Un romancier de forță: Cornel Nistea
Cronica Literara
qscribb
mai 19, 2016
0

Cornel Nistea între ritualul bestiei şi şezlongul albastru. Note literare la un premiu

 

Cornel Nistea, scriitor român, membru al Filialei Alba-Hunedoara a Uniunii Scriitorilor din România. Cornel Nistea s-a nascut la 6 august 1939 în satul Valea Larga (comuna Salciua, pe Valea Ariesului). Licentiat in litere al Universitatii Babes-Bolyai din Cluj. A fost profesor de limba si literatura româna la Alba Iulia. În anii ’80 publica proza scurta în mai multe reviste ale Uniunii scriitorilor, debutează in volum în 1984 cu Focuri in septembrie (Editura Cartea Româneasca), afectată de cenzura vremii. În iulie 2008 a ieşit de sub tipar romanul Ritualul bestiei. Amintiri din şezlongul albastru (initial intitulat „Amintiri din sezlongul albastru”). Proză scurtă, nuvele: Colonia de vulturi Ed.Teognost, Cluj-Napoca, 2004; Papagalii mei adoraţi, Ed.Context, Cluj-Napoca, 2004, etc.

Este membru al Uniunii Scriitorilor din România, Filiala Alba-Hunedoara, redactor al revistei „Discobolul” (după anul 1990) şi un romancier de forţă. A pledat constant pentru condiţia scriitorului în societate şi a susţinut numeroşi confraţi prin activitatea sa. Este membru în consiliul de conducere al filialei din care face parte, implicându-se în numeroase proiecte culturale.

Filiala Alba-Hunedoara a Uniunii Scriitorilor din România i-a acordat la 4 decembrie 2014 premiul pentru memorialistică, carte scrisă în anul 2013: „Jurnal 1977-1984”. Se recunoaşte pasiunea pentru conservarea memoriei şi pentru jurnal, metodă reţinută şi în romanele sale, cu certitudine, inspirate din viaţă.

 

Critica literară a consemnat:

Proza aceasta, lipsita de artificiile genului, s-ar putea încadra în ceea o teoria literara numeşte autoficţiune, prin impresia transmisa cititorului d-abolire a frontierelor dintre ficţiune si non-ficţiune”. (Mircea Muthu).
„În fiecare lume ficţionala din prozele lui Cornel Nistea exista un narator mai mult sau mai puţin implicat în aceste lumi, cu un mandat moral evident de unde provine si vocaţia sa de căutare a adevărului. De obicei, acest nara tor are voluptatea retrospecţiilor destinate sa vindece răni mai vechi sau mai noi, fie ale sale, fie ale altora”. (Aurel Pantea).
„Orlando este un alter-ego al autorului-dubitativ în perimetrul estetici: iscodind prelungirile acesteia în modalităţi de comportament, de unde rezulta un grad de sinceritate auctoriala demn de cel mai înalt interes”. (Titu Popescu).

 

Putem nota câteva aspecte legate de romanele lui Cornel Nistea, din punctul de vedere al cititorului pasionat.

 

       Cornel Nistea este prezent în  peisajul literar cu romanul Întâlnirile mele cu Orlando  (Cornel Nistea, Întâlnirile mele cu Orlando, Editura Unirea – Alba Iulia, 2012. Roman, apărut cu sprijinul Consiliului Judeţean Alba), un roman solid, serios, care aduce o tuşă importantă în ce priveşte viaţa intelectualului român înainte de anul 1989.

Romanul tratează viaţa artistului în perioade dificile din istorie când arta pare a fi uitată între necesităţile sociale şi jocul puterii în platoul magnetic al destinului.

Temele pe care le ridică romancierul sunt profunde, esenţiale şi mereu actuale. Există o fantă în istorie când lucrurile trebuie spuse pe nume, se definesc şi devin mai clare. Cornel Nistea este un lucid, vede trecutul prin perspectiva viitorului, unele teme vor fi mereu actuale, contextul va fi altul, deschiderile altele, oportunităţile sub o altă dimensiune.

Romancierul ştie şi poate să realizeze atmosfera vieţii în sine ca viaţă, trăirile personajelor sunt reale, necesităţile omului sunt clar definite, forţa sa este pusă în lumină. Rezultatul, însă, depinde de societatea în care trăieşte artistul, strict determinată în timp şi spaţiu.

