Stand up
Proza Scurta
fillagaucho
martie 28, 2017
0

De când mă ştiu, am fost un tip timid. Adică tipul ăla care duce gunoiul la ghenă, plimbă câinele la orice oră, face cumpărăturile şi pune mâncarea în microunde, spală vasele, în timp ce maică-mea stă cu orele la coafor, sor-mea îşi pune porn-uri în cameră şi taică-meu se uită la meciuri, în direct, reluare şi înregistrat cu o bere, evident la pet de 3 litri , că aşa e el, mai emotiv, şi nu vrea să mă deranjeze prea mult. N-am avut timp pentru o viaţă personală şi nu mi-a părut rău pentru multă vreme. Apoi am aflat că dacă nu ieşi cu colegii, nu eşti „cool”, că dacă te îmbraci numai de la Miniprix eşti un loser categoria întâi, că dacă n-ai role, gagică şi nu vrei să-ţi iei măcar un joint din alocaţie, nu mai are rost să ieşi pe stradă, că până şi aerul te va ocoli. Văd că râdeti acolo, în sală, pot să va cer şi eu numărul de telefon ? Sigur, accept şi facebook, joi seară putem vorbi, am şi eu o pauză cât pun maşina de spălat, că apoi trebuie să mă duc după ţigări şi taică-meu nu a luat încă salariul şi trebuie iar să spăl chip-urile de la casino, aia sunt singurii care mă exploatează pentru o suma decentă. Aici nu vin pentru bani, unchiul e patron şi a citit el un studiu că dacă vorbeşti oamenilor, digestia e mai bună, aşa, ca la bebeluşi. Scuze, sunteţi gravidă ? Putem face nişte schimb de experienţă, cd-urile de la intrare nu sunt Mozart, da cât mergeţi la coafor, puteţi lăsa copilul cu încredere, ar trebui să se patenteze şi job-ul ăsta, ‘baby sitter virtual”, nu credeţi? Că plimbătorii de Pokemoni deja au apărut. Cum, n-aţi auzit, e jocul ăla, primeşti nişte ouă care trebuiesc plimbate , e un fel de ‘incubator on wheels’ şi mulţi oameni fac o groază de bani, numai plimbând nişte ouă. Nu, nu e vorba de fotomodele, ele plimbă nişte costume, da dacă credeţi că misoginismul mai e la modă, mai cercetaţi problema, acum, dacă nu eşti feminist, rămâi cu „ouăle în aer” chiar în ‘transmisie directă”.

 

 

Da să revenim, ştiu că mulţi dintre voi aveţi câini de plimbat, amanţi de sunat şi soţi de tras la răspundere. Deci, eram timid, da nu chiar un idiot absolut. Adică ştiam că familia e importantă şi încercam să fac tot ce pot. Da mă zgâria pe creier să ştiu că nu sunt „cool”, că toţi au gagici de la 14 ani şi că până şi un puşcăriaş era mai bine văzut decât mine. De aia, uitându-mă la nota mea de admitere de 7.49 magnitudine pe scara Richter , 10.00 la română şi 4.98 la matematică, astea fiind şi măsurile de la pantofi şi mănuşi , m-am hotărât că e momentul să fac ceva cu viaţa mea. Să devin gay – prea uşor, aşa gagicile m-ar fi căutat numai să mă „corupă” şi apoi, după ce ar fi observat ce tăntălău sunt, să mă bage în aceeaşi oală cu boşorogii care îşi înscenează moartea să ia ajutorul de înmormântare cu care să îşi ducă hârbul la ITM, să fiu emo- asta eram deja, dar un emo fără trusou şi cum toată lumea în casă se rădea cu Bic-ul iar cuţitele din moştenire erau mai curând bune pe post de pilă de unghii şi toate prizele aveau împământare, am abandonat. Totuşi, m-am uitat la filmul ăla cu Johnny Depp, Edward Scissorhands şi aşa am înţeles eu fenomenul emo : nişte ciudaţi palizi cu freze electrocutate care se ocupă tot de freze. Tot talmeş-balmeşul ăla gothic, care nu ar stoarce lacrimi decât unei vânzătoare la aprozar sau unui plod sedat cu poveşti trase la xerox. Am şi eu doi emo în clasa mea . Cu freze de Johnny Bravo, că ei nu sunt emo de ăia clasici, ei are dreptul la evoluţie. Şi vine unul şi îi zice altuia ” Ba, azi am ieşit în stradă şi mă plimbam eu aşa şi am văzut un prăpădit de câine. Şi mi-a venit depresia. ( Bine că ţi-a venit, fraiere !!!)Şi l-am luat în casă şi mi-am cheltuit toţi banii pe el . Şi, frate, apoi mi-am dat seama că trebuia să mă duc să îmi fac freza şi dacă nu mă duc azi, nu pot să mă programez decât peste două săptămâni. ” „Nu ştiu, frate, sinucide-te. ” Aşa e la emo, depresia vine ca ciclul, te ţine vreo cinzi zile, timp în care te tai cu lama sau doar te uiţi la lamă gândindu-te că te tai, vizionezi vreo 3 telenovele, asculţi ” The Cure”şi Nightcore, consumi toate tampoanele demachiante din casă şi pentru că orice sentiment negativ are efect regenerator, te epilezi inghinal ca să suferi şi tu un pic şi îţi aduci aminte că n-ai mai tras de fiare de luna trecută, de când ai cărat plasa aia cu narcisim din dormitor în budă şi înapoi.

