Rafinaj
Proza Scurta
Tabita Contis
iulie 21, 2017
0

            O văd apropiindu-se cu ochelarii pe nas și cu mișcări lente, neforțate. E acum la un pas de mine. O privesc cu ochii îngustați, așa cum îi plăcea ei să fie scrutată. Remarc că nu mai e puștoaica ce îmi sărea în brațe. Puștoaica aceea care mă iubea. E acum ceva detașat în felul ei de a-mi răspunde la salut.

            -Ciao! (O salut, zâmbind.)

            -Ciao!

            Și merge mai departe, lăsându-mă să o privesc din spate. Aș vrea s-o iau în brațe. Ca atunci când avea 14 ani. Dar nu îndrăznesc s-o mai ating. M-ar îndepărta cu un gest detașat, de profesionistă. I-aș putea reproșa asta? Ar fi inutil. Eu am crescut-o așa. Era să zic: „Eu mi-am crescut-o așa.” Dar știu că nu mai e a mea. Dacă mă doare așa, un pic? Asta mă-ntrebi? E în mine un fel de orgoliu care mă face s-o mai vreau. Mi-e doar ciudă să știu că o are altul. Continuă să meargă, fără să se uite înapoi. Înghit în sec și o privesc. E faină și așa, și acum.

*

            -Zi-i ăluia ce se tot holbează la tine din spate să-și ia gândul. Îl cunoști de mult timp?

            -Pe So.? E mai complicat, știi, îi spun. Ne știm de mici. Ne știm și nu ne știm, de fapt, dar…

            -Te-ai culcat cu el? El e primul?

            -Cum poți să fii așa direct când mă întrebi asta?

            -El e?

            -El a fost.

            -Ce a fost?

            -A fost…

            -Lasă.

            -E mai bine așa.

Ieșim amândoi din raza lui vizuală și râdem, ținându-ne de mână. Mă simt mai puțin inocentă.

*

            O altă zi. Stau și beau. Îmi amintesc de ea. Îi văd bucuria aia naivă din serile noastre. Îi văd lacrimile ălea pe care nu i le-nțelegeam. Cum mergeam de lângă ea (nu eram icoană nici eu, să știi!), îi vedeam pe ăștialalți că se gudură pe la picioarele ei. Și ea ce făcea? Asta vrei să știi? Măi, adevăru-i că mulți se laudă că au avut-o, dar, poate, nici nasul nu i l-au pupat. Nu că ar fi fost ea așa de selectivă, că n-a fost. Îi ziceai de câteva ori că-i faină, te uitai insistent după ea și nu era așa de greu s-o aburești. De mai și știai să o săruți fain, ți se topea în brațe. Dar n-au reușit toți care au vrut nici măcar s-o sărute, cum se zice. Să știi că mi-a fost dragă. Dacă am iubit-o? Da, măi, o iubeam în felul meu. I-am spus din prima seară să nu se-ndrăgostească de mine. Repetam ca un nebun după ce am avut-o prima dată (era fată): „Nu te merit, nu te merit!”. Dar vorbele mele au avut efectul contrar.

*

            -L-ai iubit mult?

            -L-am iubit. A fost singurul pe care l-am iubit. Îmi ziceau mai mulți dintre cei cu care ieșeam că știu să îi fac să se simtă iubiți. Nu știu de ce le-am lăsat impresia asta. Ne jucam doar, nu ne iubeam. Cu primul a fost altceva. Nu era doar joaca aia a noastră care ne plăcea, era disperarea aceea de a ne ști unul în brațele celuilalt pentru un timp (de)finit, pe care încercam să îl încapsulăm cumva în mintea noastră, ca atunci când nu va mai fi să putem să ne amăgim, totuși, că ne-am cunoscut și că ne-am legat cumva unul de altul și dincolo de trupurile noastre care se împerecheau aproape animalic. Prima dată, am plâns. Nu în hohote, dar am plâns. Era în el o dorință brutală de a mă avea. Presupun că am fost singura lui fată ori, cel puțin, am fost prima lui fată, restul au fost femei. În încăpere era semiîntuneric. Vreo câțiva tipi adunați de pe nu știu unde erau pe afară și ne-au văzut când am intrat. Erau foarte curioși, așa că unul, cel puțin, era pe lângă geam. Deși nu cred că se vedea înăuntru. Pe mine mă lăsa rece tot tărăboiul. Pe el, cred că îl excita. Încercaseră și alții, înaintea lui, să mă aibă. Nu în acea seară. Nu au reușit. Dacă le permiteam să se apropie de mine (nu le-am permis tuturor nici înainte, nici după), îi aduceam până în punctul în care le lăsam impresia că în două momente sunt în mine, dar îi refuzam tocmai când le era lumea mai dragă. Cu el a fost diferit. Nu știu de ce l-am acceptat. Îmi plăcea alura aceea matură a lui, deși era un amuzant. Îmi plăcea că avea simțul umorului. Mi-a inspirat o anumită încredere ciudată de la început. Nu o încredere de zile mari, ci o încredere de moment. De fapt, asta era tot ce voiam amândoi. Momentul. De aici și disperarea trupurilor noastre, care se căutau fremătând și se aveau mult.