Sunt puse în lumină destinul artei şi destinul artistului, legătura cu divinitatea, cu oamenii, cu natura. Se face o paralelă între artistul care trăieşte în mediu catolic, specific unei părţi a Europei, şi artistul care trăieşte într-un mediu ortodox. Romancierul insistă pe tema iubirii ca legătură importantă a existenţei, între necesitate şi realizare. Iubirea este lentila prin care viaţa se vede potenţată, viaţa prinde contur, sens, dramă. Relaţia bărbat-femeie, mai ales în mediul artistic, pare a fi esenţială pentru că declanşează energii nebănuite.

Romanul începe cu un motto: „Iubirea este singura aducătoare de fericire pură”.

Textul este preluat din Bergson, acţiunea romanului se focalizează pe această perspectivă, mereu istorică şi anistorică. Artistul căuta iubirea pentru că este călător spre fericirea pură.

Acţiunea are ca prim plan iubirile în paralel, în oglindă, ale lui Horaţiu – romancier, în principal şi Anamaria, apoi Orlando-pictor şi Diana. Cupluri simetrice, văzute din unghiuri diferite. Preocupările femeilor sunt în sfera intelectualului, respectiv psihologie şi artă, acest lucru face acţiunea mai interesantă, mai palpitantă din punct de vedere spiritual. Aceste cupluri dinamizează acţiunea. Tensiunea dintre iubirea ideală, aşa cum o doreşte Horaţiu Codru şi iubirea carnală, frustă şi pragmatică, aşa cum o trăieşte Orlando, se materializează în lungi dialoguri, reflecţii, acţiuni impulsive şi realitatea care le mediază şi limitează.

„Eram gelos pe relaţia lui cu Diana, în mintea mea se crease un adevărat complex al unui incest, dar mai era şi altceva, poate dorinţa ascunsă de-a mă afla măcar o vreme în locul lui şi nu-mi puteam deloc potoli ticăloşia asta mizerabilă. Dar oare relaţia mea cu Anamaria ce era? Nu era oare bazată tot pe nimicnicie? Nu, nu, era altceva! Şi-mi părea aşa de rău că îndrăznisem să gândesc o asemenea aberaţie. Ei, nu, relaţia mea cu Ana era deasupra tuturor mizeriilor, se afla într-un Eden şi acolo nu-o puteau atinge răutăţile, geloziile de niciun fel”.

Cornel Nistea pune în balanţă, lucru cel mai important, comunicarea artistului cu lumea fie prin imagine (Orlando), fie prin cuvânt (Horaţiu). Aici se centrează tensiunea romanului. Scriitorul comunică prin cuvinte, modul de înţelegere a operei scrise este mai complex, mai dificil, romancierul pare angoasat, tracasat de neputinţele sale, de geloziile sale, de lipsa de înţelege a celorlalţi. Pictorul comunică prin imagine, imaginea vrăjeşte lumea, declanşează vitalitate în jur, femeile par atinse de farmecul stârnit de culoarea care umbreşte destinul.

Romancierul visează la o artă angajată, opera sa ar trebui să reflecte lumea aşa cum este, să nu înfrumuseţeze, să fie oglinda adevărului. Pictorul este un estet, peisajul, nudul, tabloul care picură frumuseţe de dragul frumuseţii, atrage ochiul, mintea, trupul. Pictorul nu se complexează, el pictează nuduri pentru că este, într-un fel, divin. Lumea a fost creată frust, iar trupul femeii reflectă frumuseţea şi perfecţiunea creaţiei, în background este creatorul. Femeile acceptă (şi asta într-o epocă dificilă) să pozeze, indiferent de starea socială în care se află pentrucă sunt vrăjite de ideea eternităţii: peste ani lumea va cunoaşte că ea a fost modelul artistului. Un gând din copilăria lumii, modelul care trăieşte prin opera artistului.

Pictorul instituise un adevărat ritual pentru a atrage şi a picta femeile în atelierul său de boem, atingerile devin argumente pentru o estetică a frumosului. Epoca, însă, vrea altceva: imagini frumoase, peisaje la mare… peisaje din natura patriei, portretul sănătos al muncitorului, ale femeii mature… Fiecare îşi va avea premiile lui, pare să fie mesajul, uitând că vremurile trec. Da, epocile se pliază, oamenii dispar, noi personaje apar în planul secund, apoi în prim plan.  