 

În fine, apoi m-am gândit să mă fac hipster. Aşa că m-am îmbrăcat cu cel mai bun tricou, unul alb pe care scria Fido Dido şi cu o schiţă a unui cap de Oblio, pantalonii vechi de pescuit ai lui taică-meu, multifuncţionali, dintr-un material impermeabil, grei de parcă căram în buzunare cărămizi, mi-am strâns toate comorile personale, mini-laserele, colecţia de Tamagootchi, briceagul ruginit de la tataie, vreo 3 brelocuri şi m-am dus în Parcul Tineretului, unde ştiam că se strâng hipsterii. Şi am prins, întâmplător, filmarea videoclipului ” Am role”, semnat Neli şi Original Gras. Cum, nu ştiţi de Neli ? Nu Nelly Furtado, nu Nelly&Kelly Rowland, ci Neli de România. E o modă acum, mai nou, ca toate numele să se termine în „y” sau i : Neli, Feli, Sely…mai ştiţi şi voi??!! Mergeţi pe youtube, dacă sunteţi curioşi. Şi m-am băgat şi eu în grupul ăla şi, la final, am început şi eu să cânt ca un apucat. Ştii că am ro…le….ştii că am rooo….leee…….ştii că am role, vreo 3 console şi 20 de banderole, mănânc din caserole, kebab şi guacamole, în curte gladiole, la şcoală sparg parole şi mă numesc La Mole, arunc profi la rigole. Mai am şi kendame vreo 3, snickersi şi tricou cu Ronaldo….” Ştii că pasărea Dodo va face pipi/ Şi va încălca vreo trei prinţipii „….Asta e varianta mea, pentru care mi-am luat trei pumni în faţă, şi o bătută pe cinste, că, după ce au terminat cu mine, arătam ca un melc tăvălit prin sticlă pisată. Da bine, ăştia nu erau hipsterii, ăia stăteau şi aşteptau să se elibereze trambulinele, cu cutiile de Dr. Pepper cu pai şi bandanele legate de maxilare. Molfăind din gingii şi numărându-mi dinţii cu vârful limbii, m-am lipit şi eu de grupul lor şi am aşteptat. Ăştia, văzându-mă bine trosnit, au zis să mă bage în seamă, până la urmă. Mi-au dat 2 plasturi haioşi cu Garfield, o sticlă de 7up, şi apoi, au început să se dea cu rolele şi Bmx-urile ca nişte apucaţi, de parcă erau la concursul de spart capete. Şi eu mă gândeam la bietul taică-meu, mângâindu-şi burdihanul pântecos, ” Fiule, fiecare kilogram în plus, e o luna de excelenţă şi virtuozitate. ” Când am pus şi eu mâna pe o bicicletă, simţeam cum mă frige ghidonul de emoţie, şi picioarele îmi tremurau ca nişte jeleuri. Am făcut şi eu tot felul de manevre, apoi am primit şi un skateboard, unul mare cât o placă de călcat rufe, longboard îi zice, şi după ce am căzut de vreo 30 de ori, în toate poziţiile kamasutrei, în râsetele tuturor, ne-am mutat în Parcul Carol. De unde să ştiu eu că mă aştepta ? Vine Unul, Nicolas şi îmi zice ” Frate, ai coaie în tine, da ştii coaie de-alea umflate cu pompa….hai zii, te ţine sau nu …??” Mă gândesc eu, ce poate fi mai rău decât ce mi se întâmplase până acum. Şi zic, da. Şi o luăm pe drumuri lăturalnice, până ajungem la monumetul soldaţilor anonimi, şi acolo, vine unu şi mă leagă cu o bandană la ochi . ” Acum o luaţi în jos, prin pădurice, pe biciclete. ” Omg şi WTF !!!! ” Şi după aia, cine rămâne în viaţă, vine înapoi şi ne dăm pe trepte cu rolele !!!”.

 

Şi îmi zic, acum e momentul meu, fie ce-o fi. Mă şi imaginam cu gipsul semnat de toate bunăciunile din clasă, scăpând, pentru o perioadă, de corvezile casnice. Aşa că mi-am dat drumul. Da’, n-am avut eu norocul de accidentare, şi nici pe trepte nu mi-am spart capul. Se pare că mai mult noroc puteam să am cu o diaree şi o scutire de câteva zile de la supa de linte Fru-Fru pe care am mâncat-o după aceea. Apoi, a apărut unul cu o balalaică dintr-un Cabrio decapotabil şi au încins o cântare. Şi, hipsterii ăştia nu mi se păreau chiar 100% genuine, şi nici măcar originali nu erau, văzusem şi eu Shannara Chronicles şi videoclipul formaţiei Prodigy – Voodoo People ( Pendulum Remix). Mă rog, combinaţia asta de Jonas Brothers cu Kelly Family şi Eco Patrula din clasa a patra, împreună cu Bodhi&Zoolander, părea poate mai mişto decât emotivii unsuroşi, dar, în momentul de faţă, aş fi preferat să îmi încleiez freza cu ulei de castor şi să fac o baie de şezut în pioneze, decât să mai am de-a face cu ei. M-am dus acasă, mergând crăcănat, de parcă aş fi avut 3 pamperşi pe mine , rupt de oboseală, am răcnit în sutienul soră-mii că mi se rupe de tampoanele ei, ecoul s-a propagat până în fundul băii, unde maică-mea şi-a rupt o unghie de nervi. Iar sor-mea şi-a adus aminte injuria ei favorită : ” Băi, da ce mâini mici aaaai, parcă sunt trompele mele uterine. ” Hai, sictir, tu nu ai trompe, ai trompete, şi nu ai ovule, ai bomboane Skittles ” to take you at the end of the rainbow”. Taste the rainbow. !!! De obicei, eu ţin cu femeile din casa mea, da’ după ziua asta lungă, aş fi preferat să fie şi ele mai atente. Am ieşit cu Pollux şi ne-am plimbat în parcul de la Gara de Nord. Iar râdeti, domnişoară, mă scuzaţi, dar când am auzit „digestie”, m-am gândit : ce supozitor bun aş fi fost dacă aş fi citit Descartes în loc de basmele lui Ispirescu, la şcoala generală. Mda, păi n-are nici un sens, tocmai d-aia unchiul meu nu mă plăteşte şi trage cd-uri cu mine, îşi zice, că până la urmă vine şi un psihiatru pe aici şi atunci să vezi cum îmi găseşte un locşor bun, în care să fac pe Chipmunks şi să joc în vodeviluri de cartier. Eu, băiat bun, eu Tarzan…

