Regele și Domnița Diavolița- (Concurs 1)
Poveste
Irene Postolache
noiembrie 28, 2016
0

        A fost odată un rege viteaz. Multe bătălii a purtat cu dușmanii și le-a câștigat pe toate cu sabia lui cea neînfricată. Dar nimeni nu știa că regele era un mare pofticios. De ce? Pentru că îi plăcea tare mult să mănânce dulce. Cât mai dulce, să-și lingă degetele de dulce…

Într-o zi, pentru că avea poftă de ceva bun și cum era într-o pauză, ce s-a gândit regele? A tăiat trei felii groase de pâine, care miroseau grozav de bine, apoi le-a uns cu unt. Deasupra a pus miere  parfumată. A ieșit cu ele pe terasă. Tocmai când se pregătea să muște dintr-o felie, a auzit glasul unui dregător și a plecat să-l întâlnească. Cât a stat, cât a vorbit, n-a durat mult. Dar când s-a întors să mănânce, ce să vezi? Pe farfuria de pe masă mai erau doar două felii de pâine, una dispăruse.

Regele s-a înfuriat strașnic.

-Unde a dispărut felia de pâine unsă cu unt și cu miere dulce, dulce? Unde e?

Așa un tărăboi a făcut regele, încât s-au adunat toți supușii. Toată lumea a căutat felia lipsă! Dar nimeni nu a găsit-o, așa că au plecat la treburile lor.

Rămas singur, regele s-a așezat să mănânce celelalte felii. În timpul acesta se tot gândea, oare cine i-a furat bunătate de mâncare? Cine a îndrăznit?

-Aha, știu! A fost o cioară! Așa trebuie să fi fost! A venit în zbor o cioară și mi-a furat felia. Doar se știe că ciorile sunt hoațe, nu? Să vină imediat vânătorii în grădina palatului meu și să-mi aducă de îndată cioara care a furat felia.

Vânătorii au venit repede. Au cercetat toată grădina, copac cu copac, dar cioara n-au aflat. Regele îi privea de pe terasă.

-Măria Ta, în grădină nu este nicio cioară. Nu am găsit decât o amărâtă de vrabie.

-Aduceți-mi vrabia acum!

-Tu mi-ai furat felia de pâine cu unt și cu miere, hoațo! a strigat el când a văzut vrabia.

-Ba nu, Măria Ta! a răspuns pasărea, care auzise de necazul regelui pofticios. Eu sunt așa de mică… cum aș putea să duc în zbor o felie mai mare ca mine? Unde mai pui că mie nu-mi place mierea, că mi se lipește ciocul. Vrăbiile  nu mănâncă dulce, așa să știi!

Regele se gândi mai bine. „Are dreptate! Dar dacă în zbor nu a dispărut felia, atunci sigur de pe pământ a fost furată!”

-Știu! Un câine trebuie să fi fost! A venit în grădină, a trecut pe terasă și a văzut bunătate de mâncare. El mi-a furat-o, sigur! Se știe doar, câinii mănâncă dulce…nu? Să vină paznicii să caute câinele cel hoț! Să mi-l aduceți imediat!

Paznicii au căutat, dar n-au găsit vreun câine în grădina palatului. Regele nu mai știa ce să facă pentru a afla hoțul. Atunci, ce s-a gândit el? A tăiat alte trei felii de pâine, groase, cu coaja crocantă… le-a uns cu unt, peste unt a întins miere, buuunăăăă, bună!

Apoi le-a pus pe o farfurie și le-a dus pe terasa palatului, la fel ca data trecută. S-a ascuns bine și a stat la pândă.

Ia să vezi, că nu a trecut multă vreme și din grădină a venit o fată frumoasă, care a luat o felie de pe farfurie și a început să muște din ea cu poftă. Regele s-a frecat la ochi de mirare. Nu cunoștea pe această fată, era îmbrăcată precum servitoarele de la curte, dar de văzut, nu o văzuse niciodată. A sărit din ascunzătoare și a înșfăcat fata care avea părul împletit în coadă lungă până la genunchi.

-Tu erai hoața, fetițo! Te-am prins! a strigat regele.

-Aaaauuu! Dă-mi drumul, Măria Ta și iartă-mă! Îmi era tare poftă… dar de acum înainte, nu voi mai lua niciodată din mâncarea ta! a zis fata.

-Stai așa, nu te grăbi! Cine ești, că nu te cunosc? a întrebat regele.

