Trăsături esențiale ale romanului grec
Texte Teoretice
dorina sisu
mai 19, 2016
0

Începuturile propriu-zise ale romanului se situează în regatele asiatice ale diadohilor, succesorii lui Alexandru în Egipt şi în Asia Mică, în Ionia – vechea patrie a culturii şi a eposului grec – în conexiune cu tradiţiile literaturii culte şi cu legendele populare.

Deşi nu toate romanele sunt datate, s-a putut totuşi schiţa o listă cronologică: autorul necunoscut al Romanului lui Ninos, Chariton care scrie Aventurile lui Chaireas şi ale Calliroei, autorul anonim al Romanului Chionei, autorul anonim al Romanului Parthenopei (toate din secolul I p. Ch.), Lucius din Patrai, Iamblichos, Xenofon din Efes care scrie Efesiaca, Pseudo Lucian, Longos (secolul al II-lea p. Ch.) cu al său Dafnis şi Cloe, Heliodor şi Ethiopicele sale, Achilleus Tatios cu Leucippe şi Clitophon, autorul necunoscut al Istoriei lui Apolonius, rege al Tirului şi autorii anonimi al altor romane minore care s-au pierdut (secolul al III-lea şi al IV-lea).

Ultimele investigaţii ştiinţifice recunosc în evoluţia romanului grec două faze principale: o etapă iniţială presofistică de lungă durată (secolul al II-lea a. Ch. – sfârşitul secolului I p.Ch.) şi o etapă sofistică, de împlinire a romanului grec axată pe secolul al doilea p. Ch. şi pe cele subsecvente. Romanele presofistice sunt exclusiv erotice sau „romantice” cum le numesc anumiţi cercetători.

Se consideră în general că intriga se desfăşoară în funcţie de un model formalizat de o schemă clasică. Îndeobşte în derularea acestei intrigi un cuplu de tineri îndrăgostiţi trece prin nenumărate peripeţii, întâmpină obstacole şi personaje care vor zadarnic să-i separe ca să se regăsească definitiv într-un final fericit. Se trece astfel de la întâlnirea cuplului şi declanşarea instantanee a iubirii, la separaţie, pentru ca aventurile să se închidă într-o reîntâlnire decisivă. Peripeţiile comportă un stoc de aventuri tipice, autentice, invariante: călătorii pe mare şi pe uscat, atacuri banditeşti, răpiri piratereşti, întemniţări, gelozii, morţi false, recunoaşteri, coincidenţe, răsturnări de situaţii. În acest cadru invenţia narativă a autorilor dispune de o libertate absolută e a multiplica peripeţiile şi episoadele. Fiecare romancier dezvoltând în mod original această schemă a promovat o evoluţie a structurilor prioritare.

Motivaţia fundamentală a acestor romane este dragostea, cu toate că nu toate romanele greceşti se încadrează speciei de Liebesroman. Expansiunea valenţelor erotice se explică prin corelaţia cu gustul publicului şi cu contextul social-istoric. Replierea problematicii prevalente în conştiinţa oamenilor spre viaţa de familie, sau chiar spre destinul strict individual favoriza sentimentul pudic, care-şi recunoaşte reflexe fireşti în virtutea îndrăgostiţilor fideli credinţei jurate şi căsătoriei încheiate în ciuda celor mai cumplite tribulaţii. Fericirea domestică îşi găsea audienţa în minţile unor oameni din ce în ce mai puţin implicaţi în existenţa comunităţii citadine sau chiar a marelui regat unde vieţuiau.

În epoca în care se constată că reflecţia asupra iubirii dintre băieţi îşi manifestă sterilitatea, încep să se afirme elemente ale unei noi Erotici, care se referă la relaţia dintre bărbat şi femeie şi se exprimă în cele câteva povestiri romaneşti mai sus enumerate. În acest sens se delimitează Aventurile lui Chaireas şi Callirhoe, scrise de Chariton din Aphrodisias, cele ale lui Leucippe şi Clitophon, povestite de Achile Tatius sau Ethiopicele lui Heliodor. Este adevărat că există multe incertitudini referitoare la această literatură: ele privesc condiţiile apariţiei şi succesului său, datarea textelor şi eventuala lor semnificaţie alegorică şi spirituală. Dar, în aceste lungi povestiri, cu nenumărate peripeţii, se remarcă prezenţa unor teme ce vor marca mai târziu atât Erotica religioasă cât şi pe cea profană, teme care îmbină motivul călătoriei cu cel al iubirii şi aventurii.