 

Şi apoi, m-am dus şi pe la Primăria sectorului 1, unde Pollux a tras un jet de urină pe armura lui Ivanhoe, apoi am luat-o înapoi spre casă, pe strada Petru Rareş. E foarte cool să stai pe acolo, e un depozit de cărţi, unde te poţi refugia şi citi de toate, n-au camere video şi, câteodată, merg să mai învăţ şi eu lucruri noi. Şi Pollux iubeşte literatura, mai ales să facă praf tot ce prinde prin casă. Îi plac cărţile vechi şi prăfuite şi devine ostil când mănâncă prea multe reviste de modă. Zici că îi scârţâie ceva în stomac, după 2 coperţi de Vogue, şi am descoperit, oferindu-i tot felul de bancnote, că javra mea ştie care e de plastic şi de hârtie. E acolo şi un maidan, unde mă duc când sunt prea obosit, scot lesa şi las animalul să alerge liber. Şi cum mă gândeam eu ce să mă mai fac : să mă fac rapper – nu, că ăştia au o problemă de segregare, sunt rapperi „low cost”, „economy” şi „Bussiness class” şi statutele astea mi se păreau prea mainstream, să mă fac rocker – aveam în debara o geacă răpănoasă, cadou de la o mătuşă care se îmbracă până şi acum, la 50 de ani, ca Cindy Lauper, dar pielea era atât de vălurită şi buboasă că ar fi trebuit să treci cu un utilaj de nivelare a asfaltului peste ea de vreo 100 de ori ca să o aduci la o formă acceptabilă, apoi rockerii din Caragiale nu erau nici un fel de dicţionare ambulante de nume şi melodii, erau spălaţi pe creier – dacă le-ai fi dat o ţigară de carton presat şpriţuită cu spray de deodorant de baie şi le-ai fi zis că e – nu ştiu ce – ” Moods” sau ” Cafe Creme” , ar fi fumat-o şi pe aia, mergeam întâmplător, rumegând la gânduri, şi m-am oprit, brusc, în faţa unui perete dărăpănat de cărămidă. Pe un fond alb, scria cu negru următoarea chestie , şi dacă vă uitaţi în spate, am adus o tablă ca să va pot reda totul, altfel nu prindeţi poanta – ” Când pune BOTANICA devine GEOLOGIC. ” Semnat Liquid Squid. Apoi o săgeţică, te îndrumă spre următorul graffitti. „Felicitări, ai primit un CARDAN nou şi LUMINA să-i spuneţi că nu bag divorţ ( desenat un 10 de treflă) ( desenată o ureche) vrea TAKE* ( steluţă lângă TAKE ). Semnat ( Desenat cap de lup) ( Desenat cap de berbec). Staţi, că o traducem imediat. Următorul colaj, un pic mai uşor. ” cad oul pecan( Desenată o maimuţă) ( Desenată o gură deschisă văzută frontal), com ( desenat un stash de fişe de cazino) în frigid ere, mata laba letcon duce”. Semnat Laur Ciocâlteu ??? !!!HĂĂă? !!! Cine erau tipii ăştia şi cum nu băgasem de seamă peretele ăla, de parcă ar fi fost invizibil până acum pentru mine?

 

Aţi auzit, sunt sigur, de chestiile alea vechi de când lumea cu ” mama vara-n curte spală” sau ” la curbă şinele troznesc”. Da’ tipii ăştia desenau bestial, şi asta îi ridica în ochii mei cu câteva grade Celsius, altfel ideea poate părea fumată, banală. Acum, să vedem cum traducem. Evident, în română, nimic nu se leagă. Aşa, că am luat şi eu prima limba la îndemână, engleza. E cineva în sala care se încumetă ? Da….cap de lup cap de berbec???!!!….WOLFRAM…desigur !!!! La 10 de treflă, m-am încurcat puţin, că în engleză iar nu avea sens…..da…DECAR!!!!…. ureche ( EAR)….. TAKE putea să rămână şi aşa….evident….to take …..a lua…..dar TAKE…modul interogrativ, îi zice ia….şi atunci traducem aşa ” Felicitări, ai primit un card, an nou şi lu’ Mina să-i spuneţi că nu bag divorţ de care-ar vrea ea !!” Mi-a plăcut gluma cu „an nou şi lumina”…asta a fost poate poanta cea mai bună din propoziţie. Ce înseamnă „PECAN”….nici eu nu ştiam, dar tot din întâmplare, mergând la Kaufland-ul de la Gara Basarab….am descoperit…”pecan nuts”….la prima vedere, am luat cuvântul pur şi simplu, fără să îi ştiu sensul. Maimuţă….da, MONKEY….da nu se potriveşte…..aşa că îl luăm pe următorul, APE….şi gură deschisă….devine un AAAAaaaa…apoi stash-ul de fise….ne întoarcem la română ….. POTUL…..puteau să deseneze şi un ghiveci şi ar fi fost, în engleză….tot POT….probabil s-au gândit la desinenta articolului hotărât….” Cadoul pe canapea, compotul în frigidere, mă-ta la balet conduce. ” Aici nu m-am amuzat chiar mult, dar am admirat dexteritatea. Iar semnătura „Laur Ciocâlteu” m-a dus cu gândul la bunică-miu care, când se rădea cu briciul în baie, cânta ceva de genul ” Şi ne-om scrie comândău/ La domnul solgăbirău „. IU……..IU……IUUUUU. Nu ştiu cum nu i se dărâma coşmelia în cap de la chiuiturile pe care le dădea.

