SAGA NOBILIS WLAHIS DE WALYS (SAGA DESPRE NOBILUL VALAH DIN VALEA) 2012, 2016
Proza Scurta
Felix Rian Constantinescu
ianuarie 9, 2017
0

                

 

 

                                     Cuvânt înainte

 

                Se poate spune că aceste pagini nu-și au locul în lumea modernă, însă eu mai degraba cred că lucrurile despre care vorbesc nu-și mai au locul în lumea modernă. Am scris o povestire, o pretinsă saga alegandu-mi-l ca erou și povestitor pe Mezerzius, personaj real. Deasemenea i-am dat o atitudine, cumva tipică pentru epocă. Poate am fost nedrept cu canonicul din Alba Iulia. Ce știu e că istoria este un lucru pe care îl avem cu toti în comun, iar istoria – fără nici un alt considerent – merită să fie pastrată de dragul istoriei. Această povestire nu pretinde că românii au fost băieții buni iar ceilalți au fost baieții rai. Ce am căutat în aceste pagini a fost o recuperare a trecutului nostru, asemanator uneori cu al indienilor din America Latină, alteori cu al grecilor din Asia Mică dupa caderea Bizantiumului, ori chiar cu a islandezilor de dinainte de Republica Islandei, un trecut în care noi ca români majoritari în Transilvania am fost secole de-a rândul ori șerbi, ori transfugi, ori cnezi uciși de nobili ori deveniți iobagi sau nobili ai coroanei, deromânizati ori tărăniți.

 

Autorul

Hațeg, Păclișa

 

 

                     Dăm de știre făcând cunoscut prin cuprinsul celor de față tuturor cărora li se cuvine despre sfârșitul lui popa Sthojka, care locuia într-un sat ca o bortă spre munte, într-un district despre care oulahii obișnuiesc să spună că pe aici și pământul te cunoaște, de aceea ți se pare că ești mai fericit însă inima omului n-o vede decât Dumnezeu. Cât despre noi, un lucru dat de sus celor luminați de Biserică, cioplitori vrednici ai Noului Om pe care Aceasta l-a născut până nu demult, o ființă făcută din oase și membre respectând canonul dat omului de către Făcător, ne este dat să-i civilizam pe acești sălbatici mai nefericiți ca noi înșine, fie că sunt de la capătul lumii oriunde armata Papei a ajuns, fie că sunt de pe pământurile noastre închinate spre slava lui Dumnezeu de asemenea Romei, preschimbându-i și învățându-i adevărul pe acești sălbatici pletoși, bărboși, mițoși, împuțiți, ignoranți, de falsă credință cu nimic mai buni decât sarazinii ori chiar păgânii lui Mahomedus, crezându-se romani și fiind doar niște barbari coborâți din munți pocind fără seamăn latina deprinsă de la negustori, crezându-se creștini din vechime și fiind doar niște creștini falși cum după cuviință am spus pe drept cuvânt anatemizați de Sfântul Părinte împreună cu întregul Orient, eretici vrednici doar de a fi legați pe ruguri aprinse pentru ispășirea păcatelor, care au preoți asemeni celor înfățișați aici, urâți, nebuni, cu mințile răvășite și închinători la diavoli, ce nu sunt cu nimic mai buni decât niște vrăjitori ai vechii Grecii ori măcar decât vracii tătarilor, ori în mod excelent decât ciudatele obiceiuri a căror veste a ajuns în întreaga Europă creștină din pământurile numite Orbis Novus îngenuncheată la picioarele lui Dumnezeu, Gesu și Sfânta Fecioară de tăioasa cruce a roții de sfântă pietate a Regilor Spaniei abia de câțiva ani, scriu eu canonicul Mezerzius din episcopia din Alba Iulia în anul Domnului 1504 în grațioasa limbă latină, din mamă deprinsă, a întregii lumi după toate calculele matematice învățate în negurosul ostrov al Islandei pe unde rătăcii ca în infern pentru aproape trei ani, povestea unor oameni proști și întunecați vrednici mai bine de a se fi născut mai bine în erele întunecate de dinainte de unguri, când aceste locuri erau doar sânge și păduri.