*

            Îmi plăcea cum sărută. Nu săruta ca altele, tot timpul moale, de te adormeau. Mă simțea. Știa să se muleze după mine. Știa să mă sărute finuț, în rarele momente când eram un finuț. Știa să mă sărute și mai sălbatic. I-am zis cândva, îmi amintesc, că sărută fain. Îmi plăcea să o am, să o domin. La început, cel puțin, a cam trebuit să mă mulțumesc să fiu deasupra. Dar învăța repede.

*

            Vorbeam foarte puțin. Când ne întâlneam, se întâlneau de cele mai multe ori doar trupurile noastre. Una dintre cele mai jucăușe seri ale noastre a început pe… covor. Ne sărutam și ne încolăceam și ne mușcam reciproc buzele, ne retrăgeam unul de lângă celălalt, pentru a vedea care dintre noi cedează primul. M-a luat în brațe și m-a dus în pat în scurt timp. Era rezistent. Părea că înțelege un lucru elementar, pe care unii nu îl înțelegeau. Femeia trebuie să ajungă în acel punct în care să îi vină să țipe (natural). Nu e bărbatul cocoșul ăla care trebuie să se bucure singur. Îmi plăcea că înțelegea asta. Cea mai lungă noapte a noastră a fost, cred, aceea. A durat vreo trei ore din momentul în care ne-am urcat în pat. El s-a uitat la ceas înainte și după și m-a informat. Mi-a zis (nu știu dacă sincer) că a fost cea mai lungă partidă a lui de până atunci. Evident, eu n-am avut nopți mai lungi cu nimeni. Din când în când, rămânea la mine peste noapte. Se trezea foarte devreme dimineața, ca să nu-l vadă toți vecinii de acolo când pleacă. Știa, oricum, că mă bârfeau.  

*

            Uneori, mergeam la ea la cafea. O trezeam. Deschidea ochii mari și încețoșați, deși nu era chiar dimineață. Poate că era trecut de 10. Dar era obosită fata mea câteodată. Și cum să nu fi fost, când, vreo două-trei săptămâni, o țineam într-o distracție, seară de seară. Felul nostru, al meu și al ei, de a ne iubi era atât de carnal. Parcă nu știam să ne iubim altfel decât carnal. Parcă ne pierdeam cuvintele printre hainele pe care ni le dădeam jos reciproc ori singuri. Parcă ne pierdeam cuvintele printre boxeri, deși gurile ne erau libere.

*

            Îmi imaginez că e ea deasupra mea, chiar în momentele astea. Se mișcă bine. Îi prind sânii care între timp i-au crescut puțin între palme și i-i masez ușor. Îi apuc șoldurile mici și, când i-e lene să se mai miște deasupra mea, o mișc eu, coborându-mi mâinile de pe șolduri pe picioarele ei. Alunecă de pe mine ușor. Mă ridic pe ea și îi ridic puțin și picioarele. Îmi amintesc că se excita mai tare în poziția asta. I le ridic tot mai mult și mă împing în ea de câteva ori. Încep să o aud respirând sacadat și apoi gemând. Mă excit și eu mai tare și ne iubim așa un timp.

*

            -Sunt invidios pe So. ăsta pe care l-ai iubit. Cu care te-ai iubit. Mi-ar plăcea să mă iubești mai mult decât pe el. Mi-ar plăcea să îl uiți.