 

Anyway, după aceea, am lucrat cu spor toată săptămâna la nişte şabloane din lemn cu o trusă de traforaj de-a lui taică-meu, din liceu. Cum n-aveam talent la desen, şi cu spray-ul nu aveam nici un fel de şansă, mi-am zis să găsesc nişte matriţe pe internet, tot felul de forme, le-am mărit cu zoom, le-am scos la imprimantă, le-am decupat conturul, am copiat apoi cu creion chimic pe nişte bucăţi de lemn şi am tăiat cu încredere. Am urmărit, în fiecare seară, timp de două săptămâni, dacă nu apare vreo modificare pe perete, dar nu a apărut nimic nou şi începeam să cred că nu era vorba de o mişcare, a new trend, ci doar de un fenomen răzleţ. Apoi, surpriză, după ce încetasem să mai sper, într-o seară de vineri, ieşind, ca de obicei, să plimb bestia, pe un fond violet, cu litere roşii, apăruseră alte hieroglife. Semnăturile erau mai multe, dovadă că grupul se mărise între timp. Schizoo, DMentor, şi I (desenat o macara). Nu stau să înşir nici algoritmul de dezlegare şi nici rezultatul final, am mai făcut-o şi apoi, nu asta era ideea. Ideea e că mă puteam, în sfârşit, şi eu alătură unei mişcări, din umbră, puteam deveni un fel de friendly outsider care să-şi asume un rol crucial în coagularea unui grup de anonimi. Cum zicea dirigul de fizică tinerii din zilele noastre are încă resurse şi este nişte animale sociale potente. Voiam să fiu ca un fel de fantomă de la operă şi să îmi anunţ protejaţii de prezenţa mea, şi pentru asta trebuia să le stăpânesc limbajul şi să îi depăşesc, dar într-un fel courtois, ca să nu le perturb bunele comportamente. Cu sprayurile din debara, cu care taică-meu vopsea maşini la atelier, am făcut eu prima mea descindere pe peretele buclucaş…. (Desenat cap de câine) CASTRAVETE (desenat pungă de orez) (desenat personaj NARUTO) (desenat 2 buci) ELF (desenat vâslă) TE fericit nu era. Semnat (desenat pată) (desenat pachet de ţigări). Eram mândru de prima mea ispravă şi, după alte două săptămâni, pe zid, lângă capodopera mea, a apărut lăbărţat şi răspunsul. Mediocre. Furios şi dezamăgit, am acoperit cuvântul cu fond şi am scris alături, MED IOC (desenat stradă) ŞTI TU. Cam asta a fost….

 

Apoi a venit a 10-a şi constelaţii argotice care îţi făceau capul pilaf au început să se învârtă ca nişte găuri negre, absorbind totul într-un vacuum, şi spaţiile păreau că se dilată că şi când le-aş fi privit printr-un microscop. Animalul social din mine se dezintegra şi mă uităm numai la filme ciudate ca Dogtooth şi The Lobster sau Atonement. Poate descopeream pentru prima oară, tristeţea şi singurătatea, şi tot ce mi se păruse nostim şi vital, acum părea inutil şi grosolan. Ah…scuze ….asta nu făcea parte din program….nu plângeţi, domnişoară, îmi iau Xanax-ul şi îmi revin, în 5 minute sunt ca nou. AŞAAA….deci..unde am rămas….daţi delete la ultimul fragment….n-am ajuns să-i cunosc imediat pe artiştii grafo-logici… a mai durat…peticitul orgoliului personal şi proiectul Lazarus….niciodată nu mi-a plăcut Bucureştiul, nu ştiu de ce, n-am găsit în el decât un fel de haos, pe care orice tânăr cu dorinţe punctuale şi rezilienţă minimă, îl converteşte în duşmani imaginari, n-am găsit în el nici o matrice a ordinii arhitecturale sau o plăcută risipire de simboluri medievale, cum întâlneşti în oraşele ardeleneşti, Braşov, Sighişoara. Bucureştiul pare a fi un oraş care nu a ajuns la maturitate, sau dacă a ajuns, a sucombat într-o inconştienţă perfidă şi numai dintr-un penel ales ca al lui Mateiu Caragiale mai poţi dezvolta o dragoste amară pentru un trecut de glorie apusă. E greu să fii progenitura unui oraş meschin ca înfăţişare, îmbrăcat în straie ponosite, unde spaţiile verzi sunt rare şi prost îngrijite, lăsate în voia naturii, unde fericirea e doar o exaltare punctuală, pusă la cale de mafiile comerciale, o formă de manie colectivă de a acumula şi cheltui în prostie, iar tinerii crescuţi cu caşcavalul la discreţie, numai asta au în cap, să se transforme în nişte cobai exemplari pentru experimentele sociale ale viitorului. Şi, cum orice belea nu vine niciodată singură, a încuraja un tânăr să se ajungă, a-l determina să fie agresiv, un macho metrosexual şi extrovertit, e principala ocupaţie a educaţiei de proastă calitate, a mass mediei şi a anturajului, care te împing, încetul cu încetul, spre prăpastie şi în ochiul furtunii, şi singura ta scăpare e să ai instinctele bune, să te mlădiezi şi să îţi fereşti spatele, să fii perseverent. Fireşte, anti-eroii, pe care îi aplaudăm în filme, cresc ca ciupercile la orice scară de bloc, de la colegul de clasă care îşi face copiuţe, până la casnica maniaco-depresivă care îşi manipulează rudele şi îşi creşte plozii să fie la fel că ea, dacă n-aţi băgat de seama filmele asta ne bagă pe gât, anti-modele. Dar în clasa a 10-a, nu eram eu aşa de pornit pe lume, aşa că am demarat The Lazarus Project ( Blair witch project a fost mult mai încolo….când am dat şi eu de păsărică pentru prima oară).

