Univers heliomat (fragment)
Roman
Jerome
aprilie 13, 2017
0

          Orizonturi îndepărtate sângerează prelung. Înserări nu sunt, doar nopţi durează-n timp. Doar nopţi. Îndeajuns.

          Efluviile sonice îmi plesneau tâmplele. Şeniletele se apropiau fără o noimă aparentă, acoperind linia frontului. Turelele radiolansatoarelor girau spre asfinţituri organice pedepse închipuite de sfincterele nevrozate ale oţelului fetid în devorarea conştientului din noi. Intre ele, cercuri lucioase de foc jucau intermitent actul macabru într-o piesă cu eroi aplecaţi bizar la picioarele creolei din ultimul vis. Ici-colo, pe măşti de fiinţe îngropate ermetic în costumele depresurizate, zvâcneau schije rebele, într-o alinare de patimi fără ţintă şi cuprinse doar în mumiile cu parfum de violet închis. Ace subţiri scrijeleau linia orizontului când întreaga zonă schimba feţe în tonuri de lumini înghiţite de întunericul etern.

          Pe traiectorii parabolice fusele orare micşorau clipele antume, urmărind siajul razelor de ghidaj până în inima dorinţei de viaţă. Acolo rămâneau doar urmele din zodia balanţei înclinate spre zero absolut.

          Fuzelajele automatelor luceau strident în ceţuri de explozii letale, purtând cangrenele îmbrăţişării oarbe mai aproape de măduva muţeniei postume.

          In tranşee mirosea a moarte lentă cu fisuri de trupuri înecate în masa gelatinoasă de sânge, noroi saturat şi costume dizolvate în acizi. Feţele sufocate în gesturi contuze deshumau imaginea carnală a marşului nupţial către spectacolul vieţii, ceva mai dincolo de trecătorile străpunse de pâcla însingurărilor. Orologiul a sunat demult, nonşalant şi sigur, peste aceste scrumuri de viaţă uscată în setea cea mare prin care nimeni nu trece decât în seara întâlnirilor solitare.

          Morţi falsificate, zâmbete hâde atârnând sfârtecate la capătul răbdării pământului. Aceştia au fost cândva oameni. Unii mai oameni ca mine, dar fără norocul de a mai putea alege din spectrul posibilităţilor temporare calea efemeră spre falia zilei de mâine. Cei rămaşi peste mănunchiul de clipe iluzorii îşi întâlneau preludiul fericirii în trăiri personale; atât de personale că nimeni nu s-ar fi atins vreodată de revărsatul acestor vieţi aşternute în zâmbete reci.

          La o întindere de braţ ne aflam unul de altul. Dacă puteam, aş fi vrut să-mi ating Prietenul din dreapta. Dar nu am vis încă pentru asta. Cine ar fi îndrăznit să privească lateral? “Înainte! Privirea înainte!” îmi şuierau în minte vorbele Preerului. Şi noi ţineam privirea dusă în lava de foc, ce se revărsa din depărtări confuze, neclintiţi în marşul sacadat al secundelor ce-şi aprind una câte una lotusul carnal pe firul de nimb al tăcerii prelinse în clepsidra destinelor seci.

          Aşteptam ca toţi ceilalţi să ne surprindem clipa, când – în fine – timpul arlechin se descotoroseşte de tine pentru acel schimb scobit în germenele nulităţii de după noi. Şi atunci, ţi-e cald şi bine, cu simţurile adunate într-o firimitură de fum, gânduri haotice îţi brăzdează fruntea, doar cerul căzând lin peste cuvintele înghiţite în magma ultimului suspin; când totul se închide printr-un asfinţit de supernove şi imagini dezagregate stroboscopic de fiorii cenuşii ca cenuşa ta.

          Privesc în derivă şi ascult de biosintetizatorul tactic. Apăs pe trăgaci. Naveta se înclină cu un oftat prelung şi-n uimirea ei, o dâră îi curge pe cer la steaua căzătoare ce se închide adânc în groapa fără de sfârşit. Câte stele sunt pe cer şi toate îşi urmează destinul. Ca şi cum sunt parte din mine care mă închin în faţa menirii lor, căci nu am revelaţii mai aproape de mine pentru sclipirile obscure din inima mea. Sunt goale şi-n mine-s zbuciumat şi grăbit să le sparg crusta vieţii printr-o suflare, cu un singur gest ce nu mă mai doare. De-ar fi fost ceva uman în ele şi nici atunci n-aş fi ezitat s-o fac. Şi nu pentru că n-aş mai gândi, ci ca obişnuinţă de viaţă, o rană puroindă în sufletul sfârtecat de incizii ce nu cunosc drumul spre adevăruri omeneşti din privirea sirenei din lacrimi de dor, ori vorbe spuse-n vânt când gânduri îţi muşcă din suflet hain; şi departe e cerul cu lună plină, din care au curs nopţi după ploi cu stele nostalgice de iubire. Toate acestea s-au dus pentru o altă viaţă ireală, diafană, grotescă pentru mine sub faldurile acestei meduze feminine : Datoria . Ea mi-a împietrit inima, încărunţit sufletul şi clipa speranţei. Prin ea am învăţat valoarea empirismului onoarei şi algoritmul zilei de mâine.