Romancierul, eroul din carte, se doreşte un apărător al adevărului, titlurile romanelor sale sunt sugestive: Destine, Mizeria, Umilinţa cea de toate zilele… Frica de scris este sinonimă cu frica de moarte, dar raţiunea vieţii este de a se realiza ca artist depăşind condiţiile subiective momentane care apar inerent în viaţa cotidiană. Tangenţial se pune problema relaţiei cu Dumnezeu, mai ales în perioada în care romancierul se afla la Praga într-un studiu aprofundat despre condiţia umană în comunism.   

Romancierul, ca personaj important, visa la o viaţă împlinită alături de Anamaria, vremea petrecută în Cehoslovacia (stat unic în perioada comunistă) îi va dovedi contrariu, va trăi o frumoasă perioadă de dragoste alături de Katerina, fiica unor demnitari comunişti care locuiau acolo.

Experienţa este unică, Horaţiu descoperă o altă lume, ar putea să evadeze în lumea liberă dar rămâne prins în plasa subtilă întinsă de sistemul comunist în viaţa artistului. Nu poate evada, sistemul era mai puternic prin jocul politic, prin tehnici de manipulare, supraveghere, testare… Faptul că, la un moment dat, Radio Europa Liberă îi face public un fragment din romanul său, în loc să-l aducă aprecieri, este privit cu suspiciune. Devine inamicul. Orice faptă a sa pare un element într-un joc ciudat al sistemului de putere comunist care tindea să controleze totul. Viaţa intimă dispărea, omul părea o piesă într-un puzzle dinainte anunţat… Viaţa îl va împinge într-un spital de boli nervoase, mare evadare devine marea rătăcire, sistemul punea o pecete irepetabilă pe conştiinţa artistului: nebun… O întâmplare îi va permite evadarea la… Paris, e jocul marilor puteri în care individul este captat până la anihilare… Sistemele sunt complementare şi omul este anihilat.

Cornel Nistea reuşeşte să descrie perioada grea din netimpul comunist, privaţiunile cetăţenilor, dramele scriitorului, compromisul zilnic care devenise mizerie morală, o lumea fără Dumnezeu. Autorul reuşeşte o sinteză a epocii, lăsând deschisă oportunitatea unei viitoare analize a vieţii artistului după anul 1989 în România şi temele par a fi extraordinare. Ce mai înseamnă nudul într-o lume a pornografiei, dar dependenţa artistului de sistemul de putere şi de jocul pe piaţa liberă a artei? Ce mai înseamnă impactul informaţiei în viaţa de zi cu zi, diferenţele dintre indivizi într-o lume care pluteşte spre globalizare…

Întâlnirile romancierului cu Orlando sunt ocazii de a emite idei, stări, definiţii, concluzii, nelinişti, concluzii incomode.

„- Bine, Horaţiu! Hai să vorbim atunci despre ce-i acela succes. Ai hoinărit prin lume, ai sedus femei, ai scris romane. Ce bine mai mare ţi-ai putea dori. Apoi îţi mai spun ceva: Succesul e o chestie absolut înşelătoare, care adeseori provoacă victime. Trebuie să fii un om fericit că n-ai avut experienţa celor care au trăit succesul totdeauna efemer şi iluzoriu. Ce să-ţi spun, după ce un artist are succes, cum acesta îl părăseşte, trăieşte o dramă de neimaginat, pătimeşte mult mai tare decât cei care n-au avut succes de-a lungul timpului, dar şi l-au dorit.”

Interesante sunt dialogurile romancierului cu iubita sa Anamaria, o intelectuală de rasă, detaşată, realistă, care se va realiza altundeva, înţelege epoca, se desprinde din plasa ideilor fabricate de propaganda comunistă. Apoi, întâlnirile lui Horaţiu cu alte persoane importante ale vremii sunt interesante, incitante  şi declanşează stări spirituale de excepţie, ca o fractură în sistemul politic al epocii, o fantă prin care se zăresc anii în toată goliciunea lor (nud-ul vremii).

