept și, gândindu-se că nu are scăpare, se prefăcu leșinat.
                — Domnule? spuse încet Tom-Pei, împungându-l ușor pe celălalt cu degetul, dar nu primi vreun răspuns.
                Se uită la umbra spiridușului, însă cum ea nu putea să vorbească, ci doar rămăsese mirată de cele petrecute, se scărpină confuz în cap și lăsă în pace micuța creatură. „Clopoțel!” o auzi spiridușul pe Doamna Privighetoare șoptindu-i în ureche de la îndepărtare, dar îi era frică să deschidă ochii, nu cumva să dea din nou nas în nas cu băiatul. „Clopoțel, de ce ești așa speriat? Te-ai dus acolo cu o misiune.” Și parcă îi și vedea aripile cenușii printre florile de cireș și îi auzea glasul măiastru. 
                — Stai! strigă spiridușul nimănui, Tom-Pei deja ieșind din încăpere. 
                Cu picioarele sale scurte, Clopoțel încercă să coboare masa, o chemă și pe umbră să-l ajute, într-un final zărind scaunul și sărind pe acesta, apoi lăsându-se în jos pe unul dintre picioarele lui — o călătorie atât de lungă! Ajunse la pragul ușii, se uită împrejur ca nu cumva să-l descopere cineva și, văzând că drumul este liber, o luă la sănătoasa, ținându-și căciula cu mâna ca să nu-i cadă. Scările acelea erau uriașe, iar chicotelile din bucătărie băgară spaima în el, mai ales când le auzi apropiindu-se. Se ascunse sub balustradă, observând că umbra îi rămase în urmă. „Vino aici, vino aici! Or să te prindă!” o avertiză el. Rochiile surorilor lui Tom-Pei doar îl atinseră puțin, niciuna dintre ele băgându-l în seamă. 
                — Te-am prins! răsună vocea lui Tom-Pei, săltându-l imediat pe spiriduș în palmă, unde hainele i se răvășiseră de tot. Ești bine? întrebă el, cuprins de o oarecare părere de rău. 
                Spridușul nu știa dacă să se sperie sau nu. Totuși, se uită la chipul drăgălaș al băiatului și își luă inima în dinți.
                — Sunt Clopoțel, spiriduș mesager al tărâmul Bonton și al Țării Păsărilor, trimis să te găsească, zise cât de brav putu, deși nu era vreo caracteristică aparte de-a sa. 
                — Tom, cum rămâne cu budinca ta? răsună vocea subțire a mamei lui Tom-Pei, dincolo auzindu-se un scurt tropăit de copite. Orice s-ar crede, aceasta era pe jumătate femeie, pe jumătate căprioară.
                — Nu o mai vreau, îi răspunse băiatul, ascunzându-l imediat pe spiriduș în buzunarul cămășii. 
                Mama sa apăru în ușa bucătăriei, dând din urechi.
                Ajuns în camera sa, Tom-Pei se asigură că ceilalți se duc la treburile lor, se așeză în pat și-l puse pe spiriduș pe una dintre perne. În tot acest timp, umbra i se ascunse în căciulă, clinchetul unui clopoțel atrăgându-i atenția lui Tom-Pei. 
                — Spui că ești un mesager, nu-i așa? se arătă curios băiatul. Ce ai să-mi transmiți?
                Clopoțel își aranjă mai bine hainele. Se apropie de nasul lui Tom-Pei, se săltă în vârful picioarelor lui micuțe și șopti:
                — Este un mesaj de la Doamna Privighetoare. Unul foarte important, încât nu trebuie să-l mai audă nimeni. 
                Tom-Pei se arătă mirat. Nu știa vreo Doamnă Privighetoare. Totuși, îl îndemnă pe spiriduș să continuie. Prea era curios din fire. 
                — Zilele în Tărâmul Păsărilor sunt atât de lungi! oftă Clopoțel, privind noaptea care cobora ușor și intra chiar și pe fereastră. Vezi tu, copile…
                — Numele meu este Tom-Pei.
                — Ce zici?
                — Numele meu  este Tom-Pei, zise băiatul, accentuând „e”-ul din numele său de parcă era tare mândru numai de acea literă. Al tău? îl întrebă pe spiriduș, fiind oarecum extaziat.
                — Clopoțel… Dar ce legătură are?
                — Dacă tot vorbim, măcar să știm cum ne cheamă.
                —Te cunosc! spuse enervat spiridușul. Altfel cum aș fi știut că tu ești cel căutat?