-Sunt servitoare la curtea Măriei Tale, Floris e numele meu, a răspuns fata, apoi a făcut câțiva pași înapoi și luat-o la fugă pe alei și printre copaci spre fundul grădinii. A dispărut ca prin farmec.

Regele s-a dus după ea, dar nu a găsit-o. A căutat-o toată după-amiaza, degeaba. Atunci a chemat toți servitorii de la curte și i-a așezat în rând, ca să-i vadă bine. Dar fata nu se afla printre ei. Degeaba i-a întrebat, nimeni nu știa, nimeni n-o văzuse pe frumoasa fată cu coada împletită, lungă până la genunchi.

-Asta-i bună! s-a enervat regele. Adică să fie cineva străin la curtea mea și eu să nu știu? Să vină vânătorii și să ia și câinii cu dânșii, ca să ia urma lui Floris, să o găsească imediat.

Vânătorii au venit repede. Regele a plecat cu ei să caute fata. Câinii vânătorilor au mirosit urma ei și l-au dus pe rege până în fața unui foișor înalt din grădină. Acolo s-au oprit. Regele s-a uitat în foișor, dar înăuntru nu era nimeni.

-Pesemne câinii s-au înșelat, a zis el, voind să plece mai departe. Dar câinii nu plecau, stăteau lângă foișor și lătrau. Atunci, unul din vânători s-a suit în podul foișorului și când colo, ce să vezi… acolo sus, sub un maldăr de paie, era ascunsă Floris.

-Dă-te jos, sălbăticiune! a strigat regele. Dă-te jos din ascunzătoare și mă leg că nimic nu vei păți!

Fata s-a dat jos, uitându-se speriată în jur. Regele a trimis pe vânători, cu tot cu câini, înapoi la palat, ca să poată rămâne singur cu Floris.

-Iartă-mă, a zis el. Te-am speriat fără să vreau!

-Măria Ta, nu te supăra, te rog să mă lași să plec în lume! a zis fata.

-Păi de ce să pleci în lume, fată dragă? a întrebat regale. Du-te acasă la tine!

-Nu am casă…nici părinți, nici frați, a răspuns tristă Floris, privind în pământ. Sunt singură, singurică.

-Vai de mine, greu trebuie să-ți fie, s-a mirat regele. Ia, stai jos și povestește. De când stai în grădina palatului meu?

-Să nu mă cerți, Măria Ta, dar stau de mulți ani, de când eram mic copil. Umblam flămândă pe stradă, cu hainele zdrențe și îmi era tare frig. Atunci am văzut poarta palatului deschisă, tocmai ieșise o caleașcă din curte. Eu am fugit, am intrat înăuntru fără să mă vadă nimeni. Umblând prin grădina palatului, am simțit un miros grozav de pâine caldă, ce venea de la bucătărie. Îmi era așa de foame… Am uitat de frică și am intrat în bucătăria palatului, să iau și eu o bucățică de pâine. Nu era nimeni acolo, decât o bucătăreasă tare bătrână.

-Aha, te-a prins bucătăreasa când luai pâine? a întrebat nerăbdător împăratul.

-Chiar așa, Măria Ta. Ea a văzut imediat cât sunt de flămândă și înfrigurată. Mi-a dat să mănânc pâine caldă și mâncare așa de bună, cum nu mai mâncasem niciodată. A găsit haine, cam mari ce-i drept și m-a îmbrăcat, apoi mi-a făcut culcuș în pod, la căldură, deasupra bucătăriei. Uite așa am crescut eu, iarna în podul cald al bucătăriei și vara în cel răcoros al foișorului. După un timp, bucătăreasa a plecat la casa ei, să se odihnească, fiindcă era prea bătrână ca să mai muncească, dar eu m-am descurcat singură, căci de acum crescusem mare.

-Așa minune nu am auzit până acum! s-a mirat regele. Dar haine, de unde ai luat? Și baie, unde ai făcut? Eu nu pot sta o zi fără să fac baie!

-Eeee, asta a fost ușor! Haine luam de pe frânghia de rufe a servitorilor, când erau mai multe la uscat, ca să nu se bage de seamă, iar baie, făceam în lac, noaptea, după ce se culca toată lumea. Iarna, când afară îngheța apa, găseam apă caldă pe sobă la bucătărie.

-Ia te uită ce ușor te-ai descurcat! a zis regele. Când te gândești că în tot timpul acesta, erai la doi pași de mine și eu nu știam…

-Acum că m-ai descoperit, eu îți mulțumesc de găzduire și mă duc, a spus fata cu tristețe.