 

 

Pentru mine, clasa a 10-a a fost cel mai de rahat an din viaţa mea imbecilă. Îmi venea să îi fac lui taică-meu – peturile- jambiere şi lu sor-mea – sutienele – urechi de Mickey Mouse. Numai maică-mea primea note bune. O să râdeti, da maică-mea avea un fel de noroc chior să tot câştige concursuri la radio. Nu ştiu din ce ligă de extratereştrii făcea parte, că eu, când stăteam lângă ea şi ciuleam urechile, încercând să ghicesc melodia din cele 3 secunde de play, nu auzeam decât cum îmi chiorăie maţele, pe când ea, de sub cocul supraînălţat ca o turlă de biserică rusească, scotea 2 antene invizibile şi dădea răspunsul corect. Din câştigurile sale, am primit şi eu o parte substanţială şi de restul cumpăra bilete de film la Cinemateca Elvira Popesco…oooo. Când am fost prima oară cu ea, după ce a stat 3 ore să se aranjeze şi a ieşit din baie cu o bezea uriaşă pe cap, compusă din una bucată perucă Godiva, 100 de ace de păr şi alte câteva meşe mai fistichii, am luat taxiul şi a fost o zi de pomină, dar nu din această cauză. La intrarea în cinematograf, multe femei, unele bătrâne, altele ceva mai tinere, da toate boite şi cu freze de Marie Antoinette, torturi de nuntă, turbinci, obuze, şi tot ce îţi mai poate trece prin minte…Este clar că din respect pentru maică-mea am rămas în sală, căci comandoul de Stele Popescu, aşezate în poziţii strategice, îmbinându-se ca o platoşă în dreptul vizorului meu, m-au făcut să-mi lungesc gâtul cât un minaret, de parcă nu mai aveam oase în mine şi tot ce am înţeles ( filmul fiind în chineză şi cu subtitrare în franceză ) –-a fost ceva ” ho somin haniaaaa….koga….”. Apoi au mai fost şi alte dăţi şi mai aveam un pic şi aş fi folosit o brichetă să declanşez sistemul de incendiu, numai să pot zice….na, ticăloaselor, spălaţi-vă pe cap cu filmul vostru…la propriu !!! După aia am înţeles io, că nu filmul era important, şi că maică-mea avea ceva pe suflet…da nu ştia cum să-mi zică. Până la urmă mi-a spus că murise bunicu’ meu…şi când am protestat că nu mă luase şi pe mine la înmormântare, a avut cea mai proastă replică….” da ce, vrei să dai în boala copiilor ?” Atunci am urât-o la maxim şi aşa mi-am petrecut eu anul, într-un triumvirat de sentimente nasoale.

 

 

Tot prin acea vreme a început să ne viziteze, din ce în ce mai des, UNQ. UNQ era la fel de gras ca şi taică-meu şi avea o chelie pronunţată şi cele câteva fire de culoarea liţei pe care şi le pieptăna precum Baldy Man, se încăpăţânau să cadă peste sprâncenele stufoase. Eu tot timpul îl şicanam : Iar a venit Angry Bird… Şi UNQ mă întreabă într-o zi, după ce maică-mea îl îndopase cu vreo 3 tăvi de plăcinte cu mere. ” Da tu ce vrei să te faci când o să te faci mare ?” ” Eu vreau să mă fac HATER.” ” Păi, perfect, că am un job pentru ţine. Ce ai zice dacă ai face stand-up la mine la club ? De ce să nu urăşti pe bani ? ” Şi lugu lugu şi alte alea….Şi atunci am inventat eu Proiectul Lazarus. Aşa a început totul, ca o minciună nevinovată. Şi mă gândeam că noi îl aveam pe „Charlie, Charlie”, adulţii îl aveau pe HebdoCharlie, noi aveam kendama şi pe Obi Wan Kenobi , ei pe Obama şi Cernobîlul, noi pompă de bicicletă şi yoyo-ul, ei, sexul şi pastila Viagra, noi aveam petrecerile la Mc Donald’s, ei – „The Grind”. Şi tot despicând firul în patru, m-am gândit că nu poţi ştii dacă ai crescut, dacă nu te separi mental şi conştient de toate simbolurile copilăriei, le pui într-un sac menajer şi le dai de-a berbeleacul pe toboganul ghenei. Da’ acum că UNQ venise cu o idee nouă, m-am gândit să mă cuminţesc ( ba pe dreaku ‘)şi să caut să fac un număr artistic din „petice „, un fel de carusel, o cursa între mine şi mine, până când m-aş fi găsit doar de o parte a baricadei.

 

 

Fenomenul de Vlogging nu e ceva nou. Toţi puştii , mai mult sau mai puţin mărturisit, s-au gândit măcar o dată în viaţă, să îşi facă un „Chanell’ şi s-o lăbărească interesant, sperând să câştige ceva fame&fortune. Zmenta „Toată Ziua Freakă Menta” , Tequila Nubila, Sely Javrely, Codrin „De Draci Plin” şi lista poa’ să continue… A fi o javră dresată care pune chiftele – ca un poliţist obsedat – pe orice e parcat „neregulamentar”, a plusa cu ” The True Underdog story of my life”, a fi un hater elegant printre agramaţi&ignoranţi şi a face din toată această combinaţie un produs viabil, pare a fi greu….Dar dacă până şi măscăriciul ăla de Badea o făcea, eu de ce n-aş fi putut? Prima mea transmie a fost cam aşa; am luat o perucă de-a lu maică-mea….lacrimă:)….mi-am pus un ciorap pe faţă şi am tăiat nişte găuri pentru ochi şi gură….şi am scris pe foaie cu carioca neagră…..” Bună, sunt eU, fraieru’ de la filo, E O ( desenate chei) să vorbim ?”. Apoi am distribuit pe facebook, google +, Ask Fm şi Tumblr şi am aşteptat „recolta”. Mesajele au fost de încurajare, unele, inimioare, emoticoane, da-uri prelungi, hai pe afară, fraiere, am kendamă nouă, apoi de ură, du-te-n măta, mâncamiai castravetele, i wanna punch your fucking ugly gay face…. La al doilea videoclip, am postat o nouă adresă de facebook, tot scrisă pe o foaie, şi am aşteptat să văd câţi îmi cer prietenia. S-au adunat vreo 50, la început, şi pe you tube s-au abonat vreo 10. Tot era bine. La al treilea video, le-am dat indicaţiile. Le-am zis că voi scrie câteva cuvinte pe facebook şi ei să răspundă cu tot ce le vine prin cap şi miercuri, la opt seara, voi pune primul calup de „exorcizări lingvistico-morfologico-trubadureşti”. Le-am zis că acele cuvinte poate nu sunt scrise corect, complet şi că nu voi folosi litera mare ,”double letter” şi nici diacritice . Primele cuvinte au fost : jason, bela dona, evita peron, pregnant, rama, mandarina, dex, catena, manga, pet, webster, dike, nike, tatu, roman.