“Soldat  C – 17. Revino-ţi !”

Dar peste vălul uitării se lasă pleoapele nopţii, iar zorile difuze ale unui vis parcă se aprind peste jerbele unei alte stele căzătoare de amurg.

***

          – Spunea că pleacă mâine pe Deimos, continuă el reflexiv. Nu poţi s-o amâni şi tu pe altădată?

          – Cred că-i prea târziu, mărturisi iritat.

***

– Acolo trăiesc să nu moară…

– Hai, citeşte mai departe!

***

  -M-am născut la nouă luni, după vechile tradiţii.

   -Altceva.

   -Pe mama am cunoscut-o puţin,  pentru că nu se punea problema să ne întâlnim vreodată.

    -Asta tot din tradiţie.

    -Nu. Aşa prevedea contractul dintre tata şi Societatea Guvernamentală a Protocolului.

   -Prin urmare, el te-a crescut.

   -Am fost adoptat imediat după naştere de Elita  Sociabilităţii.

    -Motive?

          -Tata urma să fie transportat pe o colonie geostaţionară din cauze nedefinite încă.

          -Da. Destul de original. Ceva cultură?

          -După şcoală am fost trimis la cursul de Studii Avansate, unde am prezentat o teorie a transhumanţei cibernetice.

    -Cum vine asta?

    -Bioenergie în câmp binar.

    -Şi câte grade crezi că-ţi dau pentru asta?

***

 -Hai să bem în sănătatea d-voastră, Prietene Maior, că mâine oricum n-om mai fi aici.

-Veţi fi, dar nu voi.

-Ei aş! V-aţi dat pe anagrame acum? La naiba, cu prostii dintr-astea!

***

-Cică gagiii se dau după marcoane. Nici nu’ş cân’ fac mişto ori spun de-adevăratelea…

 -Ce tot îndrugi, mă, acolo?

 -Adaptare de text, grasule. Ca-n filmele cu puşcoaice.

***

          Ceaţa era aspră, un fel de bandaj albuminos cu dimensiuni vagi în răcoarea serii. Strada era pustie. Fragmente haotice de asfalt formau trăsăturile carosabilului presărat adesea cu deşeuri sedimentate prin alipire. Firele de umbră scăpătate din crăpături neregulate şi lipsuri din placa asfaltică dădeau impresia unui mozaic monocrom, predestinat probabil încă de la seriozitatea consecvent prestată cândva aici, la una din gurile de ieşire urbană. Era doar o impresie, căci roiuri de nimicuri se adunau în ele, peste care fuioare ale brizelor de aer treceau secvenţial în reglementarea acestei probleme, deja rezolvate la nivelările anterioare. Peste pereţi de clădiri înnegriţi sub focuri oportuniste în diverse circumstanţe neatenuante, retuşaţi apoi în coloristici şi figuri sugestive, printre amalgamul de antete şi note explicative cu privire la imagistica murală, zugrăvită sub impulsul unor certe convingeri personale, scăpate din resortul raţiunilor suburbane, se proiectau umbrele dinamice ale insectelor ce satelizau lămpile de neon încă utilizabile pentru iluminatul celorlalte resurse de noncomformism polidimensional, scos în evidenţă şi de ţurţurii coloidali ce se prelingeau nu prea mult din acoperişurile aceloraşi pereţi,  sub care posibile vietăţi de specii aproximativ neînrudite şi-au etalat calităţile instinctuale din spectrul destructiv. Drept pretext al degradării accentuate, pete uscate de urină se zgâiau însă ceva mai jos, dar la înălţimi corespunzătoare totuşi,  aceasta însă nu pentru o completare a unui tablou foarte distopic, ci din necesităţi naturale, pur şi simplu.

          Fără urmări olfactive nu rămâneau nici tomberoanele aranjate stohastic mai la stânga, luate drept centru de orientare pentru grămada cu acelaşi conţinut, ce avea tendinţe sigure de alterare avansată, dată fiind natura şi scopul ei prealabil.

