Robi și Domi – Concurs 1
Poveste
Irene Postolache
ianuarie 26, 2017
0

Au fost odată ca niciodată doi frați. Pe cel mai mărișor îl chema Robi, iar pe cel mititel, Domi. Locuiau cu bunica lor, care avea grijă de ei, iar copiii erau cuminți și ascultători, frumoși și isteți, de îți era mai mare dragul. Într-o zi, bunica, bătrână și bolnavă, se urcă la cer, iar copiii rămaseră singuri, singurei, vai și amar de ei…

Copiii au încuiat casa bunicii și au plecat în lume ca să-și caute părinții, pe care nu-i mai văzuseră de când erau mici. Atât știau despre ei, că erau foarte săraci și  ședeau în cetatea cu o sută de porți.

Au mers frățiorii muuult de tot și au ajuns la o stână. Când îi văzură, ciobanii tare s-au bucurat, i-au oprit  la stână ca să-i facă slugi, să aibă grijă de oi. Îi trimeteau cu oile cât era ziua de lungă, dar de mâncare le dădeau te miri ce: o bucată de mămăligă goală cu ceapă, iar seara, puțină brânză.

Bietul Domi plângea încetișor, ținându-se de burtică:

-Tare mi-e foame… Toată ziua am alergat după oi! Îmi chiorăie mațele de foame…

-Hai, nu mai plânge, bea puțină apă, să-ți mai treacă! se înduioșă Robi. Mâine mergem și cerem simbria pentru cât am lucrat la stână, apoi plecăm  să ne căutăm părinții.

Doar că, să vezi poznă, a doua zi, când auziră de plată, ciobanii săriră ca arși.

-I-auzi la mucoșii ăștia, s-au obrăznicit de tot! Păi nu v-am dat odaie să dormiți și mâncare să mâncați? Voi ce credeați, că e degeaba? Nu avem nici un ban să vă dăm, ba sunteți voi datori să mai lucrați încă o lună de zile…

Auzind așa, cei doi frați tăcură. A doua zi, sătui de lăcomia ciobanilor, lăsară oile păscând pe câmp și plecară în lume. Merseră săracii, flămânzi și cu hainele ude de ploaie. Într-o zi, se întâlniră cu un om care mergea îngândurat pe drum.

-Bună ziua, băieți, spuse omul, privindu-i.

-Bună să-ți fie inima, nene.

-Unde ați plecat așa singurei la drum? întrebă omul.

-Mergem să ne căutăm părinții, nene. Bunica ne-a spus că sunt tare săraci și trăiesc într-o cetate care are o sută de porți.

-Așa deci?  Păi atunci să dea Dumnezeu să-i găsiți. Și eu caut ceva, spuse omul. Ia să stăm jos și cât mâncăm, vă povestesc.

Scoase din desagă plăcinte bune pe care copiii le mâncară cu poftă mare. „Ohoo! Așa bunătăți, doar bunica mai făcea” se gândiră ei.

-În împărăția în care sunteți acum, spuse omul, trăiește o dihanie, căreia i se spune Inimă de piatră. E cât un urs de mare, urât la față și păros, cu colții mari și ascuțiți, ieșiți în afară. Ziua doarme în bârlog, dar de cum se lasă întunericul, iese la vânat, mârâind și clănțănind. Prinde și înghite tot ce-i iese în cale: păsări, iepuri, mâțe și căței, ba chiar și oi sau purcei. Uite așa, hap! Le înghite pe nemestecate, cât ai clipi! Mare pagubă  face în împărăție. Acum umblu în toată lumea să găsesc  pe cineva care să-mi dea sfat cum să scap de dihanie.

-Vânătorii nu au încercat să-l lovească cu săgețile, nene? întrebă curios Robi.

-Au încercat ei, copile, dar să vezi necaz, dihania are blana de sârmă și nu o poate străpunge nici săgeata, nici sabia. Unde mai pui că aleargă așa de iute, că întrece calul în fugă, nimeni nu o poate prinde…

-Dar cu momeală ați încercat, nene? spuse gânditor Domi.

-Ce vrei să spui copile? Iaca de ce spun eu că ideile mari ies din capete mici. La ce te-ai gândit?

-Mă gândesc să-i întindem o capcană ca să-l păcălim pe Inimă de piatră. Știu eu cum!

-Atunci, haideți cu mine să-mi arătați, dragii mei mici și isteți!

Omul îi luă în brațe și îi sărută pe rând, bucuros nevoie mare. Copiii nu știau că cel cu care se întâlniseră era chiar împăratul acelui loc. Lui îi plăcea să se îmbrace în haine simple și să umble neștiut prin cetate.