 

Am cules răspunsurile şi le-am aranjat. Întâi am luat răspunsurile banale, evidente : Jason Voorhees VS. Jason Derulo(!!); bela dona- farmacie, plantă, medicament(otravă), femeie frumoasă….pregnant/gravidă/clar, expresiv….rama/margarină/ râmă – animal/ ramă de tablou…. mandarină/fructul/limba, dialectul ….. dex/ dexter desene animate/ dex dicţionar explicativ decks of playing cards/ decks–-punte ….evita peron/ semn de circulaţie (??!!)/ evită Peroni ( berea)/ aici nu a ghicit nimeni ….catena/ farmacie/chimie…..manga/a fi peste poate de beat/ desene animate japoneze….pet/ animal de companie/ sticlă de plastic….webster/ un scroller de goagăl cu obsesii ştiinţifice(??!!)/ dicţionar….dike/ pula/ lesbiană….nike/adidaşi/….tatu////tatuaj/trupa de muzică/ animal….roman/ de la Roma/ român/ roman literar/ . Apoi am adăugat eu chestii în plus ; Jason and the argonauts/ Rama–zeitate indiană/Evita Peron….Madonna /Dike/Nike zeităţi greceşti/Roman…oraş/ dicke Berta/ Webster University Vienna. Apoi am luat răspunsurile „ciudate” şi interesante : Katena…personaj din cartea Doinei Roman, Pet–Peta wilson/ pârţ, băşină, a te pârţâi/. Apoi ” greşelile” din limita inferioară: manga/mangal/mangan/ nike/nickel/ .. Şi tot aşa….După, am luat răspunsurile în funcţie de persoană şi am făcut un fel de „profil’. Acum, dacă tot era să urăsc, măcar să o fac în mod organizat. Ura ne însoţeşte încă de la naştere, maică-ta se screme să scape de tine, tu încă nu eşti traumatizat, de-abia te trezeşti şi ai mai sta un pic pe acolo, dacă vezi că nu se poate, ieşi şi tu ca o torpilă şi rupi totul în jur. Urăsc Bucureştiul şi ura asta mă adună de pe străzi şi mă întoarce acasă, iarăşi şi iarăşi. Apoi, îmi urăsc familia, şi le fac servicii ca şi când ura mea ar fi un fel de dragoste, ei probabil mă urăsc, la rândul lor, şi îmi cer chestii, intuitiv, îmi folosesc ura în interesul lor personal. Ura stă şi după uşa, sub pernă sau sub pat, te pândeşte din umbră, te muşcă cu dinţii ei ascuţiţi, plini de venin, să nu uiţi că ai o botniţă pusă peste inimă, un căpăstru şi un bici pregătite special pentru tine, undeva. Evident că ura nu e atât de ostilă ca indiferenţa programatică. Cu ura ne descurcăm toţi, ce ne facem însă cu zidul nepăsării sau cu relele obiceiuri de a expedia toate problemele într-un „mai târziu indefinit”? O ura sănătoasă, mistuitoare şi tranşantă e mai bună decât un buchet de sentimente ofilite bune de pus la ierbar.

 

Şi de ce Lazarus ? …ştiţi, e melodia aia veche ” jana nu e moartă/ jana se transformă” plus filmul „Nacho Libre” cu Jack Black. Adam Sandler e old fashioned deja. Whoop, whoop.

 

HATE CHART

 

Pentru raluca balamuca ( zisă şi dorneanu ): eu zic să eviţi peronul ăla aşa cum trebuie şi să te legi şi zdravăn de şine de nici Peta Wilson să nu te mai poate salva. By the way….ai un punct în plus pentru cuvântul „wed”. You surely know your WED!

 

Pentru Caprice cur-de-fier : la vârsta ta nu îţi mai pot pretinde să eviţi Peroni, dar îţi pot recomanda să eviţi pepperoni, provoacă gastrită şi răspunsuri hilare de genul ” râmă este un mamifer târâtor care produce pagube agricole. ” Nu ştiu la ce filme te-ai uitat mătăluţă în ultima vreme, cred că la ceva de Stephen King, Children of the Corn sau Dolores Claiborne, de poţi să vorbeşti în felul în care o faci ” chiloţi mei e mangă, eu sunt Behemoth şi am trei tâtze la ceafă, de ochii atotcunoaşterii”. Nirvana fie cu tine, satanisto, şi dacă mai vii la mine în pagină, să nu uiţi că ziua aia de spălat chiloţii e joi/la săptămână, dacă nu, am eu un cupon la Nufărul şi îl putem face jumi-juma.

 

Pentru Radu Afumatu’: îmi place că perseverezi şi ai răspunsuri poetice. Dacă un webster ar fi un scroller de goagăl cu obsesii ştiinţifice, atunci tu ai fi acela. Pentru tine nu am multe sfaturi, decât să cercetezi dacă nu ţi-au expirat bateriile la mouse şi închide porn-ul ăla de pe display că miroase a brânză stricată de la o poştă. Redau poeziile : dike n pula/e o formulă/zbor din floare-n libelulă/e-o gastrulă….alta, şi mai şi, iar irina e pregnantă/şi cu mintea ei savantă/ mă lipeşte cu lipici/ şi-i pun în chiloţi furnici. Să-mi trăieşti, omule, mi-ai făcut ziua mai frumoasă. Da ştii cum…

 

Pentru Geo Mo&Foca ( zis şi geopardy) : pentru ţine am o recomandare cinematografică. Mad Max Fury road. Văd că îţi place chimia, ai două cuvinte, mangan şi nikel. Îţi pot dona un tub de spray gri metalizat să te fâsăi cu el pe moacă şi să strigi de la balcon ” So shiny, so chrome !!!”. Aş preferă totuşi să îmi trimiţi şi mie prin poştă tabelul lui Mendeleev, am o tema la română ” Efectele perverse ale limbajului ştiinţific”. Cine ştie, poate o punem de o colaborare.