-Stai! Unde să te duci? Nu vrei să rămâi la curtea mea? Ce ai vrea să faci?

-Cel mai mult îmi place să îngrijesc florile din grădină… și până acum le-am îngrijit, când nu  mă vedea nimeni, a răspuns bucuroasă Floris.

-Atunci, așa să fie! Rămâi la curtea mea, îți dau odaie frumoasă  în care să locuiești, mâncare câtă poftești și simbrie, iar tu să fii grădinăreasă.

Floris cea cu părul împletit lung până la genunchi a primit cu drag ca să fie grădinăreasă. De la o săptămână la alta,  grădina regelui se făcu tot mai minunată, era plină de flori așa de frumoase, că rămâneau oamenii cu gura căscată când le priveau și uitau să o mai închidă. Floris trăia la palat, acum avea odaia ei micuță și curată, dar din când în când, fugea în curte. Îi plăcea să doarmă afară, în podul foișorului, pe o saltea moale. Acolo putea admira în voie stelele de pe cer.

Așa a trecut  ceva timp. Într-o zi, la curte se iscă zarvă grozavă. Venea în ospeție o domniță de neam mare, ca să se mărite cu regele. Până să se facă nunta, ea avea să stea la palat. Toți slujitorii, cu mic cu mare, se zoreau să facă curat, să gătească palatul cât mai frumos, în cinstea domniței ce trebuia să vină. Floris a tăiat cele mai frumoase flori și a împodobit toate odăile palatului cu flori proaspete și parfumate. Să vezi poznă, ea îl iubea în taină pe rege și suspina după el, dar ce folos! Nu avea curajul să-i spună vreun cuvințel, căci… cine era ea, doar o biată grădinăreasă săracă.

Veni vremea. Sosi la palat domnița de neam, cea bogată. Tot palatul era gătit de sărbătoare în cinstea ei. Domnița era îmbrăcată cu straie strălucitoare, cusute cu pietre nestemate. Era înaltă și frumoasă, cu părul negru ca pana corbului. Regele o primi bucuros și îi arătă cu mândrie palatul. Când au ajuns în grădină, s-au întâlnit cu Floris care așternuse pe jos covor de flori în cinstea domniței. Dar aceasta nici nu le-a băgat în seamă, a călcat nepăsătoare peste ele.

Pe seară, când regele a coborât să se plimbe prin grădină, Floris a ieșit înaintea lui și i-a spus:

-Măria Ta, mie nu îmi place domnița aceasta. Are ochii reci ca noaptea, te trec fiorii când te uiți în ei. Și nu zâmbește deloc. Te rog să fii foarte atent, că nu e lucru curat…

-Ei, na! Ce știi tu? râse regele. Mai bine vezi de trandafirii tăi!

Se gândi că grădinăreasa are vedenii, dar fără să vrea, cuvintele ei îi rămaseră în minte și se  uită mai atent la acea domniță ce urma să-i fie soață. Era adevărat, grădinăreasa Floris avea dreptate, domnița nu zâmbea niciodată, iar atunci când o privea în ochi, ea își ferea cu grijă privirea. Dar regele o surprinse când se uita la altcineva și se îngrozi, cu adevărat privirea ei te îngheța, îți dădea fiori cât de rece și neagră era.

Bietul rege, ce era să facă? Doar nu putea strica o căsătorie doar din cauză că nu-i plăcea uitătura domniței. Îi trebuia un motiv mai bun, așa că se puse la pândă, nu o scăpa din priviri, doar-doar va face vreo greșeală. Domnița, parcă bănuia gândul regelui, se purtă fără cusur.  Trecu ziua. Seara, se așezară regele cu domnița la masă, împreună cu câțiva curteni. Mâncară. După ce plecară cu toții la culcare, peste palat se așternu o liniște adâncă.

Floris se culcă afară, în podul foișorului, cum avea obiceiul.

Peste noapte, ea auzi un zgomot ușor și niște pocnituri, ba, parcă mirosea a iarbă arsă… Se trase la marginea podului și când privi în grădină, rămase cu ochii mari de uimire. Ce să fie? Domnița era în fundul grădinii, dezbrăcată de hainele scumpe. Făcuse un foc din câteva ramuri de copac și arunca în el buruieni doar de ea știute. Focul nu făcea flacără, nici fum mult, ca focurile obișnuite, doar troznea încetișor și răspândea o lumină strălucitoare. Domnița, după ce se învârti bolborosind în jurul focului, se apucă cu mâinile de piele și o scoase peste cap. Dedesubt avea solzi roșii, iar de sub păr îi ieșiră… vai, vai! o frumusețe de cornițe ascuțite.