                — Atunci de ce nu-mi spui pe nume? întrebă cât se poate de naiv Tom-Pei. 
                Nici spiridușul nu-și dădea seama de ce nu o făcuse până acum. Băiatul îi zise să treacă din nou la istorisirea sa. 
                — Unde eram…? A, da! Pentru că zilele sunt așa de lungi în Țara Păsărilor, păsările de noapte nu mai au timp să cânte. Nu-ți dai seama, băiete… adică Tom-Pei, cât poate însemna intonarea unei melodii pentru ele! Dacă nu mai cântă… Spiridușul își lăsă capul în jos și continuă mai încet: Dacă nu mai cântă, păsările mor. 
                Tom-Pei se gândea că parcă mai auzise asta înainte, poate prin poveștile bunicii sale, însă nu găsea vreo legătură între cele spuse și el, așa că întrebă:
                — Și eu ce trebuie să fac?
                Clopoțel prinse brusc energie. 
                — Numai un locuitor al unui tărâm poate să schimbe timpul, în niciun caz al unei țări.
                — Și ce te face să crezi că eu sunt acela? întrebă confuz Tom-Pei.
                — Bunicii tăi au fost canari, ai o mamă pe jumătate căprioară, un tată centaur și două surori elfi. Doamna Privighetoare crede că tu, de fapt, însumezi toate aceste ființe. 
                Tom-Pei se depărtă de spiriduș. În toate zilele lui de pierde-vară nu s-a gândit niciodată că ar putea să fie vreo creatură fantastică sau măcar vreo parte a lui să fie de animal. Ca mulți alții de pe tărâmul Bonton, el era un simplu muritor. Uitându-se mai bine la el, se asigură în minte că acest fapt este adevărat.
                — Și cum aș putea schimba timpul? se întoarse el către spiriduș.
                — Cu ajutorul ceasului regelui Oră-Minut, zise Clopoțel cu un ton zeflemitor, pesemne doar Tom-Pei nu știa acest lucru, iar el era dornic să i-o dovedească. 
                Spiridușul observă chipul neștiutor al băiatului, așa că adăugă îmbunat:
                — Dacă treci de Stânca lui Moș Pitic, ajungi în Tunelul Patru Locuri, la capătul căruia se află Copacul Universului, sub care se ascunde ceasul regelui Oră-Minut.
                Tom-Pei chiar nu auzise niciodată de cele ce-i fuseseră spuse pentru simplul fapt că nimeni nu-i povestise vreodată de așa ceva. Se apropie de masă și văzu iar poza cu Erik Barză, gândindu-se din nou că el n-a făcut nimic important până atunci. Ce n-ar fi dat să fie precum Șopârla Ho-Di! În acel moment, sub razele lunii și privirile stelelor, pe Tom-Pei îl cuprinse brusc pofta de aventură.
                — Atunci să mergem! îi strigă el spiridușului, zbughind-o pe ușă. 
                — Așteaptă, așteaptă!
                Însă Tom-Pei deja ajunsese la scări, ascunzându-se și așteptând ca toți ceilalți să se culce, în mintea sa formându-și un plan. 
                — Este noapte, îi șopti Clopoțel. Unde o să găsim noi un grifon la ora aceasta?
                — Cine a spus că mergem cu un grifon? îi zâmbi băiatul. 
                Nechezatul tatălui său străpunse holul întunecat, copitele i se mișcară sonoric pe podea și intră în camera sa. Tom-Pei sări câte două scări, își luă jacheta albastră, despre care credea că este potrivită pentru ce avea să urmeze și ceru spiridușului să se urce la loc în buzunarul de la piept. 
                — Te întreb din nou: cu ce mergem? se arătă speriat Clopoțel, încercând din răsputeri să se liniștească și pe el, și pe umbra din căciula sa. 
                Totul se întâmplase mai repede decât se așteptase, iar întunericul de afară îi sporea confuzia. Tom-Pei coborî în grabă un deal, se ascunse după o răchită ca nu cumva zânele de veghe să-l observe. În depărtare, deja se auzea bâzâitul aripilor acestora. Își regulă respirați, apoi se dădu de-a berbeleaca, oprindu-se aproape de un iaz. Spiridușul nici nu avu timp să se dezmeticească, atât de iute se trezi în apa rece. 
                — Băiete, ce faci? Vai, eu nu mai înțeleg nimic…
                — Ține-ți respirația! îl avertiză Tom-Pei.
                — De ce?