 

Pentru Pitulikea Sâsâită: de tine numai de bine, ca pentru morţi. Eşti prea corectă pentru gustul meu şi am şi o ciudă maximală pe tine că nu ştiam de KATENA şi de romanul ăla mişto, „Pragul”. O singură plângere, discursurile alea de sexoloagă din pagină nu îţi aduc prea multă onoare. Mai bine, apucă-te de yoga sau de împletit ciorapi, decât să îţi pierzi vremea cu asemenea fumuri. Părerea mea.

 

Pentru SExxy Nebunika : Îţi place jason de rulo şi eşti o ‘bella donna”…asta-i tot ce am putut să scot de la ţine. MUAH. Pupa-te-aş pe gingiuţe de bagaboantă ce-mi eşti, şi când eşti cu Geo în parc poţi să îl ţii cu încredere de ambele mâini, asta face sigur laba cu mănuşi de box, la ce frunte de Porumbescu are.

 

Pentru alexei chioru’ ( zis şi sămânţaru) : Ini mini money mo, de tine mă iau tot io. Din Oceanul Pacific a ieşit un peste mic, şi pe coada lui scria, nu-mi place gramatica. Mediocru. Adică există stupiditate savuroasă şi prostie, aşa, jumi-juma, Tu faci parte din a două categorie. Mam, miau şi bagă capula cutie…Eu prefer piureul făcut la mixer şi tu îmi dai de astea. Cere-ţi scuze imediat şi promite-mi că data viitoare faci de-un doi minus că să te pot şterge de pe lista neagră.

 

Pentru barbra Streisand : mi-ai plăcut în Yentl şi n-am înţeles niciodată de ce nu ţi-au dat rolul lui Alex din A Clockwork Orange, tu şi Mc Dowell parcă sunteţi gemeni, în zilele tale bune. Apoi am văzut că ţi-ai luat o nouă identitate, de îi zice Marina pumpkinhead şi aşa am înţeles eu de ce duduia pozează din profil şi bagă citate zaharisite şi îmi da melodii de la Eurovision de acum 30 de ani. La răspunsuri ce să zic, personajă englezoidă că tot ce a fost în altă limbă, a nimerit la fix. Mă întreb cum s-o abordez ” dear barbra, may I have the pleasure of this conversation?”

 

 

Am luat ura asta şi am refrigerat-o niţel şi am desenat nişte caricaturi după poza de profil a fiecărui „elev”. Am făcut şi un catalog cu note. Apoi am căutat tot felul de „intro”-uri muzicale….”bang”-uri finale. Am imprimat poze şi le-am lipit pe un carton de 2/2 metri şi am împrumutat o cârjă stetoscopică din ” camera secretă” – un fel de debara a etajului, unde lumea depozitează chestii de care au avut nevoie cândva. Şi acum ştiu că lumina asta difuză vă păcăleşte că aş fi un tip mişto. Dar oglinda din baie, cu neoanele sale neiertătoare, vorbeşte un adevăr câteodată greu de îndurat. Deci să mă descriu. Sunt bălan, ciupit de vărsat, oarecum creţ, am mâinile foarte mici, pe lângă lopeţile lui taică-meu şi labele de morsă ale lui UNQ, am curul lăsat şi bucile asimetrice de parcă ar fi două boaşe de octogenar, am maxilarul pătrăţos de Vanilla Ice şi cred că atunci când o să termin cu crescutul, o să am cam 1/90 şi o să arăt ca un fel de Robocop. Întotdeauna m-am gândit ce meserie să fac, să nu mă arăt prea mult în faţa oamenilor. Ziceţi gropar…..da, hmmm, da la ce mâini am mai curând pot să manevrez scobitoarea decât o lopată sanatoasă. Call Center….da….asta da…da am un glas de ăla neplăcut de parcă prăvălesc bolovani când vorbesc, sunt Posada + Masada+ Anti-Mihai Trăistariu. Acum am mâncat o găleată de cretă să sun şi eu mai piţigăiat…. Şi e şi un reverb în microfon…. Da, Caveman it’s my middle name….Anyway, am făcut totul aşa cum trebuie, mi-am luat şi nişte ochelari de aia Groovy, mi-am tras masca de Halloween, dacă aţi văzut comedia Scream, ştiţi la ce mă refer, dacă nu ..uite-o aici….şi am filmat totul. Juma de oră, nu mai mult. La sfârşit am scris pe un panou ” The blue Whale made me do this. It’s my 49 command!!!!” Şi, ca totul să fie extrem de clar, m-am dus la vechea mea şcoală….186….lângă Liceul German, la Piaţa Romană, m-am suit pe acoperiş , au o scară metalică acolo…şi mi-am lăsat telefonul la bază…evident, aveam un plan….m-au descoperit la pauză….au venit profesori grămadă, paznicii….i-am ameninţat să nu urce că mă arunc şi le-am făcut tot felul de semne disperate, până au găsit telefonul….haaaa…..în telefon eu am vreo 4 numere tăguite şi cu nume : unul este al lui maică-mea …”CURVA MEA”….altul e al lui sor-mea …”CURVĂ DATOARE”…apoi taică-meu…”CURVE FOR FREE”….ŞI ultimul este UNQ.