-Aoleu! Ce-a mai fi și asta? se miră Floris în șoaptă, în timp ce i se zbârlea părul de frică.

Asta-i vrăjitoare… ba nu, diavoliță! Lucru curat nu e!

Domnița Diavoliță se așeză pe pământ și frământă cu mâinile un fel de păpușă de lut, ce semăna ca două picături de apă cu regele. Apoi o puse cu grijă în foc, să se coacă. Boscorodea și se rotea în jurul focului, spunând vrăji de-ale ei. Făcu un semn și focul se stinse, ca și cum n-ar fi fost, iar întunericul se lăsă peste grădină. Noroc cu luna, care lumina senină, așa că Floris putu să vadă ce făcea Domnița Diavolița. Ei bine, ea a scos păpușa aceea dintre ierburile stinse și o ascunse într-o scorbură de copac. Astupă bine scorbura cu lut, așa de bine, că nu se mai cunoștea nici o urmă.

Diavolița se ridică în picioare. Speriată, grădinărița Floris se trase repede în întunecimea podului, dar tot apucă să-i zărească ochii roșii ca de foc. Deodată auzi o voce șuierată, care zicea:

-Vraja mea e făptuită. Nici o ființă de pe lumea asta să nu-mi stea în cale! Dacă cineva a văzut păpușa, pe loc să muțească, să nu poată spune nimic! Dacă cineva a văzut copacul, să ologească, ca aici să nu se poată întoarce! Și ca să fie împlinită treaba, dacă cineva a văzut înfăptuirea vrăjii din noaptea aceasta, pe loc să orbească, drumul până aici în veci să nu-l mai găsească!

Zicând așa, Domnița Diavolița și-a îmbrăcat pielea și a plecat să se culce, parcă nimic nu se întâmplase. Dar biata Floris, vai de ea! Mai întâi, limba i-a înțepenit și a rămas mută. Vai, vai, picioarele i-au ologit și n-a mai putut să meargă, apoi, așa cum a blestemat Domnița Diavolița, a orbit săraca și n-a mai găsit drumul spre casă. A coborât așa cum a putut din pod, ținându-se doar în mâini și pipăind drumul cu palmele. Se târa pe pământ, plângând amar de necazul care o lovise. Dar vai, acum era mută și nu putea nici măcar să se tânguie.

Dimineață, servitorii au găsit-o pe jos, în grădină, înghețată de frig. Au dus-o în odaia ei și au îngrijit-o, dar ea nu-și revenea. A venit s-o vadă și s-o îmbărbăteze însuși regele.

-Ah, uite că nu m-a uitat, s-a gândit și la mine, sărăcuța, se gândea Floris cea frumoasă, cu coada împletită până la genunchi.

Regele îi vorbea cu glas nepăsător, iar inima fetei tresări, speriată. Asta nu era vocea lui, ce se întâmplase cu regele?

-Ați văzut, fetelor? întrebă una din slujnice, după ce regele ieși din odaie. Ați văzut cum s-a schimbat regele nostru? Parcă nici nu mai e el… Nu-i mai pasă de nimic, nu mai râde, merge pierdut, nu bagă de seamă pe nimeni… parcă ar fi o păpușă fără suflet!

-Asta e! se gândi Floris. Să știi că Domnița Diavolița i-a făcut regelui vrăji! I-a furat sufletul și l-a pus în păpușa aceea care îi semăna la chip. Trebuie să o găsesc, să caut acea păpușă. Floris începu să bată repede din palme, ca să înțeleagă ceilalți că vrea ceva. Dar  toți slujitorii curții erau ocupați, următoarea zi era zi mare, se făcea nunta regelui cu domnița.

-De unde să știe, săracul, ce drăcoaică vrea să ia de mireasă? Trebuie să-l salvez! se ruga ea fără voce.

Făcu semn cu mâinile, ca să o ducă cineva afară în curte. Un băiat înțelese ce dorea și o luă în brațe. O duse afară în grădină pe frumoasa fată.