                      În principatul închinat de Dumnezeu pe vecie crucii maghiare și Sfintei Familii sunt multe țări și nici un district nu seamănă cu altul. Pământul prin care trec acum în drum spre capitala lumii, districtul Hatzak e un pământ straniu aflat în răstoacele din spatele castelului celor doi Corvini, îndepărtat însă într-un mod nedefinit de parcă s-ar fi aflat de xcealaltă parte a munților pe pământul unde bisericuțele schismaticilor își caligrafiază cruciile stranii cu trei brațe pe un cer verde. În pământul ăsta se află sumedenie de pietre de felul celor dezgropate de Sfântul Părinte în colina căreia istoricii îi spun Wotycaun. Plugurile blackmenilor mai mereu scot din ogoarele Regelui câte un capăt spart ori o coloană ruptă, vreo piatră acoperită de litere geometrice ori niște (…) șlefuită (…) pardosele îmbinate de cărămidă, acesta este miezul acestui pământ , aic pământul  e ca un bour care a înghițit stelele de piatră murind cu genunchii zdreliți și ochii luminoși precum Asfințitul și Răsăritul, aici constelațiile au murit și s-au lapidat curgând în statui, cerul murind prăbușit la pământ, fiind pământ. Acesta este un pământ al pietrelor și al întunericului. Nimeni din lume nu știe de unde sunt aceste pietre și nici de unde sunt acești oameni. Unii scriu că aceste pietre sunt aici de dinainte de Geneză fiind cărțile djiniilor și demonilor și de asemenea și acești oameni înapoiați, iuți și care nu își pot nici măcar scrie numele. Aici și catedralele sunt zidite din pietre care nu există, avâdn pe lângă ziduri coloane spurcate și îngeri păgâni și stâlpi luciferici scriși parcă cu degetul pe care nici unul dintre acești sărmani nu poate să le citească și pe care meșterii lor au pictat idoli inexacți. Inima plină de compătimire a epicopilor și a sfinților noștri regi ne îndeamnă să avem passionaria spre acești sălbatici și să facem universul pentru împlinirea acestei sacre pietăți ce-am moștenit-o de la veacurile eterne.  

                  Mi s-a povestit la mănăstirea Sfântului Francisc din Hathzak și aici unde mă aflu acum, pe câmpul plin de pietre din satul Brythonia. Mi s-a spus de către oameni care preschimbă oamenii în litere că se preumblă un sat pe aici pe un drum care se pierde în munte, un sat noroios în valea unui pârâu cu apă mocirloasă în care oamenii își spală cojoacele înainte de iarnă. Satul este scris Walya și nimeni n-a știut niciodată nimic despre el. Aici în Walya era preot schismatic și cneaz un oulah numit Sthojka împreună cu fratele său erau stăpânii satului, fii lor având cei mai frumoși cai din sat iar fetele lor cele mai frumoase catrințe. (…) sat schismatic, locuit doar de boloi falși. Nu am fost niciodtaă în partea aceea, dar toate inimile catolice și mințile luminate ale literelor latine din locurile acestea spun că Walya este un pământ înapoiat cum doar un sat de blakmeni poate fi. Cum am mai spus wlahyii sunt primitivi, buni doar de a fi biciuți pentru a putea fi puși la lucru, fiind o mare mărinimie din partea regilor noștri că nu-i izgonesc cu totul de pe pământurile pe care sunt ca o îngrozitoare ciumă, care nu s-au ridicat și, îndrăznesc să spun, nu se vor ridica niciodată deasupra satului zdrobit de copite. Astfel legământul Fraterna Unio de acum două veacuri nu arată decât bogata clemență a Principatului nostru al Transilvaniei față de universitas valachorum, pe care departe de a-i trimite de-a dreptul în iad cum fac alte popoare cu israeliții necredincioși, ori de a le izgoni satele, excelenții noștri regi le dau în drept pământul cucerit de părinții lor iar pioșii episcopi îi caută în beznele spiritului acestor rătăciți pe care nu-i poate înțelege nimeni în sânul Bisericii.