Iubirea băieţilor nu lipseşte cu desăvârşire din această literatură romanescă. Ocupă chiar un loc important în povestirile lui Petronius sau Apuleius, unde e atestată frecvenţa şi acceptarea foarte generală a practicii erotice. Este prezentă însă şi în unele povestiri despre virginitate, logodnă şi căsătorie. Astfel, în Leucippe şi Clitophon[1] iubirea e reprezentată de două personaje şi într-un mod absolut pozitiv: Clinias, deşi încearcă să-şi abată iubitul de la căsătorie, îi dă totuşi sfaturi excelente pentru a progresa în iubirea pentru fete. Cu excepţia romanului lui Chariton din Aphrodisias, Chaireas şi Callirhoe, căsătoria nu urmează imediat: romanul desfăşoară o lungă serie de aventuri care îi despart pe cei doi tineri şi împiedică până în ultima clipă căsătoria şi împlinirea plăcerii.

Aventurile sunt pe cât posibil simetrice. Tot ce i se întâmplă unuia îşi are corespondentul în peripeţiile celuilalt, ceea ce le îngăduie să arate acelaşi curaj şi aceeaşi fidelitate. Fidelitate în cazul eroilor căsătoriţi, cum ar fi Chaireas şi Callirhoe; virginitate în alte povestiri unde aventurile şi necazurile încep după ce apare iubirea şi înaintea căsătoriei. În acest caz, fidelitatea nu este o simplă chestiune de abstinenţă ca urmare a unei promisiuni. Ea este o alegere de viaţă care, în Ethiopicele lui Heliodor apare chiar înaintea iubirii: Charicleea crescută cu multă grijă de tatăl său adoptiv pentru găsirea “modului ideal de viaţă”, refuză chiar şi ideea căsătoriei. Simetric, nici Theagenos nu avusese vreodată relaţii cu o femeie până să o cunoască pe Chariclea. Tot în sensul virginităţii ca o alegere de viaţă, se petrec lucrurile şi în romanul lui Achille Tatius, Leucippe şi Clitophan, un fel de Odisee a dublei virginităţi: expusă, asaltată, suspectată, calomniată şi salvată.[2]

Având în vedere cele mai sus arătate, apreciem că joncţiunea elegiei erotice cu naraţia de călătorie în vederea creării romanului presupune o simbioză perfectă între cele două motive care apar indisolubile la un moment dat şi se intercondiţionează.

Primul roman atestat, Romanul lui Ninos, este un roman de dragoste conţinând naraţia dragostei dintre Ninos, legendar prinţ asirian şi Semiramis, precum şi aventurile războinice ale celui dintâi. Întâlnim încă din acest roman motivul soartei schimbătoare, sugerat prin răsturnarea de situaţie când armata lui Ninos naufragiază. Dintr-un victorios războinic, comandant al unei uriaşe armate, Ninos devine în numai trei zile un biet naufragiat deznădăjduit. Finalul trebuie să fi fost unul fericit. Acest roman relevă principalele particularităţi ale sistemului de tipare care caracterizează primele romane greceşti mai importante. Se regăsesc aici: predilecţia pentru peisajul istoric, vocaţia situaţilor extreme, coincidenţe, ascensiuni şi prăbuşiri spectaculoase în soarta personajelor şi patosul dragostei, toate acestea demonstrând că genul atinsese maturitate în momentul alcătuirii romanului. Numeroase aventuri şi răsturnări de situaţie sunt prezente de asemenea pe întreg parcursul Aventurilor lui Chaireas şi ale Calliroei, roman în opt cărţi ce figurează povestea de dragoste şi fidelitatea conjugală dintre doi tineri siracuzeni, Chaireas şi frumoasa Calliroe.

Mobilul central al tuturor romanelor greceşti îl constituie, fără îndoială, aventura. Scenografia acţiunii se întemeiază pe proliferarea aventurilor de toate tipurile. Disponibilităţile aventurii sunt căutate şi explorate asiduu. Astfel, industria romanescă împrumută din patrimoniul comediei: răpiri, morţi false, lupte, recunoaşteri şi răsturnări imprevizibile de situaţii, dragoste declanşată brusc printr-un coup de foudre; se pot cita şi suferinţele subsecvente acestei pasiuni, rivalitatea pentru femeia iubită între doi potrivnici la care se adaugă adesea alţi combatanţi efemeri. Toate acestea se petrec într-un cadru mult mai larg, personajele părăsesc adesea locul natal, sunt aruncate de voia sorţii pe ape şi pe uscat, obligate să vină în contact cu o lume mai largă, mai diversificată, să facă faţă unor situaţii neprevăzute, unor situaţii limită, nelipsite din şirul de aventuri al oricărui personaj romanesc din această perioadă. Nelipsite sunt aventurile ce ţin de viaţa pe mare: naufragiile, dar mai cu seamă loviturile piratereşti, acestea din urmă fiind inspirate direct din complicatele raporturi dintre greci şi aşa numiţii barbari, survenite în epoca helenistică. Toate acestea reprezintă invariantele tematice ale romanului.