-Uite așa, zise băiatul, așezând-o jos pe podeaua foișorului. Să ieși și dumneata la aer, că te-ai fi săturat să stai doar în casă. Uite, te-am adus la foișor, că tare-ți mai plăcea înainte să stai aici, când erai sănătoasă…

Floris îi prinse mâinile și i le sărută de bucurie că a adus-o în grădină, la foișor.

-De aici până la copacul în care a pus Domnița Diavolița păpușa cu chipul regelui, nu mai este mult! spunea în gând fata.

Dar vai! De mers, nu putea merge, iar de văzut, nu putea vedea. Plângând, Floris se târa pe coate de la un copac la altul, pipăind cu mâinile, ca să găsească scorbura în care era ascunsă păpușa de lut. Câteva ceasuri bune se chinui, până se umplu de zgârieturi și de vânătăi, dar nu se lăsă bătută. Știa săraca de ea că nu e bine să se facă noapte, atunci avea putere diavolița să facă vrăji.

Doar bunul Dumnezeu a călăuzit-o de a găsit copacul și scorbura. A săpat cu mâinile goale, până s-a umplut de sânge, dar nu s-a lăsat până nu a scos păpușa. A trântit-o de copac, până când  s-a spart în mii de fărâme. Chiar atunci, regele, care se afla la masă, s-a scuturat din toate încheieturile și s-a întins, de parcă s-ar fi trezit din somn. Domnița Diavolița, care era lângă el, văzu ce s-a întâmplat și fugi repede în fundul grădinii, să cerceteze ascunzătoarea. Când colo, ascunzătoarea era goală și păpușa zăcea pe jos, spartă.

-Ah, blestemată să fii! strigă furioasă Domnița Diavolița, văzând pe Floris. Scoase un bici de sub rochie și când îl roti, porni un vânt năpraznic ce zbură pe biata grădinăreasă, lovind-o de zidurile grădinii de parcă era un fulg.

Regele, care venea în fugă, văzu ce se întâmplă și porunci Diavoliței:

-Lasă pe Floris în pace, îți poruncesc! Scârbă urâtă ce ești, acum îți cunosc fața!

Urâtei nu-i mai păsa, știa că fusese dată în vileag. Văzând așa, regele scoase sabia de la grâu și tăie Diavolița în două. Dar Diavolița se lipi la loc și se transformă într-un lup turbat. Regele  lovi iar cu sabia, tăind și lupul în două. Diavolița iar se lipi la loc și se făcu balaur urât. Atunci regele, văzând că nu o dovedește, îi luă biciul de pe jos și când  plezni, balaurul se făcu iar Diavoliță. Regele o mai plesni o dată și încă o dată, iar când o plezni a treia oară pe Diavolița care urla de ciudă, aceasta căzu la pământ, învinsă.

-Ce vrei, spune, ce vrei de la mine? întrebă ea pe rege.

-Să rupi vraja ce ai aruncat asupra fetei acesteia, a spus regele.

-Dacă te juri să-mi dai drumul, așa voi face, a răspuns Domnița Diavolița, altfel îmi dau sufletul și vraja așa rămâne în veci. Dacă mă eliberezi, mă întorc pe tărâmul celălalt și mă leg să nu te mai tulbur în veci, nici pe tine, nici toată împărăția ta!

-Așa să fie! a încuviințat regele.

Diavolița s-a dezbrăcat de piele și regele a sărit doi pași înapoi de scârbă când i-a văzut solzii și coarnele. A făcut focul de frunze și ierburi și a pornit să rupă vraja. Apoi a aruncat asupra lui Floris un pumn de țărână, iar fata a putut vorbi. Încă un pumn i-a aruncat pe picioare și Floris a putut merge. Iar la al treilea pumn de țărână aruncat pe față, fata a văzut lumina cea limpede a cerului.

Atunci Diavolița a fluierat tare și pământul s-a despicat. S-a închinat regelui, apoi a coborât pe tărâmul celălalt. Nimeni nu a mai văzut-o din ziua aceea. Iar regele și Floris grădinăreasa, să vezi și să nu crezi, s-au îndrăgostit și tare s-au iubit, căci nuntă mare au făcut, așa de mare, că a auzit și Diavolița de pe celălalt tărâm și a crăpat de ciudă…

 

Editeaza textul
2 votes, average: 1,00 out of 1 (2 voturi)
Trebuie sa fiti logati ca sa puteti vota.
Loading...

Scrie un comentariu

You must be logged in to post a comment.

ChatApasa aici pentru chat !+