                Însă nu primi niciun răspuns. Un brotac tocmai ieșise să-i cânte soției sale, iar după coiful negru de pe cap, se vedea că este un animal de veghe. Pe sub nuferi, Tom-Pei înainta ușor spre partea cealaltă a iazului, unde locuia prietenul său, Ochi-de-Plătică. În ciuda numelui, era un pește zburător. Cântecul brotacului continua să se audă când Tom-Pei bătu în ușa lui Ochi-de-Plătică. Acesta, trezit tam-nesam din somn, avu nevoie de câteva secunde ca să deslușească cine îl caută, dar, recunoscând imediat faptul că numai Tom-Pei nu putea să-și țină respirația atât de mult dintre toți prietenii săi — alți pești, de altfel — îi creă o bulă în jurul capului ca să nu se înece, la fel și spiridușului. 
                — Ce căutați la ora asta aici? se miră Ochi-de-Plătică.
                — Nu-i chiar așa de târziu, în curând se face dimineață, și Tom-Pei arătă spre ceasul doar cu patru ore.
                — Băiatul acesta de aici nu a vrut să aștepte să luăm un grifon! spuse plângăreț Clopoțel spre pește. 
                — Este vorba de o aventură, îl informă extaziat Tom-Pei pe prietenul său.
                Și începu să-i relateze mesajul spiridușului, completat uneori de Clopoțel. Totuși, Ochi-de-Plătică nu se arătă atât de bucuros de cele auzite și se așeză în coralii săi, gândindu-se. Tom-Pei își spuse că dacă nu o să aibă susținerea prietenului său, atunci nu o să mai plece nicăieri și se uită trist către spiriduș. 
                La ora unu, când crăpa de ziuă, Ochi-de-Plătică se ridică și îi zâmbi lui Tom-Pei. Îi strigă să se urce pe spatele său și să se țină bine, altfel o să alunece de pe solzi.
                — Nu-i așa că-i mai bine cu mine? îl întrebă în zbor peștele pe băiat.
                — Desigur. Oricum nu-mi plac grifonii. 
                Ochi-de-Plătică râse, scoțând bule. 
                Traversară Țara Ceaiului, unde ceștile, ceainicul, zaharnița erau prinse de baloane și se plimbau prin văzduh. Tom-Pei întinse mâna și apucă ața unui balon, trăgând după el o zaharniță, din care imediat începu să ronțăie cuburi de zahăr. Îi dădu unul și lui Clopoțel, însă bucata era prea mare pentru a o putea termina, așa că ascunse restul sub căciulă. Atât i-a trebuit umbrei ca s-o înfulece.
                Era greu să-și dea seama câte zile să fi trecut de când au plecat din Bonton, fiecare tărâm și țară având diferite modalități de a măsura timpul. Totuși, lui Tom-Pei i se părea că petrecuseră multă vreme pe drum. De sus văzu cum o pisică de pe Tărâmul Miu-Mau înnoadă mânecile unei cămăși de marginile unui coș, își pune o bonetă roșie în cap și se ridică deasupra locuințelor acoperite de blană în vehiculul ei improvizat.
                Dintr-odată, dincolo de Țara Fructelor, unde un pepene era să-i dărâme, se înălță Stânca lui Moș Pitic. Ochi-de-Plătică lăsă să-i scape câteva bule de uimire, dar și de confuzie, neștiind pe unde să o ia, stânca fiind fină, fără alte denivelări. Unul dintre baloanele din Țara Ceaiului se ivi la orizont, pesemne îi conducea pe drumul cel bun. Acolo, pe margine, stătea de multă vreme un moșneag pe scaunul său. Sau poate că nu era moșneag dintotdeauna. 
                — Să nu oprești! îl avertiză spiridușul pe Ochi-de-Plătică. O să vă transformați în stană de piatră.
                Ceilalți doi nu-l crezură decât când balonul, ajuns deasupra capului bătrânului, se făcu un pietroi și căzu în groapa fără fund peste care tocmai zbura Ochi-de-Plătică. 
                — Și acum? îl întrebă Tom-Pei pe Clopoțel.
                — Doar privește, băiete! 
                În zare, un cerc auriu se învârtea în loc, înăuntrul său altul argintiu, apoi unul roșu, albastru, verde și tot așa, formând o gaură a infinitului. În jurul său, păsările încetineau, apa curgea invers, glasurile se auzeau după mișcarea buzelor, nu odată cu ele. 
                — Acolo mergem noi, îi informă Clopoțel. 