Cu toate aceste, Horaţiu, până la un moment dat, este un ales al destinului (titlu de roman) beneficiază din plin de beneficiile sistemului, dar nu reuşeşte să se împlinească. Ajunge matur fără familie, copii… Iubirea este o iluzie în epocă, o nălucă… Este aici şi drama artistului căzut în capcana întinsă de sistem pentru cei care îndrăznesc să viseze şi să caute esenţele…

„Creatorul de artă e un însingurat ce-şi trăieşte drama fără să se poată vindeca vreodată de iminenţa eşecului” – iată o idee despre destinul intelectualului într-o lume căzută din miracol…

„…am după mulţi ani prilejul să mă întâlnesc cu Dumnezeu şi nu ştiu ce să-i spun”. – Drama artistului în faţa eternităţii pure…

„…omul poate fi fericit fără a fi negreşit creator de mari valori…”. – O temă incitantă pentru un psiholog.

„…omul are datoria să încerce să fie fericit?” – Întrebarea care macină conştiinţa scriitorului.

„Ti-am citit ultimele capitole despre Reacţiile întârziate şi-am descoperit acolo o analiză dintre cele mai originale asupra nepăsării şi trândăviei sociale…”. – Gânduri interzise într-o lume captivă.

„Nu mă tem de nimic altceva mai mult decât prostie. Nu-i o noutate că ne ascundem de oamenii ignoranţi şi răi”. – Instinctul de apărare într-o societate bolnavă.

„Laşitatea omului de rând”. – O direcţie imposibilă în epoca dictaturii comuniste pentru intelectual.

O altă temă interesantă într-un sistem social închis: „Disertaţie despre lene, laşitate şi trădare”.

Romanul reuşeşte să fixeze esenţa vieţii în momentul în care iubirea este văzută ca un vehicul spre fericirea pură, ca năzuinţă, ca speranţă, ca detentă spre desăvârşire…

  

Ritualul bestiei, de Cornel Nistea, de asemenea, este un roman dens şi exact, un roman ca un strigăt, poem epic în plin ritual al bestiei, apărut la Alba-Iulia: Editura Teognost – 2009.

Un om în vârstă, la şaptezeci de ani, stă în şezlongul albastru şi rememorează împreună cu nepoata viaţa sa care a fost, ce este şi ce ar fi putut fi. O poveste care se suprapune peste povestea ţării sale.

Pompiliu Dascălu are puterea de a privi cumva detaşat istoria ultimilor cincizeci de ani în care a suferit transformarea sa nedorită în mod brutal, dar a reuşit să supravieţuiască. Este un biruitor, într-un fel anume, e biruinţa martorului care povestind, acuză. În acelaşi timp, se lustrează depunând efortul de a purifica memoria românilor, reuşind să rămână cumva detaşat de drama proprie.

Scriitorul a  valorificat memoria colectivă a românilor despre perioada comunistă dintr-un unghi etern, cel al credinţei trăite, pornind de la valorile certe în aşa fel încât judecata, cu o sentinţă nepronunţată, încă,  vine de la sine. Este judecata timpului crud care nu a mai avut răbdare, după cum scria Marin Preda.

Cornel Nistea urmăreşte viaţa eroului principal, Pompiliu  Dascălu, cercetător la un institut românesc având ca temă rezistenţa celulei mormolocului de broască împotriva factorilor nocivi de mediu, temă necesară şi simbolică implicit. Un ins ce dorea să fugă de politică şi să rămână omul de ştiinţă preocupat de studiul său, în ciuda vârtejului în care au fost prinşi cei mai mulţi români.

Dar Bestia îşi face apariţia în România după anul 1945, începe ritualul, un ritual asemenea celui religios, o religie a necredincioşilor care doresc puterea cu orice preţ. Puterea care trimitea la moarte orice om, chiar şi nevinovat, la moarte doar,  şi pentru că, nu accepta ritualul. Ritualul declanşat de Bestie este necesar pentru că individul, prins în hora acestea, nu mai putea scăpa.

Citind romanul asistăm pe rând, imaginar pentru cititor, dar  real şi tragic pentru mulţi români, la îmbolnăvirea spirituală şi fizică a omului. Românii care au trăit în acele vremuri au simţi pe pielea lor ce înseamnă dansul Bestiei pe destinul lor.