Omul duse copiii până la ușa palatului împărătesc, apoi le spuse să aștepte și se făcu nevăzut în mulțime. O droaie de slujitori veniră și luară copiii, îi duseră în odăi frumoase, îi hrăniră bine, îi spălară și îi îmbrăcară curat, cu haine scumpe.

Când văzură că omul era însuși împăratul, cei doi frați rămaseră cu gurile căscate de mirare. Dar se duseră cu îndrăzneală în fața tronului.

-Ia spune copile, cum vrei să faci ca să scapi țara de dihanie? îl întrebă împăratul pe Domi.

Atunci, bătrânii sfetnici ai împăratului, care nu găsiseră nici o cale să scape de Inimă de piatră, s-au adunat barbă în barbă și se uitau la Domi ca la un gândăcel, așteptându-l să vorbească.

-Păi… să vezi, nene, ăăă… adică, Măria Ta, spuse Domi. Eu aș pune un fierar să facă un miel de fier, apoi  blănarul  să-l îmbrace și să-l coasă în blăniță de miel, iar la sfârșit, după ce va fi totul gata, fierarul să toarne înăuntrul lui metal fierbinte topit. Măria Ta să dai poruncă să ducă repede mielul în grădina din fața cetății și să-l lase acolo, imediat cum se face întuneric afară.

Se minună împăratul de istețimea copilului. Puse fierarii să facă întocmai. Aceștia făuriră mielul, blănarii îl îmbrăcară în blăniță albă, de jurai că e adevărat. Turnară înăuntrul lui metal topit, astupară bine gaura și îl duseră repede în grădină. Lăsară mielul în iarbă și se puseră la pândă pe zidul cetății, că se făcuse seară. Ba chiar, unul din oameni, mai glumeț, behăia așa de priceput, de puteai jura că e miel adevărat.

-Beee, beee! Beee, he, he!

Cât ai număra până la trei, păcălită de behăituri, dihania veni în fugă.

-Hopa, ce se aude? Un  mielușel… mânca-l-ar tata pe el!

Se repezi lacom la miel și îl înghiți pe loc, fără să-l  mestece. Dar după câteva clipe, prinse a se tăvăli pe jos de durere.

-Vai, vai, vai, ce îmi ard mațele! Ce mi-ați dat să mănânc? Lasă că vă arăt eu vouă, oameni din cetate! Am să vă înghit pe toți!

-Na, să te saturi, crapă, ticălosule! îi strigă de sus de pe ziduri împăratul. Așa îți trebuie, te-am păcălit și ai înghițit fier topit în blană de oaie.

Dihania  se repezi să ia apă ca să bea, să-și stingă focul, dar mai făcu doar câțiva pași și căzu la pământ, lată. Crăpase de arsură.

Uite așa scăpă împărăția de el. Tare se mai bucurară oamenii. Împăratul, fericit întrebă pe cei doi frați:

-Cum să vă mulțumesc, copii dragi? Vă poftesc să vă alegeți tot ce vă dorește inima din împărăția mea.

-Eu îmi doresc o trăsură cu care să plecăm acasă, zise Robi.

-Iar eu, spuse Domi, aș vrea doi cai buni înhămați la trăsură, să ne ducă iute, ca vântul și ca gândul. Nu este bogăție mai mare decât să fim împreună cu mama și tata. Tare or fi necăjiți, săracii,  că nu au vești  de la noi, ei cred că suntem acasă la bunica…

Auzind așa, împăratul îi îmbrățișă cu drag. Cercetă să afle unde stau părinții celor doi. Apoi, le dădu o trăsură cu cai ca să-i ducă acasă. La plecare, le dărui doi miei de aur, plini cu galbeni, drept mulțumire pentru isprava lor.

Copiii merseră repede acasă. Ce bucurie a fost pe părinți  când i-au văzut la ușă. Au plâns de fericire. Dar nici nu au terminat bine de povestit pățaniile și la ușă a apărut însuși împăratul.

-Vă poftesc să stați la palatul meu, copii, împreună cu toată familia voastră, căci  dragi îmi sunteți și tare pustiu e fără voi. Veți merge la școli înalte și mă voi îngriji să nu duceți niciunul lipsă de nimic, câte zile veți avea. Ce spuneți, vreți?

-Venim cu drag! răspunseră copiii într-un glas.

Așa se făcu.  Se mutară cu toții acasă la împărat. Trăiră fericiți la palat, ba mai trăiesc și astăzi…

 

Editeaza textul
2 votes, average: 1,00 out of 1 (2 voturi)
Trebuie sa fiti logati ca sa puteti vota.
Loading...

Scrie un comentariu

You must be logged in to post a comment.

ChatApasa aici pentru chat !+