Multiplicarea aventurilor hrăneşte substanţa romanelor secolului I, prelungeşte inflexiunile sentimentale pe meleagurile epicii, le transformă de fapt în „poveste” dat fiind absenţa investigaţiei minuţioase a combustiei interne a pasiunilor. Numărul aventurilor va creşte încă în romanele dezvoltate sub stimulentele sofisticii a doua. Desigur că şi aventurile sunt exclusiv externe rezultate din mutaţia situaţilor, din interferenţa personajelor impulsionate de căutărilor erotice, de frecventarea peisajului erotic, istoric sau geografic.

În primele romane greceşti se pot recunoaşte două tipuri de civilizaţie care adesea se suprapun: cel oriental-persan şi cel greco-helenistic. Nu este vorba despre construcţia completă a două modele de organizare socială, ci numai despre ilustrarea unor fragmente ce ne fac cunoscută realitatea istorică, realitate ce oferă aventurilor anumite contexte şi anume cel al contemporaneităţii şi cel al unor vremuri şi fenomene ce deveniseră simboluri glorioase în memoria popoarelor.

Tiparele aventurii neobosite, exotice şi extraordinare ale iubirii perseverente, generoase, capabile să depăşească urzelile şi rivalităţile se realizează prin proceduri compoziţionale ingenioase. Toţi romancierii acestei epoci practică tehnica „povestirii cu sertare”, dar în variante structurale diferite. Se pot delimita două structuri fundamentale care vor face carieră în evoluţia romanului: compoziţia bazată pe încadrarea naraţiei una într-alta şi mai ales cea divizată pe paliere. Aceste paliere alternează în naraţie, se intersectează, se apropie spaţial foarte mult pentru a se separa din nou. Contopirea lor, care conduce spre deznodământ, se realizează numai în final. Cercetătorul italian Renzo Nuti află arhetipul acestei structuri (pe paliere) în Odiseea, unde se urmăresc separat aventurile lui Telemah şi cele ale lui Ulise , pentru a se reuni în final.

Personajele sunt convenţional şi sumar modelate. Ele sunt bune sau malefice, plasate în situaţii melodramatice. Cele bune sunt întotdeauna împiedicate de cele rele să ducă o existenţă paşnică, dar găsesc puterea să se opună răului şi să triumfe în final căci după nenumărate necazuri soarta li se arată în sfârşit binevoitoare. Procedeele compoziţionale folosite sunt: descrierea, dialogul, monologul, procese fictive, discursuri. Descrierile apar încă din perioada presofistică şi se înmulţesc considerabil în romanele sofisticii. De altfel, asistăm în secolele al II-lea şi al III-lea la o modelare a romanului grec, toate procedeele compoziţionale devin mai bogate, participând la maturizarea genului. Creşte de asemenea competenţa autorilor în domeniul naraţiei, descrierii, dialogului şi monologului. Aproape fiecare gest esenţial al protagoniştilor este însoţit de un monolog construit ca o tiradă retorică. În această privinţă se distinge Heliodor şi Achilleus Tatios, însă monologul se multiplică şi în romanul lui Longos.

Romanul grec devine aşadar din ce în ce mai complex, cu personaje mult mai bine conturate, deşi problematica devine aceeaşi. Naraţia continuă să fie procedeul de bază al primilor romancieri. Tocmai ea conferă operelor un anumit farmec, vioiciune şi fluenţă.

[1] Achille Tatius, Leucippe şi Clitophon, I, 3

[2] Michel Foucault, Istoria sexualităţii,  Traducere de Beatrice Stanciu şi Alexandru Onete, Editura de Vest, Timişoara, 1995, pag. 462-464

Editeaza textul
0 votes, average: 0,00 out of 1 (0 voturi)
Trebuie sa fiti logati ca sa puteti vota.
Loading...

Scrie un comentariu

You must be logged in to post a comment.

ChatApasa aici pentru chat !+