Dumnezeu este înlocuit de noul crez, apostolii creştini de  „marii dascăli ai omenirii”, credinciosul obişnuit devine activist de partid. Scriptura este înlocuită cu broşura de partid, psalmul credinţei de poezia patriotică. Proprietatea individului devine proprietatea poporului, dar, în fapt, aparţinea celor care în mod cinic o gestionează. Fără milă sau morală, biblioteca e un loc al pierzării, etc.

Bestia îşi susţine ritualul, omul a trebuit să înţeleagă faptul că e mai uşor fără de Dumnezeu, iar poporul să trăiască în modul acesta, la limita existenţei. Vegetând, fără ideal, fără scop personal şi social totodată, viaţa în afara istoriei, adică.

Pompiliu Dascălu devine, treptat, captiv al sistemului din care încearcă să evadeze ţinând un jurnal ale întâmplărilor triste, un jurnal secret şi public, indirect, în acelaşi timp, cu întâmplări ştiute de toţi. A ţine un jurnal pe vremuri grele, în prezenţa Bestiei, era un motiv de condamnare la moarte pentru cel care scria şi pentru personajele jurnalului, dar efortul, mai ales spiritual, trebuia făcut: o naţiune are nevoie de adevăr pentru a se elibera, un adevăr care poate să vină la timp şi, uneori, la netimp. Era în joc, de fapt, memoria unui popor care trebuia să înţeleagă şi să nu repete.

Lângă personajul principal îşi trăieşte drama Matei Petric, coleg la institutul de cercetare, drama sa este în sens invers, ca fost legionar, căutând sprijin într-o doctrină specifică perioadei dintre cele două războaie mondiale. Era o doctrină antagonică şi totuşi având puncte comune triste şi dure cu ritualul Bestiei, care a măcinat generaţii de cetăţeni.

Privind din alt unghi, epoca este străbătută de către Dorel Gozarul, fiul unui procuror de temut în acei ani, cu avantajele materiale şi dezavantajele vieţii personale.

Peisajul uman este completat de Sorana Lăpădatu, o femeie simplă care primeşte mai multă putere decât poate duce, are origine sănătoasă în viziunea sistemului şi  a marilor dascăli. De la cartea de rugăciuni ajunge la cărticica de propagandă. Zina Stricatu este femeia tânără şi plină de călduri care caută un loc comod în partid şi în societate. Da, prin prezenţa ei fizică şi prin pofta de viaţă simplă la nivelul simţurilor comune, ca etalon în epocă, gată să participe la o masă bună şi la o partidă de sex cu detaşare şi hărnicie specifică oamenilor rudimentari care nu puteau să înţeleagă.

O apariţie interesantă pe paginile naraţiunii este Luisa Tisoveanu, cercetătoare, colegă cu Dascălu,  o femeie care aspira spre o viaţă luminoasă, la dragoste şi la vremuri mai bune, totul în mod inutil, încercând să salveze ce se mai poate salva din vremurile de libertate.

Personajele sunt mai multe, fiecare are un traseu specific în viaţă şi asta dă culoare unui fundal trist al evului, însă viaţa pare absorbită de evenimente străine. Fiecare individ prezent pe filele cărţii este un tipar uman asemenea mormolocului de broască, trebuind să reziste factorilor nocivi de mediu. Tiparul este emblematic şi exemplificator până la strigăt. Scena scriitorilor care îşi abandonează crezul pentru un altul, întâlnire de propagandă şi de bocet este o scenă care pune în lumină cedarea celor buni în faţa Bestiei.

Personajul principal se leagă de trecut prin amintirile sale despre unchiul Lionel, fost avocat care a decis să fugă din ţară dar care a lăsat în urmă cărţi, un apartament, câteva valori specifice lumii libere. Atunci omul putea să vieţuiască aproape normal, legătura e de natură spirituală şi nu de sânge cum ar fi  fost firesc, memoria conservă speranţa după cum şi transmite ultimul capitol al romanului. Pompiliu locuieşte pe strada Speranţei nr. 13 bis, ca un fel de reluare a ritualului, pe un alt plan, al amintirii şi al posibilităţii de reînviere a bestiei într-un alt context.