                     Pe drumul ce coboară din munte și apoi o cotește la dreapta, cum spun bestiile pe care poți întâlni cu turme flocoase pe marginea câmpurilor, după vreo patru mii și jumătate de mie de pași se preumblă alt fossatum  unde legiuesc alți kenezi, puternici și răi, cei mai semeți rumâni din tot districtul, fioroși și aprigi cum sunt câinii. În satul lor care este mult mai puțin decât sunt ei înșiși, acești Kende, nobilii regelui și ai noștri Kendeffi de azi și-au făcut lângă un pod peste râul Cânda, cu multe mori de apă, o casă veche și vrdnică. Diecii din Brythonia cunosc multe despre excelenților lor nobili catolici Kendeffi despre care sângele albastru zavistuiește că odată nu erau decât zăvozii turbați ai lui Ioannes Corvinus în cruciade, exemplul lui emulându-i spre un suflet mai drept, spunându-mi și mie povestea lor. Din câte cunoaștem noi și din câte a uitat lumea a fost cu veacuri în urmă un om ieșit din noapte, totul după el fiind beznă ale cărei ghețuri sunt reflectate în ochii clocotind ai Ursei. Omul acesta Nicolae zis Kende era oulah, dar despre cei dinainte de el, despre propria sa homogeneză nu se mai știe dacă erau wlahi ori sarazini; era knez în Râu de Mori și avea pământuri în sus spre munte. Kende era omul de frunte în satul lui mereu călare însoțit de cetași și-și purta tot timpul sabia pe braț. Avea o barbă sură, iar părul îi era pieptănat despicat, căzându-i pe grumaz. Hainele îi erau albe brăzdate cu fir de aur, dolmanul ce-i acoperea spetele fiind cea mai prețuită haină după cele ale popilor lor, poate doar în castel la Hathzak să fi fost ceva mai viu ori în lada de lemn înmnegrit plină de tapiserii a vreunei copile, fie ea catolică ori infidelă. Acest om a fost primul Kende, cel mai mare care îi conținea pe toți ceilalți ca idolii cneazului Novgorodului.

                      Când acest Nicolae I zis Kende primise ochi, o femeie sarazină adusă de tătari în rătăcirile lor pe pământurile de dincoace de păduri îi ghicise mamei sale scriindu-le la amândoi cu cenușă câte un triunghi de trei semne neînțelese în mijlocul frunții și privind în ele le spuse că vede pentru bărbatul ei mult aur care se va curăți în flăcări (…) secolele, devenind tot (…) va avea tâta aur încât va putea să dea întregii lumi. Iar un vânător care era sihastru în munte, în pădurile și stâncile din vestmântul Retezatului îi spuse că vede pentru Nicolae al ei glorie coborâtă din ceruri strălucind asemeni pietrei filozofale a sfințeniei, plină de raze asemeni zidurilor Ierusalimului. Nici un oulah nu era mai puternic decât el în părțile acestea unde toți oulahii trăiesc din sapă în vreme ce el trăia din sabia sa venețiană. În satele lui el era urasag și rabszolgatarto, la război era ofițer peste oamenii lui, iar în pământurile lui era aproape ca un duce; doar episcopii, principele și regele erau peste el. Știa totul și toți erau ori oamenii lui ori vitele lui. Avea o nevastă pe care i-o dăduse un kenez, iar cele mai mândre giupânițe din satele lui îi erau ibovnice, reușind să le ferească de cavalerii și clericii unguri. Era primul om. Iar preoți greci ai wlahilor  îl iubeau, la un loc cu nebunii sfinți din munți și țăranii olahi pentru că Dumnezeu punea în el putere pentru ei toți.

