Timpul cel repede
Proza Scurta
Veronica Baciu
martie 12, 2017
0

Afară se ițește de primavară. Zăpada s-a topit și-a  lăsat câmpurile înnegrite și murdare de resturi vegetale. Peste sat e un timp incert în care începe să se dezmeticească tot ce-a stat sub iarnă . Trebuie să plouă mult, să spele zoaiele adunate sub zăpezi toată iarna, să lase loc verdelui crud și proaspăt să se întărească.

    Silvia se trezi obosită și năclăită de aburii somnului.Transpirase, se zvărcolise când pe o parte, când pe alta, fără să se simtă confortabil nici o clipă, nici în pat, nici în somnul ei. Deși dormise mai mult decât de obicei, se simtea obosită, fără chef de a începe o nouă zi. Lumina pătrunse peste apele reci și tulburi ale unei zile ce urma să semene, probabil, cu multe altele. Chiar așa, de ce trece timpul ăsta, unde se duce, de ce nu putem să ne oprim la o zi , la un timp, de ce nu putem alege ?  se întrebă ea.

     Privi în jur. Lucrurile erau toate la locul lor. Locul de lângă ea, așa cum se aștepta era gol. Bărbatul ei, își făcea probabil de lucru pe undeva prin curte, prin garaj. Și îi spusese de atâtea ori să nu mai iasă devreme din casă că și așa se vaită de oase. Prima discuție în fiecare dimineața asta era: pe cine, ce-l mai doare . Și se văitau amândoi, slavă domnului ! Poate Ștefan a făcut deja cald  la bucătărie, se gândi, și atunci nu trebuie să-l lase să aștepte, că altfel bodogănește toată ziua. Mai zăbovi scurt timp  încercând să facă un inventar al lucrurilor pe care le are de făcut și care nu mai suportă amânare. Nu avea nici un elan. Din ce în ce mai mult elanul ei se împuțina, doar curtea, întinderea grădinii, câmpul i se păreau largi, nesfârșite, exact ca atunci când era copil. Timpul doar i se părea altul, mai dușmănos, mai repede, ca lama unui cuțit care sticlește și taie .

      Ridicându-se  anevoie din pat își aminti crâmpeie din ce visase…la un moment dat o văzuse, ca prin ceață, pe mama ei plecând pe un drum subțire și apos, ce se îngusta tot mai mult, ca o apă ce se pierde  undeva …parcă aștepta o veste de la ea, dar nu s-a întors când a plecat și la un moment dat ținea în mână o hârtie prin care era înștiințată că a murit, acolo unde a plecat. Urma   partea cea mai buna a zilei, cu aroma primei cafele pierdută prin camerele mici, dar cu  ferestre mari, prin care puteai vedea până departe. Iarna deschideau televizorul din bucătărie pentru că la adăpostul  lui puteau să-și pună ordine în gânduri, să-și facă planuri sau pur și simplu să-și simtă mâinile, buzele, corpul că sunt ale lor.   

     Venise  acasă după ce ai ei nu mai erau, pentru că la un moment dat simțise cum o cheamă rădăcinile, simțise că ăsta trebuie să fie locul pentru un nou început liniștit, după atâtea rătăciri, speranțe irosite, zvâcniri neîmplinite în marele oraș . Nu dusese o viață rea acolo. Oamenii pe lângă care trăise, familia de bănățeni a soțulu,i era o familie de oameni cumsecade și cu stare bună. Și-a iubit soacra, cumnata, le învățase felul de-a fi, făcuse eforturi de  adaptare, chiar se simțise într-o familie bună, statornică,iubitoare. În vremea asta au avut un rost, ea și Stefan, s-au căsătorit cu nuntă, și-au luat un apartament, și cu ajutorul socrilor, au avut locuri bune de muncă și chiar nu le-au lipsit banii, au avut un trai îndestulat și plin de speranțe. Marele eșec, și pentru ei, dar mai ales pentru familia care-și dorea nepoți, cât mai mulți, a fost faptul că n-au  putut avea copii. Apoi suprasolicitarea de la locul de muncă, pierderea serviciului pentru Ștefan, imediat după Revoluție, neputința de a se adapta la marile schimbări, la deruta de după și, în  cele din urmă, moartea soacrei, alzheimer-ul socrului, care în 2-3 ani a evoluat atât de mult încât au fost nevoiți să-l mute într-un sanatoriu, toate astea au influențat decizia lor. O decizie de comun acord. De la ivirea unei decizii până la înfăptuirea ei au mai durat niște ani, tulburi, grei. O familie frumoasă, întreagă, cu bunici, cu nepoți mai mari și  mai mici, unchi, mătuși și  multe rubedenii, începea să se destrame, să se vânture prin locuri cu verdeață sau plecați, care –pe-unde, după un trai mai bun, în afară. 

    Noi am rămas acolo, nemișcați, pentru că nu aveam copii, eram proscriși să vedem sfârșitul, să trăim degradarea vieții din jurul nostru, degringolada lumii în care trăiam. Oamenii erau dezorientați, își pierdeau locul de muncă, casele, copiii lor  renunțau la școli și plecau în strainătate sau începeau să facă politică. Ura, înșelătoria, delațiunea, putregaiul uman, cu întreaga lui înfațișare, ieșea la iveală. Lumea își pierdea vechile repere și la orizont nu apărea nimic stabil în care să poți avea încredere. Prinși în vârtejul ăsta, zvârcolindu-ne să ne menținem la suprafață, cu mijloace puține –traiam din salariul meu de profesor de gimnaziu, făcând zilnic naveta  între Timișoara și Giarmata  – am trait până în 2003.

     În martie a murit tatăl lui Ștefan, după ce pierduse complet contactul cu lumea. N-a fost ușoară desprinderea de lumea de acolo, deși în jurul nostru nu mai era multă lume.Mai ales pentru Ștefan, dar și pentru mine…În planurile mele, deși mama rămăsese singură din prima mea clasă de liceu, niciodată nu mă gândisem c-o să mă întorc acasă.

      Când ți-e greu și nu mai ai soluții te întorci acasă. Acum știa c-o să moară aici,cu privirea pierdută între cei doi salcâmi ce despărțeau curtea lor de cea a vecinilor. Era liniște. Când mai grea, când mai tulbure, îți auzeai toate gândurile .

      Își trase  halatul pe ea și păși în bucătărie. Ștefan, contrar așteptărilor ei, băuse deja cafeaua și studia acum niște schițe înșirate pe masa din bucătărie . Era ordine. Ordinea cu care se obișnuise și din care avea să plece cândva…

 

 

Editeaza textul
0 votes, average: 0,00 out of 1 (0 voturi)
Trebuie sa fiti logati ca sa puteti vota.
Loading...

Scrie un comentariu

You must be logged in to post a comment.

ChatApasa aici pentru chat !+