            -(Eu râd ușor.) Nu te-ar ajuta prea mult dacă aș uita tot ce a fost între mine și el. Și de ce aș face asta, dacă n-ar fi în beneficiul niciunuia dintre noi? Te voi iubi, probabil, mai mult. Dar să nu vorbim despre iubire așa de repede. Încearcă să te resemnezi când îți amintești că pentru el am fost fată. Pentru tine, sunt femeie.

            -Oare mai este mult până când…?  

            -(Schițez un zâmbet.) Răbdare.

*

            Nopțile se suprapun puțin în mintea mea, deși nu erau identice. Îmi amintesc carnea ei mai mult din pipăit, decât din vedere. Noaptea, îi cunoșteam trupul mai mult cu mâinile decât cu ochii. O singură seară așa, mai romantic luminată, am avut împreună. Aprinseserăm o lumânare de aia imensă. Nu de dragul decorului neapărat, ci fiindcă toată seara se luase curentul. Și am și vorbit puțin atunci. Înainte de a ne iubi. Îmi era atât de dragă naivitatea ei și felul ăla în care mă iubea din priviri. Îi iubeam mintea aia de copil, deși ea voia tot timpul să pară mai mare. Ieșea cu tipi mai mari decât ea. Ea, o puștoaică de 14 ani, ieșea și cu tipi cu vreo 5-6 ani mai mari. Nu reușeam noi, bărbații, să o intimidăm. Singurele momente în care era vizibil timidă erau momentele ălea când îi ziceam că o iubesc. Atunci numai se pierdea oarecum, dar, după, tot se ținea bine fata. Avea tupeu, dacă era cazul. Se mai și fâstâcea, câteodată, e drept, dar nu era o fâstâceală exagerată. Era fâstâceala aia de a se ști în centrul atenției. Îi plăcea să îi acorzi atenție și îi cam acordam toți.

*

            -Aș prefera să vorbim altundeva.

            -Ok, cum vrei tu. Dintotdeauna ai preferat să vorbești într-un cadru mai intim cu cei cu care ieșeai?

            -Nu. Dar dacă nu ții să te fâțâi în grup, ai libertatea aia de a te sustrage grupului.

            -Să mergem.

*

            Ce îmi place la ea e impresia aceea de inaccesibilitate pe care mi-o lasă nu doar mie. Și primului îi lasă acum impresia asta. Și altora. Felul acela în care știe ce știe, dar nu vrea să arate. Felul acela în care își cunoaște puterea pe care o are asupra noastră, dar nu o folosește decât rareori. Felul în care ne înțelege. Diferențiat. Îmi place că e greu încadrabilă în categorii. E dincolo de categorii. În aceasta constă mare parte din farmecul ei. În faptul că nu e nici ca femeiuștile vulgare, nici ca fetele cuminți. Se apropie mai mult de fetele cuminți și, dacă nu o analizezi cu atenție, îți poate chiar părea fată cuminte. I s-a mai spus „îngeraș”. Dar aparenta cumințenie și-o știe înlătura când trebuie. Avea dreptate primul, are și tupeu. Mă intrigă lucrul acesta. Modest cum sunt, trebuie să recunosc că am avut femei și mai frumoase ori și mai inteligente. Dar echilibrul acesta dintre aspectul fizic și inteligență îmi place la ea. Nu vor fi fost neapărat dezechilibrate altele, desigur.

*

            -Îi dai și lui, dragă?

            -Nu.

            -De ce ești rea acum? Dar primului i-ai mai da?

            -Nu.

            -Tot mai rea devii.

            -(Eu râd. Un râs amar, un pic forțat. Puternic.) Scuză-mi râsul zgomotos de acum.

            -Ți-l scuz. Chiar îmi place, de fapt. Parcă râzi pe note.

            -Muzicale.

            -Aha. Acum ai râsul de mezzosoprană.

            -Hm, ai auz fin. Pot să râd și mai jos.

(Râdem amândoi și plecăm.)   

           

Editeaza textul
0 votes, average: 0,00 out of 1 (0 voturi)
Trebuie sa fiti logati ca sa puteti vota.
Loading...

Scrie un comentariu

You must be logged in to post a comment.

ChatApasa aici pentru chat !+