 

Oare pe cine să sunăm…hm…complicat, da eu zic să nu sunăm nişte curve, mai bine să ne încercăm norocul cu UNQ….bravo, good choice!! Mă emoticonez tot…

 

 

Şi a apărut UNQ după 3 sferturi de ceas, cu 2 portavoci la subţioară. A pus un puşti să se suie până la mine. Ăla mi-a întins obiectul ” Na, nene, vorbeşte cu ăsta…” Cum să nu-i iubeşti pe ăştia mici….noua generaţie care vine pe urmă cu siguranţă va fi religioasă, cum zice Malraux, sau nu va mai fi deloc….doar noi eram patrula de după blocuri de cuci briganzi. Şi începe UNQ să ragă . ” Bagă-ţi-aş kendama pe gât, da-ţi-aş merticul, Mamona să-ţi mănânce inima cum ne mâncaşi tu ficaţii, lasă-mă cucoană, ce psihologie inversă, zici tu că nu sare, uite idiotul are Van Halen pe telefon… „Jump”…, cucoană, strînge-ţi plozii, du-i în chisea şi zahariseşte-i cum vrei tu, nu-mi spune cum să vorbesc cu rudele mele. Auzi, melteanca, n-am eu pricepere…Auzi, băăă, ce ţi-am zis eu că după ore să vii direct la muncă?! Normal, doamnă, uite aici contractul part-time, idiotul e angajat la mine….. Ia zi, ai terminat de scris scenariul ăla? ” Eu de sus. ” Da, UNQ, dar nu cred că e aşa de bun. ” ” Nah citeşte, să auzim şi noi. ” Şi dă-i şi luptă….Eu, mă fac a ploua vreo câteva replici, apoi scot o foaie din buzunarul blugilor şi mă apuc să citesc . ” Mă plimb prin magazin şi văd eu scris, la mezeluri, MORT ADELA. Separat mort de adela. Şi îmi zic în mintea mea…aşa se justifică reducerea aia de 75%….şi iau şi eu vreo 3 pachete şi mă duc să achit. La casă, vânzătoarea se uită ciudat la mine….Aveţi card de fidelitate ? Zic eu, n-am, dar de ce ? Păi nu puteţi primi reducerea decât cu card de fidelitate. Şi nu pot să îmi fac unul acuma? Aveţi buletin / Da, am/ şi îmi da un pliant, îl completez, i-l dau şi aştept….şi acum, ce facem?….cardul se eliberează într-o săptămână şi se trimite prin poştă…Păi şi nu puteaţi să îmi spuneţi asta de la început ??!!Ce faceţi, aici, comerţ cu iluzii ??!!…şi mă uit la numele ei de pe ecuson. Doamna Rita V. , vreau să depun o reclamaţie. Mă priveşte 2 secunde, scoate laserul de Darth Vader şi mă spintecă ca pe un clapon cu 2 vorbe seci. ” Treaba dumneavoastră”. În spate se făcuse o coadă de-aia ca la ghişeele unde se depun declaraţiile de venituri. Şi atunci şi eu urlu ca din gură de şarpe. ” Da nu-i nimeni pe aici să îmi dea şi mie un card?” Şi toţi dădeau din colţ în colţ, de parcă le cerusem să îşi ipotecheze casă pentru o lamă de Orbit. În fine, vine bodyguardul şi mi-l dă pe al lui. Plătesc, trec mai departe. „Şi caietul ăla de reclamaţii unde e?” Bodyguardul mă ia uşor de guler şi mă conduce până la uşă. ” I-auzi mă, tu faci scandal ?” M-am uitat eu în jur, toţi priveau în pământ….De atunci, cumpăr numai de la buticul din colţ. E mai scump, da’ nimeni nu te ia la perpulis. ” ” Bravo, măaa, hai că e bun, nu te dau afară….da coboară de acolo să stăm de vorbă ca oamenii. „

 

M-am tocmit cu UNQ, pentru salariu, bonusuri şi alte beneficii şi, într-un final, am coborât. Oricum, se întuneca, şi mi-era frică să nu cumva să cad ca prostu’ de acolo şi să împlinesc vorba lui taică-meu : ” Nu există destin în viaţă, doar accidente stupide. ” Mersi, tăicuţule, măcar în ceasul al 12-lea ,m-ai salvat. TweedleDee şi TweedleDum, tată şi UNQ, aşa am văzut, dublu, când ruda mea, cu palmele grele, mi-a aplicat o stângă de m-am învârtit ca un titirez pe loc şi trei zile după, mi-au ţiuit urechile. ” Meltene, să nu-mi mai faci d-astea, că te masacrez. ” Apoi, în aplauzele personalului, am ieşit din curte şi ne-am urcat în Jeep-ul lui UNQ.

 

Şi acum, urmează, „prestigiul”. Magia, momentul adevărului…

După ce am dat colţul, şi s-a încadrat spre Piaţa Victoriei :

” UNQ, ai postat videoclipul?
” Da, mă, cum mi-ai zis, l-am pus acu două ore….să vez proştii ce comentau !!! Se sinucide fraieru, să vezi ce bătută îi dau eu lu ăsta, şi aşa mai departe….bravo, mă, camarade !!! Ha,ha, ce faţă au făcut când le-am zis de contract…. Pă ce crezi că eu sunt prost, mă, cu caşul la gură ??!!
” Da Aurică a filmat totul ? Acoperişul, mulţimea, dialogurile??!!!”
” Da, mă, şi le-a pus acu juma de ora şi pe alea….De mâine, la şcoală, o să fii erou mă, pricepi, erou…bine, o să te şi ducă la psiholog şi dacă îi cheamă şi pe ai tăi, n-am ce-ţi face, eu până aici am putut să te ajut !!”

 

Prieteni, CD-urile sunt la tarabă, nu va repeziţi, totuşi, că le-am lipit cu superglue de muşama….Ce, dacă m-am mai întâlnit cu ciudaţii mei? Dap..dar asta, altădată… Noapte bună şi digestie plăcută în continuare !!! Semnat, al vostru sincer, Saşa Pană de curent !!! BYEEEE….

Editeaza textul
0 votes, average: 0,00 out of 1 (0 voturi)
Trebuie sa fiti logati ca sa puteti vota.
Loading...

Scrie un comentariu

You must be logged in to post a comment.

ChatApasa aici pentru chat !+