                           Șerbii spun despre acest Kende că asemeni tuturor fiilor săi era un războinic și mai mult decât un războinic, era un principe cum era privit și în cnezatul Letwya și mai târziu dincolo de munții sărmani la blestematul Thocomerius, însă asemeni vechiului Odysseos a tânjit după ceva mai mult voind să-și zidească un nume. După ce l-a îngopat pe sihastrul Ciprian în pământurile sale, a hotărât să zidească acolo din piatră o cetate un zid (…) vreodată ca tătarii să ardă tămâie (…) locurile păstrând o amintire înfrigurată de cavaleri ai Apocalipsului după cum scria și sfinția sa Arhidiaconul Toma di Spalato fie că ar veni vecinii de dincolo de dealuri. Astfel pentru a avea unde să încerce să se apere de astfel de urgii Nicolae I Kende Olahul începu să zidească un turn la vreo patruzeci de Crăciunuri după moartea lui Ogodai și după vreo douăzeci de ani încă lucra la zidărie, țăranii lui urcând pietrele sparte din munte cu măgarii păstorilor sau în brațe și într-o zi un călugăr însoțit de alți călugări care venea din Țara Sfântă îi se opri cerându-i îndrumări în grecește pentru drumul spre Thuringia, la care Kende îi spuse să se întoarcă puțin din drum și să meargă pe troian până la Temeschwar. Diacii vorbesc că omul acesta care se numise ca Eckhart von Hochheim din Paris și Thuringia îl sfătuise să facă o biserică burg acolo, fie ea oricât de schismatică și Kende până la urmă o zidise dincolo de pârâul care iese din cetatea Koltzy. Și așa fu biserica fortăreață făcută, cu ziduri groase de piatră ca la Babilon și aproape fără ferestre.

                Al acestui Nicolae I a fost vlăstar Mihail I zis Cândea, „dictus Kende de Malowiz filius Nicolai dictus Kende de Malowiz” în documentele grele de sigilii din Terra Harzoc, scrise de diacii răspândiți în târguri și satele nobile, ori prin satele Kenezilor ori în orașele coroanei, care a fost tăiat ca în Țara Olăcească a Moldovei de principele Andrei Lackfy Voievod al Transilvaniei nimeni nu mai (…) măcar nobilii Kende… (…) satele abia (…) mai târziu înapoi vădanei sale cernite, RiudeMory, Nukzsoara și Kissebes. Lui Mihail I mortul i–a urmat Cândea I, căruia i s-au născut Ioan Cândea, Mihail II, Cândea II și Clara care primit Râu Bărbat. Lui Ioan Cândea i s-au născut Ana, Ladislau I Kende Kendeffy, Nicolae II, Ioan Kenderessy și Cerna, fii lui Ladislau Mihail III Kendeffy care a avut mulți copii. Oamenii vorbesc multe. Ladislau I Kendeffy spre deosebit de sfântul nostru rege cavaler din veacurile trecute, era un om gras și gros, burduhanos și cu fața îngropată în slănină. Purta nume de cavaler dar arăta ca un abate confesor, gras și cu fața înnegrită și învârtoșată de vita bona. Era atât de gras că nu putea nici să meargă călare. Stătea mai tot timpul la curte părintească la Malowiz ori mergând doar la vechiul castel la Hațeg unde era pârcălab, spre urgia tuturor el era castelanul de Hațeg. Cum fusese străbunicul său în fossatum el era cel mai puternic om din tot districtul, doar preoții de la Sancta Maria și mănăstirea franciscană de lângă râul Hatzak erau peste el. Era așa de puternic că nici măcar nu privea oamenii și toate acestea pentru că el era primul Kendeffy și pentru aceasta fusese uns. După bogăția veche, noua bogăție spun pizmașii schismatici.

                Se spune că problemele au început în AD 1418 sfântul roman al Ungariei a dănuit familiei Kende… (…) Valya, lui Ioan Cândea (…) cător de Hathzak și fratelui său Cândea. Când a intrat în lume excelentul nostru rege Matthias Corvinus, popa Stojka și fratele său Kendres au găsit grație în ochii auguști, iar conflictul pentru toți purta un nume. Ladislau, primul Kendeffy fusese preot schismatic până să fie înnobilat sfânta coroană și i s-a născut Mihail III, care când a crescut s-a făcut flăcău arătos adorator al Florei Italiei. Aici în Brythonia se povestește că odată Mihail, fiul lui Ladislau cum vorbesc barbarii aceștia mergând la vânătoare cu ceata lui de flăcăi fără căpătâi, se rătăci și ajunse singur pe jos pe un lan de secară din jurul Brythoniei. Calul își rupsese un picior într-o groapă și îl lăsase acolo…

 

[Restul manuscrisului este pierdut]

Editeaza textul
1 vote, average: 1,00 out of 1 (1 voturi)
Trebuie sa fiti logati ca sa puteti vota.
Loading...

Scrie un comentariu

You must be logged in to post a comment.

ChatApasa aici pentru chat !+