Vremurile fac imposibilă iubirea dintre cei doi colegi, Pompiliu şi Luisa, iubirea este exclusă din ecuaţia vremii, rămâne animalul care îşi caută locaş în căldura bestiei. Eforturile personajelor de a realiza o relaţie simplă, de iubire, o relaţie sănătoasă şi necesară la nivel uman, sunt inutile, vremurile au fost altele şi condiţiile sociale au dus în ruină fiinţa.

Căderea omului este redată de scriitorul Cornel Nistea prin întâlnirea dintre eroul principal şi pictorul Mavros, e o întâlnire cu artistul care şi-a pierdut ţelul, se refugiază în credinţă, renunţă la marile teme ale artei pentru a picta îngeri. Îşi ascunde opera pentru a o ferit de distrugere, dar icoanele sale sunt împuşcate simbolic de oamenii vremii, biserica rezistă la nivelul cuvântului rostit, semnele creştine sunt omorâte  de noii ucenici ai comunismului, ai Anticristului.

Teroarea este şi ea menţinută de tancuri şi armată, de abordarea brutală a individului de civili fără de identitate care fac propagandă. Rezistenţa umană e la nivel de zvonuri, percheziţia este iminentă la serviciu, acasă, la vecin, atmosfera este la nivel de bileţele, la nivel de fasole cu ciolan servită la restaurantul partidului, totul făcând parte din ritual.

O prezenţă copleşitoare în acţiunea romanului sunt papagalii, singurii care mai pot duce un  dialog, cât de cât normal cu personajul principal, mimează libertatea de gândire,  dar, brusc,  totul cade, papagalii preiau lozincile utilizate de Bestie, „învaţă”  repede noua ideologie pe care o strigă cu fervoare indiferent de personaj. Prezenţa papagalului în filmul acţiunii este unul necesar şi lasă deschisă povestea. Bestia poate reveni, ei anticipează papagalii de astăzi de la televiziunile „libere”, prinse în colivia unui capitalism original românesc. De reţinut prezenţa acestora ca un fel de taină a cărţii.

Evadarea eroului din real în jurnalul pe care îl ţine este singura posibilitate de a rezista vremii, cuvântul care deschide limite, care trimite spre credinţa, la  triumful binelui asupra răului, ca metodă de luptă a lui Dumnezeu cu Bestia.

Filmul povestirii rămâne deschis şi autorul sugerează acest lucru prin frazele utilizate de personaje, prin speranţă, prin finalul cu şezlong albastru, memoria devine bun personal şi naţional.

Cornel Nistea a reuşit să scrie un roman solid, bazat pe o povestire exactă, cu un limbaj echilibrat ce ţine în frâu sloganele trecute, prezente şi viitoare, cu detaşarea celui care ştiu unde este puterea adevărată şi de ce Bestia poate fi învinsă.

Autorul scrie: „Dar ciudăţenia cea mai mare era că un pictor de avangardă cum era Mavros renunţase instantaneu la viziunile sale moderniste şi începuse să picteze dumnezei, sfinţi şi îngeri”.

Iar în alt loc scrie: „A coborât agale scara. Curând, în faţa mea am văzut alt Mavros decât cel din urmă cu câţiva ani, un bătrân numai piele şi os, cu barba albă şi faţa tristă de sfânt, de parcă atunci ar fi coborât de pe perete”.

Romanul se termină optimist: castanii de pe alee înfloresc a doua doară în acea toamnă de după retragerea Bestiei…, acolo pe strada Speranţei nr. 13 bis

Acestea sunt liniile de forţă ale romanelor lui Cornel Nistea: realismul, viaţa omului între mandibulele timpului, tipare pentru destinele oamenilor care au trăit într-o epoca brutală. Scriitorul lămureşte faţa văzută şi nevăzută vremurilor.

…Lasă deschisă uşa speranţei pentru cei care vin după noi… 

 

Constantin Stancu

 

 

 

 

 

 

Editeaza textul
0 votes, average: 0,00 out of 1 (0 voturi)
Trebuie sa fiti logati ca sa puteti vota.
Loading...

Scrie un comentariu

You must be logged in to post a comment.

ChatApasa aici pentru chat !+