          Într-un perimetru ceva mai vast, cam pe la limita vizibilităţii crepusculare, se găseau şi alte astfel de manifestări ale prestaţiilor edilitare, intrate demult în firescul monoton şi cursiv, privit din perspectivele difuze ale furnalelor. Se aflau mai spre miazănoapte, într-un câmp static pustiu, contorsionat evident în serii continue de nori industriali, măcinaţi îndeaproape în atmosferă, pentru ca mai apoi să se transforme în ceva mai naturali, măcar prin forme ori tendinţe cinematice. Acolo se conformau situaţiei agregate imense de la această distanţă, cu destinaţii cândva precis necorozive, acum doar pentru a intra în cuplul formelor cu profil sub cupola cu cearcăne purpurii din ochii celestei Nut&. Zâmbetul ei, în primul pătrar, aducea mai bine a ironie nedisimulată, de culoarea rujului presărat în târziu din asfinţitul apus demult sub strada cartierului.

          Dintr-un capac de canalizare ieşeau aburi groşi, semn al unei intense activităţi subterane, datorate vreunei conducte sparte şi mai apoi observabile, când scurgerile de apă deveneau uşor irecuperabile de către cei avizaţi. Aceasta avea însă partea sa practică, deoarece un câine maidanez, încolăcit acolo profita din plin de pe urma întâmplării, zorind a rămâne nederanjat nici chiar de pasagerul inoportun al străzii, ce părea să meargă întins undeva, tăind periferia oraşului. Nu prea arăta că se sinchiseşte de zona nepopulată. Avea mai degrabă aerul unui preocupat de ceva stringent, mai mult decât de impresiile formate diferenţiat de-a lungul drumului său.

          Un zgomot strident de sirenă îi sună în urechi, fără să-l bage în seamă. Îşi ţinea pasul grăbit chiar şi atunci când probabil din întâmplare sau nebăgare de seamă călcă peste un bidon al străzii ce răsuflă uşurat. Mai avea puţin până la intersecţia cu semaforul ciclopic. Strălucirea lui anemică ajungea până aici. Lângă el, se mai aflau şi altele de aceeaşi natură, cu feţele întoarse către celelalte străzi prinse în intersecţie şi înnegrite de trecerea zilei. Pentru că nu avea lumină proprie, acestea serveau drept motive ornamentale pentru schimburi de idei cu privire la necesităţile lor existenţiale pentru această zonă. Acum era însă un caz de excepţie, deoarece tânărul cu faţă grijulie scoase un mormăit nehotărât în colţul străzii, îşi întoarse capul către ambele străzi lăturalnice şi cu priviri atente hotărî s-o ia la stânga,  pe drumul ce duce în pantă spre o vale întinsă cu aspect de mahala. Pe măsură ce înainta, asfaltul se transforma mai mult în criblură tasată, decantat pe suprafeţele umede, ce scotea la iveală conţinutul argilos al solului. Pe partea dreaptă îşi făcu apariţia prima casă destul de joasă, cu acoperiş de tablă smolită, fără perdele la geam, fără gard, cu poartă şi lampă de petrol înăuntru. Doi copii se alergau în jurul unei mese, unul se zgâia la geam, iar o bătrână cu mâinile în poale îi privea şezând neclintită. Celelalte case îşi urmau cursul în acelaşi stil arhitectural, unele doar cu garduri salutare, având în vedere contextul zonal. Totuşi, pe coama dealului din faţă, se zărea o lumină puternică, nespecifică locului. Astfel că el îşi mări pasul, străbătând uliţele întortocheate, cu gândul să nu scape din ochi reperul îndepărtat. La o cotitură mai strânsă, dădu peste un grup de tineri în jurul unui foc de tabără, făcut din anvelope uzate. Cântau ceva nedesluşit, într-un limbaj argotic iar fete cu rochii până-n pământ dansau cu mâinile ridicate, pocnind din degete. În ecoul cântecelor bizare, tânărul îi ocoli pe o altă uliţă paralelă, unde bezna se împletea cu nemişcarea. La bifurcaţia dintre drumuri, văzu iar lumina-reper, de data aceasta mult mai aproape şi mai orbitoare. De aici, casele erau mai rare şi, în sfârşit, dădu de drumul ce mergea în linie dreaptă la destinaţie. Panta era atenuată de plăcile de beton, turnate până sus pe strada rurală din mahala. Când ajunse mai aproape, îşi dădu seama că are de-a face cu o vilă pe mai multe caturi, al cărei bec de mai mulţi kilowaţi îl orbea drept în ochi. Gardurile începeau de departe, turnate din beton compact şi finisat cu praf de piatră. Se opri la o poartă asortată cu dimensiunile proprietăţii, probabil făcută din inox ori fier galvanizat şi înflorată în stil oriental. Pe stâlpul din dreapta epata o lumină roşiatică, ce-l duse la ideea că asta ar fi calea de comunicare cu interiorul. Apăsă pe buton. Câteva minute nu s-a întâmplat nimic, apoi se auzi bâzâitul surd al unui motor, iar poarta glisă într-o parte. Făcu un pas şi auzi din acelaşi stâlp o voce tânără de femeie:

          -Te aşteptam, Sem. Ia-o drept înainte.