                Tom-Pei se prinse mai bine de solzii lui Ochii-de-Plătică, închizând ochii. Aceasta era șansa lui, șansa de a arăta că este mai presus de Erik Barză. Simți doar mișcarea cercurilor, cum gândurile îi apar din direcția opusă, iar ochii peștelui se mișcă contrar normalității. Într-un moment mirosea a scoțișoară, apoi a portocale, a clătite cu gem de vișine, a trandafiri, însă o mireasmă îi atrase atenția, o amestecătură între iarbă proaspătă și ocean, îndrăznind în sfârșit să se uite la ce se desfășura în jurul său. Erau în Tunelul celor Patru Locuri. Apucă un solz de al lui Ochi-de-Plătică și se înălță acolo unde apa se unea cu pământul, cădea într-o cascadă imensă, prin care se colorau câteva păsări, pajiștile se lipeau de cer, iar vacile rumegau liniștite tocmai pe unde zburau rândunicile. 
                — Uitați! le strigă spiridușul, arătând către o pantă unde se ridica falnic un pom, având toate părțile posibile ale unor arbori, deși arăta mai mult a stejar înflorit și încărcat cu aur. 
                — Copacul Universului, șopti Tom-Pei.
                Era uimit de măreția acestuia, de frunzele și florile care dansau în jurul aurei sale și, mai ales, de coroana imensă, despre care credea că nu are sfârșit. Clopoțel îl ciupi pe Tom-Pei, aducându-l la realitate. Apoi îl avertiză pe Ochi-de-Plătică să nu se oprească. Rădăcinile aveau să se îndepărteze singure de pământ, dar să fie pregătit pentru că lunecușul spre ceasul regelui Oră-Minut este periculos. 
                Ochi-de-Plătică se învârti în jurul Copacului Universului, alte bule îi ieșiră pe gură când văzu cum se desprind rădăcinile, iar pe lângă ele se scurge Lichidul Timpului. Nu avură mult timp de gândit sau de admirat, că o cracă îi prinse, îi răsuci și îi aruncă direct sub pământ. Spiridușul se apucă de ața în care era prins nasturele de la buzunarul băiatului, Tom-Pei de aripioarele prietenului său, însă, cum Ochi-de-Plătică nu avea vreun sprijin, alunecă într-o viteză greu de numit pentru el. 
                Căzură în rămășițele unor ceasuri — cadrane, limbi ori piulițe ruginite. Tom-Pei se ridică buimăcit, dând din cap în încercarea de a-și reveni. Îl strigă pe Clopoțel și-l găsi aproape turtit în buzunarul său. În ciuda celor întâmplate, Ochi-de-Plătică se arătă cel mai nevătămat dintre ei. Spiridușul se foi, trăgând de material în așa fel încât Tom-Pei să ajungă în poziția dorită pentru a vedea peretele care se decojise și care scotea la iveală un ceas mare, cu un cadran imens, unde orele erau înlocuite cu poziția soarelui și a lunii.
                — Acesta este! strigă Tom-Pei.
                Sări, ocoli, dădu mai încolo piesele din jurul său și, plin de bucurie, se apropie de rodul aventurii sale. 
                — Ce fericire! Nu-i așa, spiridușule?
                Însă Clopoțel era departe de a fi vesel. 
                — Ce s-a întâmplat?
                — Uite, Tom-Pei, și arătă spre spărtura din jurul orelor lunii. 
                — Asta înseamnă… începu Ochi-de-Plătică, dar nu avu curajul să-și termine propoziția din solidaritate pentru prietenul său.
                Tom-Pei nu înțelegea. 
                — Dacă ceasul regelui Oră-Minut se sparge, înseamnă că timpul nu mai există, îi explică spiridușul. Și din câte vezi, băiete, nu mai există noapte, adăugă cu o voce stinsă. 
                Tom-Pei căzu în genunchi. Privi deznădăjduit la fapta pe care nu o așteptase și, fără să-și dea seama, începură să-i curgă lacrimi pe obraz. Însă fiind în interiorul cercului, acestea se întorceau înapoi în ochii săi. Printre limbile unduite se iviră flori de cireș, pozițiile soarelui și ale lunii se transformară fiecare în câte o pasăre, iar dintr-un loc necunoscut răsări un cântec maiestuos și cristalin. Doamna Privighetoare murise.

Editeaza textul
0 votes, average: 0,00 out of 1 (0 voturi)
Trebuie sa fiti logati ca sa puteti vota.
Loading...

Scrie un comentariu

You must be logged in to post a comment.

ChatApasa aici pentru chat !+