          În lumina lampadarelor dispuse simetric pe marginea aleii ce ducea la uşa principală, văzu o grădină îngrijită cu multă osteneală, florile în nuanţe nedesluşite formând cercuri concentrice, încadrate într-o formă poligonală complexă. Când ajunse la uşă, ezită puţin până se deschise singură sau, mai probabil – de tânăra îmbrăcată în culori  ţipătoare, ce-l întâmpină bine-dispusă.

-Hai, intră. Te-a trimis padre Lorenzo, nu-i aşa?

Antreul din lumina difuză avea un covor central pe mijlocul de marmură tăiată în diferite forme plate, într-un simbolism ezoteric. Îşi lăsă pantofii aici şi păşi alene pe covorul moale şi pufos.

          – Nu, nu m-a trimis el. Adică nu el şi nici nu mi-a spus-o direct.

          -Lasă-mă să ghicesc…Giono? zâmbi ea şiret.

          Părea prea deschisă pentru început şi asta îl irita,  neştiind  oare de ce.

          -Ştii ceva? Te crezi că ştii prea mult, dar nu ştii nimic. De unde atâta teatru?

          Fără să spună o vorbă, deschise uşa de la o cameră laterală. Îi făcu semn să vină după ea..

          -Stai jos, îi spuse poruncitor.

          Înăuntru nu era cum se aşteptase. Cu toate că mobilierul semăna cu ce mai văzuse pe la alţii, ba chiar prea modest, totuşi erau lucruri ce nu păreau la locul lor. Vase de lut aranjate pe o masă de stil baroc, un ibric metalic  disproporţionat, guvernând un taburel pus la colţ lângă o sumedenie de ustensile din lemn, uitate cândva aici de vreo bucătăreasă neglijentă şi mai multe şevalete fără nici o înclinaţie a suporţilor erau primele forme noncomformiste.

– Să nu te gândeşti că dacă ai venit aici trimis de Lorenzo ai şi dreptul s-o faci pe-a deşteptul cu mine. Ţine bine minte că nimeni n-a trecut pe aici că era prea deştept sau că măcar încerca să pară. Se aşeză lângă una din oglinzile impunătoare aşezate pe şevaletul din spatele mesei cu ustensile. Şi acum să trecem la lucruri mai de-ale noastre, spuse neutru. Să înţeleg acum că tu nu înţelegi unele lucruri care pentru un om normal ar părea fireşti. Aşa-i…

-Şi de unde ai înţeles toate astea, mă rog? Sau ai vorbit cumva cu el?

-Nu te priveşte cum de cunosc. Gândeşte-te că tu ai venit la mine şi nu invers. Problema ta mi se pare destul de interesantă. De asta te-am şi lăsat să intri…Se opri  gânditoare. Chiar că-i interesant, detaşarea de lumea reală. Nu?

-Pe aproape. Vreau să spun că tot ce mi se întâmplă de când am venit aici nu are nimic de-a face cu aceste lucruri de neînţeles, pentru că toate acestea mi le pot imagina, dar nu e vorba de o ruptură de realitate. Nici tu nu poţi să-nţelegi? Am ajuns aici într-un mod inexplicabil. Şi nu ştiu cum să mă întorc.

-Şi de unde ţi se pare c-ai venit?  

-Aceeaşi întrebare, pentru aceeaşi problemă. Ar trebui să ştii de vreme ce mă cunoşti aşa de bine.

-Cred că e timpul să pleci, răspunse ea distantă. Ştii pe unde ai venit, nu?

Se ridică şi plecă în camera alăturată fără să mai spună nimic. Când ajunse la poartă, se deschise singură. „Şi să nu te mai întorci pe aici!” se auzi, când trecu de ea.

& Nut = zeiţă a vechilor egipteni,  reprezentând cerul înstelat.

Editeaza textul
1 vote, average: 1,00 out of 1 (1 voturi)
Trebuie sa fiti logati ca sa puteti vota.
Loading...

Scrie un comentariu

You must be logged in to post a comment.

ChatApasa aici pentru chat !+